SFÂNTA FAMILIE (A)

Fiii

1. A fi buni cu copiii

În vreme ce ascultam cele povestite despre crudul şi criminalul Irod, care a poruncit măcelărirea Pruncilor nevinovaţi, mi-au venit în minte figurile unor persoane care au fost bune cu copiii.
Aşa, spre exemplu, a fost faimoasa cântăreaţă şi balerină Josephine Baker, născută în anul 1906, în Statele Unite, dintr-o mamă negresă şi un tată alb: era mulatră. Cei care au cunoscut-o spun că a început să danseze de când a început să umble în picioare. Dansa desculţă, pentru că părinţii erau săraci şi nu aveau bani să-i cumpere încălţăminte. La vârsta de 19 ani merse la Paris, unde, datorită talentului ei deveni o cântăreaţă şi o faimoasă balerină. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a lucrat cu curaj, ca infirmieră, în armata franceză.
Iubea foarte mult copiii, însă din cauza rănilor primite în timpul războiului, nu putea avea copiii. Atunci s-a hotărât să adopte copii şi să-i ducă acasă la dânsa, la Milandes, în Franţa, pe copiii care-şi pierduseră părinţii în timpul războiului şi copiii abandonaţi. A adoptat copii de toate rasele şi de toate naţionalităţile, cu intenţia de a-i învăţa ce înseamnă dragostea şi respectul reciproc. Aşa, spre exemplu, în casa ei se aflau: un mic negru, un japonez, un coreean, un indian din America, un arab din Alger, un evreu din Israel etc., în total 12 copii. Unul dintre ei fusese găsit la Paris printre gunoaie, aruncat de părinţi, nu mai puţin criminali decât Irod, chiar în Noaptea Crăciunului. L-a botezat şi i-a pus numele „Noel”, care în franţuzeşte înseamnă „Crăciun”. Ea a dat o denumire grupului ei de copii: „Mica Organizaţie a Naţiunilor Unite”. Uneori, între aceşti copii se juca şi Tomas, fiul unor emigranţi polonezi.
Ceva mai târziu au apărut şi problemele financiare, pentru că nu-i uşor a hrăni şi a te îngriji de atâţia copii. Atunci, când în 1969, din cauza datoriilor, a fost evacuată, împreună cu toţi aceşti copii, principesa Grace di Monaco, i-a dăruit vila ei… Vedeţi că nu toţi regii şi principii se aseamănă cu Irod. Chiar şi papa Paul al VI-lea i-a ajutat pe copiii săraci. În ciuda vârstei sale înaintate, Josephine Baker, pentru a câştiga puţini bani, din când în când mai dădea şi nişte concerte. A murit la 12 aprilie 1975, exact la două zile după ce fusese pe scenă. La funeraliile ei, o mare mulţime de oameni a umplut biserica „Sfânta Maria Magdalena” din Paris.

2. Fuga din Egipt

După această frumoasă pildă, să vedem acum cum s-a purtat Irod cu copiii. Totul a început, aşa cum cred că vă mai amintiţi, cu sosirea Magilor de la Răsărit. Ei, fără să prevadă urmările rele, l-au informat pe crudul rege Irod despre Naşterea lui Isus. Uneori şi vouă vi se întâmplă aşa ceva: să spuneţi un lucru, cu cea mai bună intenţie, în urma căruia să intervină nişte situaţii neplăcute, pe care nu le-aţi prevăzut şi nici voit. Mai târziu, Magii au căutat să repare greşeala lor involuntară. Înştiinţaţi în vis, la întoarcerea în ţările lor, ei nu au mai trecut prin Ierusalim şi, deci, nu i-au dat lui Irod nici un fel de explicaţie referitoare la timpul şi la locul Naşterii lui Isus.
Irod, după ce a aşteptat zadarnic reîntoarcerea Magilor, în cele din urmă, şi-a trimis soldaţii la Betleem, cu ordinul de a ucide toţi copiii, de parte bărbătească, până la vârsta de doi ani, pentru a se asigura că în felul acesta îl va ucide şi pe Isus. Vă puteţi închipui ce plânsete şi ce vaiete pe sărmanii copii, şi mai ales ce strigăte şi ce bocete ale părinţilor acelor copii. Şi regele acela căpcăun a făcut toate acestea de teama ca nu cumva Isus, într-o zi, să-i răpească tronul.
Cu toate acestea, Irod nu-şi atinse scopul, pentru că sfântul Iosif, înştiinţat fiind prin vis, a luat Pruncul şi pe Mama lui şi, la timp de noapte, a plecat în Egipt. A fost o călătorie grea, pe drumuri pe care numai caravanele umblau, un drum mulți kilometri prin pustie, în zăpuşeala zilei, şi mai ales în lipsa celor trebuincioase pentru trai. Un copil a spus că sfântul Iosif era prea puţin practic şi că, dacă ar fi fost el în locul lui, ar fi luat maşina cea mai puternică şi ar fi fugit, şi comod, şi cât mai repede, şi cât mai departe de Irod. Voi ce credeţi?
În Egipt, Sfânta Familie s-a aflat printre oameni străini, care vorbeau o altă limbă. 

După moartea lui Irod, Sfânta Familie s-a întors la Nazaret. Iosif şi Maria îl iubeau foarte mult pe Isus. Tocmai de aceea era şi o Familie Sfântă. Maria, aşa ca toate mamele cele bune, făcea în aşa fel ca nimic să nu-i lipsească Pruncului. Se bucura văzându-l cum se dezvoltă şi se uita la el cu multă bunătate. În timpul lucrului vorbeau între ei şi îşi făceau rugăciunile împreună, atât dimineaţa, cât şi seara înainte de a merge la culcare, când Maria îşi săruta odorul, de altfel, aşa cum fac toate mamele.

3. În familiile noastre

În familiile noastre, taţii au misiunea sau rolul sfântului Iosif, muncind pentru susţinerea familiei. Sfântul Iosif, cu toate că-şi iubea familia, pe Isus şi pe Maria, vorbea foarte puţin. În Evanghelie nu avem nici un cuvânt de-al lui. Chiar şi în familiile noastre există mulţi taţi tăcuţi, dar care-şi iubesc copiii. T. Blieweis, un preot austriac, aşa spune despre tatăl lui: „Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată cum că mă iubeşte, totuşi mă bucuram de afecţiunea lui zi de zi. Vreţi să ştiţi cum proceda? Desigur, nu aşa cum credeţi voi. Nu lua în seamă orice dorinţă a mea, nu-mi  cumpăra tot ceea ce voiam. Foarte rar apăreau în casa noastră dulciuri. Însă tata mergea bucuros cu noi, copiii, la plimbare, când ne povestea o mulţime de lucruri interesante. Deseori râdeam împreună. Şi mai cu seamă el lucra foarte mult, pentru a avea cele de trebuinţă”.
Îmi place să cred că mulţi dintre părinţii voştri vă iubesc în felul acesta, mai mult cu faptele decât cu cuvintele.
Desigur că nimeni nu vrea să vă ucidă; astăzi nimeni nu mai atentează la viaţa copiilor, aşa cum a atentat Irod la viaţa lui Isus. Dar sunt sigur că părinţii v-au ajutat să depăşiţi multe mici primejdii şi dificultăţi.
Isus, Sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif formau o Familie Sfântă. De aceea, nici nu existau între dânşii nici neînţelegeri şi nici certuri. Familiile noastre nu au ajuns încă la sfinţenie, ci tind numai spre sfinţenie. De aceea, se şi mai întâmplă mici contraziceri şi mici divergenţe de păreri, când părinţii trebuie să intervină. Dacă vă iubiţi părinţii cu adevărat, atunci trebuie să-i iertaţi când vor fi prea severi cu voi, aşa cum şi ei v-au iertat de atâtea ori. Fără iertare, nu poate exista o adevărată dragoste în familie.
În primul rând, trebuie să vă arătaţi dragostea voastră faţă de părinţi prin ascultare şi ajutorul binevoitor în tot ceea ce faceţi.
Astăzi, Sărbătoarea Sfintei Familii, îl vom ruga pe Sfântul Iosif, pe Prea Sfânta Fecioară, şi mai ales pe Isus, care vine pe altar în timpul Sfintei Liturghii, de a ne ajuta, pentru ca familiile noastre să devină asemenea Sfintei Familii din Nazaret. 

Klimek

SOLEMNITATEA NAȘTERII DOMNULUI

Într-o peşteră din Betleem

1. Fiul lui Napoleon

La 10 august 1810, când soţia lui Napoleon, împărăteasa Maria Luisa, aştepta să nască pe primul ei fiu, nu numai Parisul dar chiar întreaga Franţă, aştepta cu viu interes acest eveniment. La palatul din Versailles mergeau principi şi generali pentru a afla ştiri: contese şi doamne nobile îşi ofereau propriile lor servicii atât mamei cât şi fiului. Au fost pregătite două paturi: unul de culoarea cerului, în cazul nostru nou-născutul ar fi fost de sex masculin, şi altul de culoare roşie, dacă ar fi fost fată. Oraşul Paris a dăruit un leagăn de aur şi de fildeş. Tot acest trusou a costat 300 de mii de franci, la vremea aceea.
La sfârşitul acestei lungi aşteptări, i s-a comunicat lui Napoleon, că i se născuse un copil de sex bărbătesc, şi ca atare ar fi avut un succesor la tron. Împăratul, foarte fericit, a răspândit această ştire. Pentru sărbătorirea acestei naşteri au fost trase 101 lovituri de tun. Locuitorii Parisului, adunaţi în piaţă, au primit evenimentul cu strigăte de bucurie. Copilului i s-a pus numele Napoleon al II-lea. Mai târziu i-a fost oferită, aşa ca o simplă jucărie, o coroană de aur. Însă acest Napoleon al II-lea a murit numai la vârsta de 21 de ani.

2. Naşterea lui Isus

Ce deosebire între Naşterea lui Isus şi naşterea fiului de împărat! Desigur, că la Nazaret, Iosif pregătise un modest leagăn de lemn. Maria se îngrijise de trusoul necesar pruncului, care trebuia să se nască, pentru că ea, spre deosebire de alte mame, ştia că trebuia să aducă pe lume un prunc de sex masculin, nu feminin.
Din păcate, Pruncul Isus nu se putea folosi de aceste modeste comodităţi, pregătite la Nazaret, pentru că pe neaşteptate, Maria şi Iosif, trebuiau să plece la Betleem pentru a-şi înscrie numele în registrele recensământului poruncit de împărat.
Drumul spre Betleem trecea prin Ierusalim. Poate că Iosif şi Maria, ca buni izraeliţi au intrat şi în măreţul templu, care se afla în acea cetate, pentru a se ruga şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate darurile sale. Maria i-a mulţumit mai ales pentru darul maternităţii, şi pentru că a fost aleasă de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu. Iar Isus, chiar înainte de a se naşte, cu acea ocazie s-a aflat în casa tatălui său.
Pentru acest recensământ veniseră la Betleem foarte mulţi urmaşi de ai lui David. Poate că la vremea aceea nu erau mari probleme în ceea ce priveşte mâncarea, alimentaţia, deoarece fiecare îşi luaseră de-acasă hrană doar pentru 3-4 zile. După cât se pare, prin părţile acelea era şi o apă foarte bună de băut. Însă problema cea mai grea era „găzduirea”. Pe vremea aceea nu existau hoteluri sau hanuri, iar nopţile prin partea aceea a Palestinei sunt reci. Cei bogaţi trăgeau pe la prieteni şi pe la cunoscuţii lor bogaţi; aveau scrisori de recomandare, şi îşi puteau chiar permite a-i face un frumos cadou celui care-i găzduise.
Pentru cei mai puţin bogaţi, exista un fel de han. Era un fel de piaţă înconjurată de jur împrejur cu ziduri, în care se aflau un fel de saivane, nişte adăposturi fără pereţi, care-i putea apăra pe oameni de ploaie, dar nu şi de frig. Cei care ajunseseră mai degrabă, sau cei care erau mai buni de gură, mai obraznici şi prost crescuţi, se gospodăriseră oarecum, însă cei ce sosiseră mai târziu sau cei mai ruşinoşi şi mai bine educaţi trebuiau să stea pe afară.
Sfântul Iosif era unul dintre aceşti săraci, şi mai ales el era şi un om modest: nu voia să-şi facă loc cu coatele prin acea mulţime pestriţă. De aceea nu găsi loc nici într-o casă, şi nici prin adunătura aceea de oameni. Şi apoi, el era întovărăşit de Maria, care aştepta ca să devină mamă, aceasta îi sporeau dificultăţile de a mai fi găzduiţi de cineva.
Poate că vreun locuitor al Betleemului, cu o inimă mai bună, să-i fi dus la o peşteră de-a lor, din afara târgului, în care-şi adăposteau vacile şi oile. În peşteră nu era frig, dar nici curăţenie.
Şi aşa, într-o sărăcăcioasă peşteră s-a născut Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. L-a adus pe lume Maria, tot aşa cum toate mamele îşi aduc pe pruncii lor… Nu avea nici pătuc, nici leagăn, dar a fost culcat într-o iesle. Acela era locul cel mai curat din toată peştera. Privindu-l pe micuţul Isus, Maria era nespus de fericită şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru acel mare dar, pe care Dumnezeu i l-a oferit ei şi nouă tuturor.

3. Bucuria şi recunoştinţa noastră

Astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte despre bogaţii evrei, care în noaptea aceea fuseseră găzduiţi bine, comod, tot aşa cum nici voi nu aţi fi ştiut nimic despre fiul lui Napoleon, dacă nu v-aş fi spus eu puţin mai înainte. Însă după două mii de ani, toţi oamenii vorbesc despre sărăcuţul Prunc din Betleem, şi toţi laolaltă se bucură de naşterea lui.
Obişnuit, copiii ascultă povestirea Naşterii lui Isus şi chiar cu emoţie. Unii, mai ales fetiţele, vorbesc între ele după ce au ascultat predica despre Naşterea Domnului: „Eu dacă aş fi fost acolo, i-aş fi dăruit Maicii Domnului o plapumă, sau i-aş fi rugat pe părinţii mei, ca să-l primească pe Pruncul Isus în casa noastră.
Gândurile şi dorinţele acestea sunt foarte frumoase şi chiar mişcătoare, dar, după două mii de ani de când s-au petrecut toate acestea, este prea târziu pentru a le mai putea realiza.
Dar cu toate acestea, în zilele noastre, nu s-ar putea face chiar nimic pentru Isus? Desigur că se pot face nu numai câte ceva, ci multe şi multe lucruri, pentru că şi acum Isus vine la fiecare dintre voi prin sfânta Împărtăşanie. Într-un sens oarecare, sufletul vostru, uneori, nu este prea curat, aşa cum era Peştera din Betleem la Naşterea lui Isus. V-aţi gândit voi, să-l curăţiţi prin spovadă şi pocăinţă, mai înainte de Naşterea Domnului, aşa cum a făcut sfântul Iosif la Peştera din Betleem?
Poate Isus să se simtă bine în sufletele voastre, fără a simţi răceala? Acum, am să vă spun o întâmplare, puţin cam hazlie, însă o întâmplare adevărată, nu o poveste: la Roma, era o copiliţă de 8 ani, Marina, care se pregătea la prima sfântă Împărtăşanie. Înainte de a-i admite pe copii la acest sacrament a pus copiilor diferite întrebări. Pe Marina a întrebat-o: „Ce-ai face tu, ca Isus să se simtă bine în sufletul tău, să-i fie cald?” Copila se gândi puţin, apoi răspunde cu candoare: ”I-aş cere mamei ca să-mi dea o ceaşcă de ceai!” Atunci toţi copiii începură a râde, iar mama ei, care  se afla de faţă, desigur că nu s-a simţit bine.
Marina, era micuţă, deci nu trebuie să se mire nimeni de răspunsul pe care l-a dat. Însă voi sunteţi mai mari, şi desigur că ştiţi că Isus se simte bine, dacă în sufletele voastre aflăm dragoste, iubire. Voi înşivă spuneţi uneori: „Îmi iubesc părinţii cu toată căldura sufletului, îl iubesc pe Isus cu toată ardoarea, în vreme ce despre un om, care nu iubeşte, se spune că acela este un om rece. Evident, aici este vorba doar de o asemănare: dragostea se aseamănă cu căldura, şi lipsa de dragoste cu răceala, fiindcă în realitate, dragostea nu este caldă, aşa cum focul din bucătărie.
Uitaţi acum, cele petrecute cu Marina, şi gândiţi-vă dacă în sufletele voastre există dragoste pentru părinţi, pentru fraţi, pentru surori, pentru rude şi prieteni. Dacă aşa stau lucrurile, Isus se va simţi foarte bine în sufletele voastre.

Klimek

DUMINICA A IV-A DIN ADVENT (A)

1. Problemele sfântului Iosif

Maria locuia împreună cu părinţii ei, Ioachim şi Ana, la Nazaret. Când a ajuns la vârsta la care, după obicei, fetele se căsătoresc, ea a devenit logodnica lui Iosif. După un an, trebuia să se cunune şi să se mute în casa mirelui sau a logodnicului. Dar mai înainte de aceasta, îi apăru îngerul Domnului, care îi spuse că ea va zămisli şi că îl va naşte pe Pruncul Isus. Tatăl este de o absolută necesitate pentru a da viaţă unui prunc, dar în cazul acela, îngerul spuse că Maria îl va naşte pe Isus prin puterea Duhului Sfânt şi că Isus nu-i va fi decât un tată purtător de grijă.
Maria s-a bucurat foarte mult de vestea aceasta şi a mers să se destăinuie verişoarei sale, Elisabeta, unde a rămas împreună cu dânsa trei luni, şi i-a fost de mare ajutor, când aceasta l-a născut pe Fiul ei, cel numit mai apoi şi Botezătorul. La întoarcerea ei la Nazaret, Iosif observă că se află în stare binecuvântată şi că trebuia să nască un prunc. Maria, cu toate că era logodnica lui, probabil că nu-i spusese nimic din cele ce-i spusese ei îngerul şi despre zămislirea miraculoasă a lui Isus. Poate că se gândea că, dacă Dumnezeu vrea să-i dea un prunc fără participarea bărbatului, el însăşi o să-i explice lui Iosif cum stau lucrurile. Aşadar, mai înainte ca toate acestea să aibă loc, Iosif era foarte preocupat. El ştia numai că nu el este tatăl copilului pe care-l aştepta Maria; altceva nu mai înţelegea nimic. Nu o suspecta cu nimic pe Maria, pentru că o ştia o fată bună şi sfântă. La un moment dat se gândea chiar s-o părăsească, pe ascuns, şi a renunţa la ea… Gândiţi-vă numai ce s-ar fi întâmplat dacă Iosif şi-ar fi pus în aplicare planul. Isus nu ar mai fi avut pe pământ un tată legal şi nici un apărător în atâtea primejdii.
Atunci, un înger al lui Dumnezeu i se arătă în vis lui Iosif, spunându-i că pruncul pe care-l aştepta Maria fusese zămislit în mod miraculos prin puterea Duhului Sfânt. Îi mai spuse să o ia pe Maria în casa lui. În felul acesta, Iosif a înţeles totul. A împlinit porunca lui Dumnezeu, având o grijă cu totul aparte pentru Maria, iar după naştere s-a îngrijit cu tot devotamentul de Pruncul Isus. 

2. Patronul taţilor şi al educatorilor

Sfântul Iosif este patronul tuturor taţilor de familie. De aceea, în multe ţări, ziua de 19 martie este „ziua tatei”, când copiii oferă daruri taţilor şi le fac urări de mai bine.
Sfântul Iosif, ca tată adoptiv al lui Isus, este, mai ales, patronul acelora care se îngrijesc de nişte copii ce nu sunt ai lor. Desigur că voi cunoaşteţi nişte persoane bune, care au primit în familiile lor orfani şi copii părăsiţi, pentru a se ocupa de ei cu toată grija, aşa cum s-a purtat Iosif faţă de Isus. Ceva de felul acesta fac şi mulţi educatori şi educatoare în Institutele de copii părăsiţi.
Vom aminti astăzi numai pe unul dintre aceşti buni educatori, pe sfântul Ioan Bosco. Pe când avea nouă sau zece ani, el a avut un vis care, ca şi acela al sfântului Iosif, a fost călăuza vieţii sale. În vis a văzut mulţi copii în curtea casei vecinilor. Unii alergau jucându-se, alţii râdeau cu gura plină, dar mai erau şi dintre aceia care vorbeau vorbe proaste şi urâte. Micuţul Ioan – în vis – se porni să-i pedepsească pe cei care vorbeau vorbe urâte, dar deodată apăru o persoană îmbrăcată în haine albe şi cu o privire clară, luminoasă. Arătarea aceea îi spuse să se ocupe de acei copii, spre a-i face să se lepede de obiceiurile lor cele rele, dar nu cu metode coercitive, disciplinare, ci cu dragoste şi cu gingăşie. Viitorul sfânt răspunse, cu nedumerire, cum că el nu-i decât un copil şi că nu cunoaşte educarea copiilor. Atunci, personajul îmbrăcat în alb i-a poruncit să se pregătească în privinţa aceasta prin studii serioase.
Aşa cum ştiţi, micul Ioan Bosco s-a pregătit cum nici nu s-ar fi putut mai bine. A devenit preot şi a întemeiat multe Institute pentru copiii părăsiţi. În fiecare dintre ei căuta să-i descopere şi să-l vadă pe Pruncul Isus. Iar ei îl iubeau ca şi cum ar fi fost adevăratul lor tată.

3. Copiii care urmează pilda sfântului Iosif

Ascultând istorisirea vieţii sfântului Iosif şi a vieţii sfântului Ioan Bosco, poate că vă gândiţi că ei ar fi pilde vrednice de urmat de către părinţi şi de către educatori, nu de voi, care sunteţi nişte copii, întrucât sunteţi prea mici pentru a vă ocupa şi de alţi copii pentru a-i educa. Dar ia să ascultaţi acum alte două pilde şi poate vă veţi schimba părerea. Aceste pilde sunt luate din istoria unei Organizaţii catolice de copii denumită „Gen”, adică „Generaţia nouă a înflăcăraţilor”.
Într-o zi, Berta, o copilă din Fontem, în Camerun, a primit de la părinţii ei în dar suma de 150 de franci. Merse în piaţă, unde se întâlni cu nişte micuţi negri. Câţiva nu aveau nici un fel de haină pe ei, ci numai o zdreanţă, un fel de fâşie de pânză atârnată de şolduri. La un moment dat, îl auzi pe unul dintre acei copii spunându-i mamei lui să-i cumpere nişte stofă pentru o haină. În Camerun sunt şi zile friguroase, şi apoi, nici nu-i frumos să mergi la biserică, la şcoală sau la moschee numai cu o zdreanţă atârnată de şold. Din nefericire, mama acelui copil nu avea bani. Atunci, Berta a intrat în prăvălie, a cumpărat stofa dorită de acel copil, pe care i-a prezentat-o cu un surâs candid. Din cei 150 de franci nu-i mai rămăseseră decât 15.
O altă pildă o povesteşte Jim, un copil de 11 ani. Aproape în fiecare zi când mă întorc de la şcoală, mi-ar place să mă joc cu prietenii, cu colegii. Însă mama îmi spune să las joaca şi să mă interesez de frăţiorul mai mic. La început mă mai împotriveam, mai spuneam şi eu câte ceva, dar de când m-am înscris în Asociaţia religioasă Gen nu mai spun nimic, încerc a mă gândi că, jucându-mă cu frăţiorul mai mic, mă joc cu însuşi Pruncul Isus, ceea ce mă bucură foarte mult”.
Ce credeţi: Berta şi Jim nu au urmat ei, în cazul acesta, pilda sfântului Iosif? Cred că mulţi copii ai unor oameni înstăriţi ar putea proceda aşa ca Berta. Desigur, prietenii şi cunoscuţii săraci pot fi ajutaţi în multe feluri, nu numai prin a le cumpăra cele de trebuinţă.
Lucru mult mai frumos, dar poate şi mai greu, ar fi de urmat pilda lui Jim. Ia să-mi spuneţi voi, din câte ştiţi: Uşor lucru este de a renunţa la joacă pentru a vă ocupa de frăţiorul sau de surioara mai mică? Şi poate este mult mai greu de a vedea în acei copii, nu întotdeauna buni, pe Pruncul Isus. Dar amintiţi-vă că, prin botez, copiii au devenit fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Isus Cristos. Evident că uneori se întâmplă că nu vă ascultă sau că se supără pe voi, însă trebuie să ştiţi că acestea sunt mici obrăznicii, care nu-i îndepărtează de Dumnezeu, iar voi îi puteţi ajuta pe frăţiorul vostru, pe surioara ori pe verişoara voastră ca să devină tot mai asemenea lui Isus, dar nu bătându-i şi nici strigând la ei, ci numai cu cuvinte şi cu pilde bune.
Sunt convins că, printr-o atare comportare, şi voi veţi deveni tot mai asemenea sfântului Iosif şi chiar lui Isus. A fi buni cu copiii cei mici este o metodă foarte bună de a vă pregăti dea sărbătoarea Naşterii Domnului şi de a vă arăta dragostea voastră către Pruncul Isus.

Klimek

DUMINICA A III-A DIN ADVENT (A)

Caracterul meu

1. Maimuţa şi pălăria

Copiii ascultau cu multă atenţie povestirile sfântului Don Bosco, şi pentru faptul că el folosea multe pilde şi anecdote. Cred că şi în zilele noastre, cam la o sută de ani de la moartea acestui sfânt, gusturile voastre nu s-au schimbat. De aceea vom începe reflexiile noastre cu o pildă, pe care sfântul Ioan Bosco a povestit-o odată copiilor din şcoala lui.
Cele ce vă povestesc acum s-au petrecut în Africa de Nord, la Tunis. Un negustor nu prea bogat, s-a hotărât să câştige ceva mai mulţi bani, mergând dintr-o localitate în alta, vânzând diferite lucruri. Printre altele, în una din valize avea mai multe pălării. S-a întâmplat odată că a înnoptat în mijlocul unui câmp, departe de orice locuinţă omenească. Îşi alese un loc dorit lângă un pârâu, s-a învelit el cu ce s-a învelit, iar pe cap şi-a pus o pălărie.
Mare însă îi fu surprinderea a doua zi dimineaţa, observă că toate valizele îi erau deschise şi că-i lipseau toate pălăriile. „Hoţii!” strigă el speriat! „Dar când îşi ridică ochii, văzu că pe copacul sub care dormise, se aflau mai multe maimuţe cu pălăriile lui pe cap: vesele erau codoaşele şi săreau de pe o cracă pe alta. Văzând aceasta, negustorul s-a înfuriat: a început să strige şi să arunce cu pietre în ele. Se ştie că maimuţele le place să-i imite pe oameni.
Negustorul, tot mai amărât şi tot mai înfuriat, la un moment dat şi-a luat pălăria de pe cap şi a trântit-o de pământ. Acelaşi lucru l-au făcut şi maimuţele, şi o ploaie de pălării a început să cadă de pe ramurile copacului. Negustorul, văzând aceasta, a căscat gura de uimire, apoi şi-a strâns pălăriile una câte una, şi le-a aşezat frumos în valiză şi a plecat mai departe”.
Ce anume voia să înveţe Don Bosco pe copii prin pilda aceasta? Am impresia că aţi descoperit voi singuri. Fiecare om, deci, fiecare copil, trebuie să fie el însuşi oriunde s-ar afla, trebuie să lucreze după propria lui conştiinţă şi nu trebuie să-i imite pe alţii; nu trebuie să fie ecoul sau umbra propriilor prieteni sau prietene. Atâta vreme cât copilul nu face altceva decât să-i imite pe alţii, înseamnă că nu-şi are caracterul lui bine format. De aceea, a avea un caracter bun, acesta este scopul propriei voastre sforţări, ca şi a educaţiei voastre.
Nu aş vrea să le supăr pe fete, câtuşi de puţin, unele dintre ele nu-şi imită oare maimuţăreşte propriile prietene, mai ales pe cele mai mari în felul de a se îmbrăca? Într-un an rochiile sunt mai scurte, în alt an mai lungi, după modă, şi asta nu importă cât anume trebuie să cheltuiască părinţii, cu toate că o asemenea vestimentaţie nu este adaptată şi nici practică.
Iar băieţii? De câte ori nu-i întreabă părinţii: „pentru ce te-ai dus să faci scamatorii pe stradă?” Răspunsul obişnuit nu-i altul decât acesta: „Pentru că au mai mers şi alţii” Asta se aseamănă oarecum cu povestea maimuţelor.

2. Sfântul cu un caracter puternic

- De ce vorbim noi astăzi despre asemenea lucruri?
- Vorbim despre aceste lucruri pentru că Evanghelia ni-l prezintă pe Ioan Botezătorul, omul cu un caracter bun şi puternic, omul care asculta şi urma glasul lui Dumnezeu fără a se mai gândi ce fac alţii, care aveau cu totul alte păreri.
În vremea aceea, oamenii faimoşi şi bogaţi, slujitorii de pe la curţile domneşti ori princiare, purtau haine scumpe şi elegante, de lână fină ori de mătase. Hainele le erau moi, delicate, lungi şi comode, pentru că aşa era moda la vremea aceea. Sfântul Ioan Botezătorul nu-i imita pe aceşti oameni, ci el purta haine grosolane. Şi tocmai din această pricină, aşa cum am citit în Evanghelia de astăzi, a fost lăudat de Isus în public.
Cea mai mare parte dintre israeliţii, în ceea ce priveşte felul de a se ruga şi de a se comporta, urmau părerile fariseilor, îi imitau. Iar noi ştim că părerile fariseilor nu erau totdeauna drepte şi bune. Însă sfântul Ioan Botezătorul se purta cu totul altfel, chiar contrar. Rugându-se, el îi cerea lui Dumnezeu de a-l învăţa cum trebuie să se poarte şi ce anume trebuia să spună oamenilor. Critica fără nici o teamă ipocrizia fariseilor, care pe vremea aceea erau foarte puternici. Nu-i imita pe cei mai mulţi dintre israeliţi, care-i linguşeau pe farisei.
A avea un caracter bine format, înseamnă nu numai a avea propriile păreri juste, propria conştiinţă dreaptă, ci de a face cu curaj tot ceea ce socoteşte el că este drept şi bun. Din acest punct de vedere, sfântul Ioan Botezătorul este o pildă de urmat dintre cele mai excepţionale. Irod a poruncit ca să fie aruncat în temniţa fortăreţei de la Macheronte de pe malul Mării Moarte, pentru că îl acuzase pe tiranul acesta de nelegiuire întrucât se însurase cu soţia fratelui său care mai trăia încă, căruia îi spusese răspicat: „Nu-ţi este învoit aşa ceva!” Pe când se afla în închisoare, a trimis la Isus pe nişte ucenici de ai lui, aşa cum am citit în Evanghelia de astăzi. Apoi, aşa cum ştiţi a fost omorât de Irod.
Cum a făcut Ioan Botezătorul de şi-a câştigat un caracter atât de puternic? Desigur, aceasta i-a cerut nu puţină vreme, dar a reuşit, cu trecerea lungilor ani în pustiu, în rugăciune, în tăcere şi renunţarea la mâncărurile gustoase şi atrăgătoare. În anii aceia de pustietate, el a învăţat bine să-şi controleze propriile sentimente, cum este mânia sau frica, nu mai puţin decât ispita de a duce o viaţă comodă. Isus spune că Ioan Botezătorul nu era ca o trestie bătută de vânt pe malul Iordanului, care să se plece până la pământ. El, se asemăna cu un stejar puternic: patimile şi tendinţele cele rele nu-l puteau apleca. Vai, câţi oameni, şi câţi copii nu se aseamănă cu papura sau cu trestia bătută de vânt!.. Multele şi feluritele patimi: invidia, gelozia, mânia, lăcomia, căutarea plăcerilor nepermise, etc., îi pleacă la pământ aşa cum vântul pleacă o trestie spre a o face una cu pământul!

3. Cum se poate forma propriul caracter

Evident, aşa cum am spus, voi nu puteţi urma întru totul pilda sfântului Ioan Botezătorul. Prin ţările noastre nu există pustiuri, nici cămile, nici lăcuste, şi nu mai există nici Irod! Sfântul Ioan Botezătorul a trăit acum două mii de ani. Copiii din vremurile noastre, trebuie să-şi formeze caracterul cu totul după alte metode. Dar cum?
Mai întâi de toate printr-o sforţare zilnică, fără a se lăsa descurajat de unele nereuşite. Asta se aseamănă oarecum cu învăţarea de a merge pe bicicletă. Obişnuit, în teorie, noi ştim cum trebuie procedat, dar cu toate acestea nu reuşim: cădem mereu…şi, numai după o serie de încercări şi de exerciţii, putem pedala cu uşurinţă şi fără nici o teamă că vom cădea… Acum, pentru a deveni sincer, ascultător, cinstit şi curat, trebuie să vă exercitaţi mult mai multă vreme decât atunci când aţi învăţat să mergeţi pe bicicletă. În realitate, trebuie să vă exercitaţi toată viaţa, fără vacanţe ori concedii. Pentru că numai aşa, după sforţările necontenite, vă va fi mai uşor a păzi poruncile lui Dumnezeu, şi chiar cu mai puţină trudă. Nu ştiu ce mă face să cred, că printre voi chiar de pe acum, sunt unii copii, care reuşesc cu uşurinţă în această privinţă. Sforţările acestea pe care noi le facem pentru formarea caracterului nostru, sunt adevărata noastră pocăinţă de toate zilele şi înseamnă transformare sau convertire. Şi tocmai despre aceasta vorbim în timpul Adventului. Prin marele şi puternicul său caracter sfântul Ioan Botezătorul obţine de la Isus cel mai mare elogiu, cea mai mare laudă: „Dintre cei născuţi din femeie nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Lc 7,28).
Astăzi, sfântul Ioan Botezătorul se află în cer, şi este patronul tuturor acelora, care-şi dau toată silinţa de a se debarasa de propriile lor defecte. De aceea, în duminica aceasta, la Sfânta Liturghie, îl vom ruga pe Isus ca să ne ajute în această grea sforţare, spre a ne putea asemăna, cât de cât, cu sfântul Ioan Botezătorul, şi să merităm şi noi a fi lăudaţi de Isus, aşa cum a fost el.

Klimek

DUMINICA A II-A DIN ADVENT (A)

Pocăinţa în viaţa copilului

1. Pocăinţa lui Ioan

Sfântul Ioan Botezătorul a început cel dintâi a-i pregăti pe oameni la manifestarea, la arătarea publică a lui Isus, din care cauză s-a şi retras în pustiu. Şi ce făcea el acolo? Mai întâi de toate se ruga şi medita asupra Sfintelor Scripturi, şi într-un chip cu totul deosebit asupra acelor texte, care vesteau venirea lui Mesia.
Liniştea şi tăcerea pustiului îi favoriza meditaţia. În pustiu nu sunt oameni, dar toată lumea ştie că sunt animale sălbatice: lupi, lei, tigri, etc. care uneori atacauşi oamenii. Acum, ia staţi şi gândiţi-vă. Cum v-aţi simţi trăind singuri, departe la zeci de kilometri de alţi oameni, mai cu seamă noaptea când aţi auzit urlând lupii şi şacalii? Ioan ştia că în realitate el nu era singur ci era cu Dumnezeu, care se îngrijea de el. Încet-încet s-a obişnuit chiar şi cu animale sălbatice, nu  i-a mai fost frică de ele, şi aşa a devenit un om curajos. În tăcerea şi în liniştea pustiului, el a învăţat cum să vorbească cu Dumnezeu, adică să se roage.
După mai mulţi ani petrecuţi în pustiu, a auzit în sufletul lui glasul lui Dumnezeu, care-i descoperea apropiata venire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a lui Mesia, prorocită de proroci. Aşa a început el ca să-i pregătească pe oameni la apariţia în public a lui Isus, începând să predice necesitatea pocăinţei, adică a convertirii, a transformării lăuntrice, pentru ca oamenii să-l poată primi cu vrednicie pe Mântuitorul,  el predica această pocăinţă cu cuvântul, dar mult mai mult cu fapta, cu pilda propriei sale vieţi.
Israeliţii din vechime, ca de altfel toţi oamenii, căutau comodităţile vieţii. Sfântul Ioan, le arăta oamenilor cum se poate trăi cu modestie, fără lăcomie de averi, care de foarte multe ori, îi nefericesc pe oameni în loc să-i facă fericiţi. De aceea, el era îmbrăcat cu un fel de haină din piele de cămilă şi se hrănea cu miere sălbatică şi cu lăcuste. Aceasta era hrana pustnicilor şi a oamenilor săraci. Chiar şi în zilele noastre, în ţările calde, când vine seceta, şi odată cu ea şi foametea, oamenii mănâncă miere sălbatică şi lăcuste, un fel de lăcuste mai mari decât cele de pe la noi. Eu n-am mâncat niciodată aşa ceva, şi cred că nici vouă nu v-ar plăcea. Mâncând lăcuste, cu greu ar mai putea păcătui cineva împotriva lăcomiei.
Apoi, sfântul Ioan boteza, din care cauză l-au şi numit „Botezătorul”, spre deosebire de celălalt sfânt Ioan, ucenicul lui Isus, zis şi evanghelistul pentru că a scris una din cele patru Evanghelii. Oamenii, alergau la dânsul din toată Palestina, îşi mărturiseau păcatele şi se pocăiau. Iar el în semn de iertare şi de curăţire, le turna apă pe cap în rîul Iordan…
Să ne gândim acum, la convertirea şi la pocăinţa noastră. În primul rând, cum nu ar trebui să fie, şi apoi, cum ar trebui să fie pocăinţa noastră?!

2. Cum nu trebuie să fie pocăinţa noastră?

Mai întâi de toate, pocăinţa noastră nu trebuie să fie ca pocăinţa fariseilor  şi a saduceilor. Şi ei se duceau la Ioan Botezătorul, la apa Iordanului, şi poate că vreunul dintre ei se lăsau a fi cufundaţi în apele râului. Însă ei nu voiau să-şi recunoască păcatele. În adâncul sufletelor lor se socoteau a fi oameni drepţi, neprihăniţi, pentru că păzeau cu scrupulozitate legea lui Moise. Nu voiau nici în ruptul capului ca să-şi schimbe viaţa, şi-i dispreţuiau pe oamenii simpli, care-şi mărturiseau cu sinceritate păcatele înainte de a se boteza. De aceea şi Ioan îi dojenea cu severitate, pentru că pocăinţa fariseilor era ipocrită, numai exterioară şi nu transforma în mai bine conştiinţele şi nici inimile lor.
Convertirea şi pregătirea noastră la venirea lui Isus, nu trebuie să fie ca a fariseilor, numai exterioară, ci trebuie să fie interioară, strâns legată de o sinceră părere de rău de păcate, aşa cum o dorea sfântul Ioan Botezătorul. Dacă un copil ar merge să se spovedească numai pentru că l-au trimis părinţii şi dacă o fetiţă nu ar mânca, pentru că l-au trimis părinţii şi dacă o fetiţă nu ar mânca, pentru că mama nu i-a servit carne şi dulciuri, pocăinţa lor, ar fi tocmai ca pocăinţa fariseilor.
Renunţarea la mâncare, a se spovedi, a face pomeni, toate acestea sunt fapte foarte bune, dar numai atunci când vin din propria voinţă, din inima proprie, şi nu pentru a face plăcere cuiva, pentru a se lăuda sau pentru că ne constrâng părinţii. Copilul, care nu are în minte toate acestea, cu cea mai mare uşurinţă, poate deveni un mic fariseu.
Pocăinţa sfântului Ioan era foarte bună, însă voi nu veţi putea urma această pocăinţă chiar întru toate. De ce? Spre exemplu pentru că la noi nu există pustiuri şi nici lăcuste. Şi apoi, desigur că nici sfântul Ioan nu ar pretinde de la voi nişte posturi atât de aspre, nişte rugăciuni care să dureze ceasuri întregi, sau săptămâni întregi de tăcere, pentru că este lucru ştiut că nici un copil nu ar putea face aşa ceva.

3. Aşadar, cum trebuie să fie pocăinţa voastră?

În primul rând, ar trebui să fie compusă din mici mortificaţii, ce pot fi limitate la câteva feluri de mâncare, la observarea tăcerii atunci când se fac lecţiile, şi alte mici jertfe, mai ales din acelea care conduc la schimbarea în mai bine a conştiinţei şi a inimii. Vom vedea printr-o pildă cum s-ar putea face aceasta.
Într-o seară, surioarele Ioana şi Cecilia s-au certat, şi aşa au mers la culcare fără să se împace, fără a-şi cere iertare una alteia. Totuşi Cecilia, nu putea să adoarmă. Se sculă, şi pe întuneric se apropie de patul surioarei sale: „Ioana, mă ierţi?” o întrebă. „Da, i se răspunse – pentru că şi eu am fost vinovată, din care cauză nici n-am putut să adorm”. S-au îmbrăţişat, şi numai aşa au putut dormi liniştite cu o mare bucurie în inimă. A doua zi dimineaţa, îi povestiră mamei toate cele petrecute, cu aceeaşi bucurie pe care o simţiseră în clipa când şi-au iertat una alteia ofensele. Convertirea şi pocăinţa nu trebuie să fie triste şi posomorâte.
Iată o frumoasă pildă de pocăinţă a unor copii. Mai întâi surorile acestea s-au certat, s-au înstrăinat una de alta, şi în acelaşi timp au dispreţuit porunca dragostei lui Dumnezeu. Apoi s-au împăcat între ele şi s-au împăcat şi cu Dumnezeu. Această convertire, şi această transformare, o mai numim noi şi pocăinţă. Vedeţi aşadar, că pentru a face pocăinţă nu trebuie numaidecât să povesteşti sau să te mortifici. Însă pocăinţa sau convertirea cere totdeauna o transformare interioară, care consistă în a face ordine în conştiinţa şi în inima noastră, înlăuntrul nostru, iar în afara noastră se manifestă prin restabilirea dragostei dintre noi şi aproapele nostru.

În mod normal, această convertire cotidiană, se compune chiar din faptele cele mai mici ale împăcării dintre cele două surioare despre care am vorbit. Dar, cum zilnic se întâmplă ca să simţim în suflet sau în inimă, câte o mică aversiune, ofensă ori mânie, faţă de cineva, evident, în asemenea cazuri, nu trebuie să ne scuzăm faţă de părinţi sau faţă de prieteni, pentru că fraţii, surorile, părinţii nu ştiu nimic din cele petrecute în inima noastră. Asta o ştiţi numai voi şi Dumnezeu. Ajunge, deci, ca înainte de a merge la culcare, să cereţi iertare de la Dumnezeu şi să-l rugaţi de a vă ajuta ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe alţii. Această mică pocăinţă de fiecare seară, se poate asemăna cu anumite lucruri săvârşite zilnic, cum ar fi: scuturarea prafului, spălarea pe mâini şi pe faţă, etc.
În timpul Adventului, timp de pregătire la venirea lui Isus Biserica vă cheamă să învăţaţi a vă revizui zilnic spre a avea conştiinţa şi sentimentele la locul lor. Datorită acestor sforţări; încetul cu încetul veţi deveni micuţii prieteni ai lui Isus. El se va simţi foarte bine printre voi, atât în ziua Crăciunului cât şi în timpul întregului an.

Klimeck

DUMINICA A I-A DIN ADVENT (A)

 

1. Sfatul înţeleptului

Faimosul înţelept de origine greacă, Diogene, mort în anul 324 după Cristos, în una din zile îşi întinse cortul în apropierea forului cetăţii greceşti, Atena, pe care atârnă o tăbliţă cu inscripţia: „Aici se vinde înţelepciune”. În una din zile, un atenian citi acele cuvinte şi începu a râde! Cred că şi voi aţi face la fel dacă aţi vedea scris pe peretele sau pe geamul unei farmacii, aceste cuvinte: „Aici se poate cumpăra şi înţelepciune”. Aşadar, grecul acela, curios de a cunoaşte tâlcul acelor cuvinte, spuse slujitorului său: „Ia acolo, vreo 4-5 lei şi du-te la cortul omului acela, şi vezi câtă înţelepciune îţi va da de banii aceştia!”. Slujitorul merse la Diogene, şi dându-i banii repetă exact cuvintele stăpânului. Înţeleptul, puse tacticos banii în buzunar, şi spuse: „Du-te şi spune stăpânului aceste cuvinte: „În toate ceea ce faci, gândeşte-te cum se va sfârşi”. Cuvintele acestea i-au plăcut foarte mult atenianului aceluia, în aşa fel încât şi le-a scris pe uşa casei sale cu litere de aur, în aşa fel ca el însuşi ca şi cei ce veneau la el în vizită să le vadă şi să le poată citi cu uşurinţă cât mai des posibil.
Acelaşi lucru face şi Biserica. Astăzi, prima duminică din Advent, începutul anului liturgic, trebuie să medităm asupra cuvintelor Sfintei Evanghelii, care vorbeşte despre sfârşitul lumii şi al vieţii omeneşti. Evident, cuvintele acestei Evanghelii nu au fost scrise ca să ne sperie, ci pentru a ne îndemna ca să ne gândim serios la tot ceea ce facem, şi asta numai pentru că la sfârşit va fi o judecată şi o straşnică dare de seamă. Judecata aceasta nu se va referi numai la un an, sau numai la o anumită materie, ci la toată viaţa şi la toate faptele noastre. Cine îşi aminteşte adesea de sfârşitul anului şcolar şi despre nişte examene, elevul acela nu va pierde timpul. Tot aşa şi cel ce se gândeşte deseori la sfârşitul vieţii şi a judecăţii sale, acela va căuta să-şi îndeplinească cu cea mai mare seriozitate propriile datorii ale vieţii.
2. Nimeni nu ştie când va veni sfârşitul
Cunoaştem foarte bine data sfârşitului anului şcolar, dar în ceea ce priveşte ziua morţii noastre şi a sfârşitului lumii, nu cunoaştem nimic sigur. Isus explică aceasta prin două asemănări.
Prima se referă la comportarea oamenilor de pe vremea lui Noe. Bărbaţii şi femeile acelea mâncau, beau, se distrau, se însurau, se măritau, şi chiar râdeau de prevestirile potopului care trebuia să vină peste ei. Desigur, asta nu-i nici un rău că oamenii mănâncă, beau, se mărită ori se însoară, pentru că atât dragostea cât şi căsătoria sunt lucruri foarte frumoase, dar numai la locul şi în limita lor. Isus, aşa cum cred că ştiţi, lua şi el parte la unele din aceste adunări. Ba a mers chiar şi la o nuntă din Cana Galileii, spre bucuria unei tinere perechi, care-şi începeau viaţa matrimonială. Cu toate acestea, contemporanii lui Noe, nu voiau să întrebuinţeze căsătoria, mâncărurile şi alte lucruri după poruncile lui Dumnezeu. Ei abuzau foarte mult şi de aceea au şi fost pedepsiţi cu potopul. Nu credeau că va da peste ei aşa ceva, şi nu simţeau nevoia de a se pregăti la întâmpinarea lui. Îşi băteau joc de Noe, care-şi meşterea corabia, zicând că-i nebun. Şi aşa – zice Isus – oamenii nu doresc să se gândească nici la ultima lor întâlnire cu Dumnezeu, şi nici nu se pregătesc. Trăiesc ca şi cum viaţa ar dura o veşnicie. Aşadar, sunt nişte nesocotiţi asemenea contemporanilor lui Noe.
În a doua asemănare, Isus vorbeşte despre tâlhăria de la timp de noapte.
Închipuiţi-vă că în tramvai sau în autobuz, fără să fiţi observaţi, aţi reuşi să ascultaţi o convorbire între nişte tâlhari, care plănuiesc, ca în noaptea care urmează au de gând să vă atace locuinţa. În cazul acesta ce a-ţi face? Desigur, că veţi ţine tot o fugă până acasă spre a vă înştiinţa părinţii; în noaptea aceea, n-ar mai dormi nimeni. Probabil că părinţii ar anunţa şi poliţia. Normal, tâlharii nu-şi anunţă sosirea, şi vin totdeauna când mai puţin te aştepţi.
Tot aşa – zice Isus – se va întâmpla la sfârşitul lumii şi al vieţii noastre, care sfârşit, va veni ca un hoţ pe timp de noapte, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Şi după cum nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul acelor evenimente, noi trebuie să veghem zi de zi şi noapte de noapte, cu alte cuvinte, totdeauna trebuie să fim trezi şi să căutăm a fi pregătiţi la această întâlnire cu Isus de la sfârşitul vieţii noastre. Această înştiinţare, care este în acelaşi timp şi un îndemn, Isus, a dat-o, pe vremuri, ascultătorilor lui, iar astăzi ne-o dă şi nouă.
3. Trezirea din somn
În lectura de astăzi, chiar şi sfântul Paul ne vorbeşte despre somn, în timpul când se săvârşesc cele mai mari furturi, şi când se petrec lucrurile cele mai ruşinoase şi mai îngrozitoare, şi despre necesitatea de a veghea.
Sunt convins că cea mai mare parte dintre voi ştiţi din experienţă cât este de greu a vă trezi din somn, dimineaţa. Mai întâi, mama vă spune cu gingăşie că este vremea să vă treziţi. Dar câţi dintre voi nu răspund: „Bine, am înţeles”, şi vă întoarceţi pe cealaltă parte… După puţin timp, mama revine; începe să vă scuture cu putere. Uneori se întâmplă să vină şi a treia oară, când, cu o şi mai mare insistenţă vă face să vă treziţi. În cele din urmă băiatul sau fata, reuşesc să iasă din pat, se spală puţin, mănâncă ceva în grabă, îşi ia ghiozdanul şi pleacă pentru a nu întârzia la şcoală. În asemenea cazuri, nici de gândit,  că ar fi trebuit să se mai şi roage, măcar aşa un pic!
Cam aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte viaţa şi calea noastră creştinească spre perfecţiune: cu multă greutate, şi prea adesea reuşim ca să ieşim din starea de indolenţă. Ni se pare că ar fi mai bine să nu ne stingherească nimeni din culcuşul nostru călduţ al satisfacţiilor de tot felul, de a nu face nici o sforţare în sensul de a fi mai buni şi mai corecţi în viaţa de toate zilele. În puţine cuvinte, rămânem într-o stare de somnolenţă spirituală, o somnolenţă în care ne bucurăm de actuala comoditate şi încercăm o oarecare plăcere, fără a ne mai gândi la ceea ce se va mai întâmpla peste o lună, peste un an, fără să ne gândim la sfârşitul nostru.
Sfânta Biserică, aşa ca o bună mamă, încearcă să ne trezească din această somnolenţă, prin rugăciune şi prin observarea poruncilor divine, şi ne repetă cu sfântul Paul: „Este vremea să vă treziţi din somn!” De ce? Pentru că zorii zilei s-au ivit şi ziua lui Isus a sosit! Îmi place să cred că voi înţelegeţi această chemare, şi că nu veţi mai avea nevoie şi de o scuturătură ceva mai tare.
Am spus la început că este bine şi chiar folositor lucru a ne gândi la sfârşitul a tot lucrul pe care-l facem, la sfârşitul vieţii noastre. Acum, în timpul acestor patru săptămâni, ne vom gândi la ceea ce se va întâmpla la sfârşitul Adventului, adică la Crăciun. De aceea, vom căuta a ieşi din apatia noastră şi vom veghea… Prin rugăciune, prin fapte bune şi printr-o spovadă sinceră, vom căuta a ne pregăti cât mai bine la această proximă venire a lui Isus.
Şi, dacă peste mulţi, mulţi ani, poate peste şaptezeci ori optzeci, în fiecare an vom reuşi să trăim cu sfinţenie timpul Adventului, această anuală pregătire la Crăciun va fi, în acelaşi timp, cea mai bună pregătire a întâlnirii cu Isus de la sfârşitul vieţii noastre şi de la sfârşitul lumii, la acea întâlnire, în timpul căreia, nu-l vom mai vedea pe Isus, numai ascuns sub chipul ostiei, ci îl vom vedea cu proprii noştri ochi, aşa cum l-au văzut, şi-l mai văd încă apostolii, Sfânta Fecioară Maria, şi toţi sfinţii.

Klimek

DUMINICA A XXXIV-A DE PESTE AN; CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI (C)

 

Sărbătoarea de astăzi mă duce cu gândul la un fapt real petrecut acum o sută şi ceva de ani, şi anume: regele Prusiei, Wilhelm Friderich al IV-lea (mort în 1861), a mers într-o zi ca să viziteze o şcoală, pentru a-şi da seama de felul cum învaţă copiii. În timpul lecţiei, regele scoase din buzunar o monedă de aur, pe care arătând-o copiilor îi întrebă:
- Ştiţi voi cărui rege îi aparţine moneda aceasta?
- Moneda aceasta aparţine regnului mineral, adică naturii neînsufleţite, răspunde cu claritate unul dintre elevi.
- Dar copacul acela, pe care-l vedeţi voi pe fereastră, cărui regn îi aparţine?
- Regnului vegetal, răspund copiii în cor, fără să se bâlbâie.
- Dar noi toţi, care ne aflăm aici de faţă, cărui regn îi aparţinem?
La această întrebare, copiii au început să se uite nedumeriţi unul la altul, dar nimeni nu îndrăznea să răspundă. Totuşi, unul dintre ei ar fi voit să răspundă cum că aparţinem regnului animal, dar i se părea că aceasta ar fi jignire la adresa regelui. Cum să spună el că regele aparţine aceluiaşi regn la care aparţine boul, măgarul, etc.?...
După o clipă de tăcere, una dintre eleve, în vârstă de 11 ani se ridică în picioare şi spuse cu un glas puţin tremurat:
- Noi toţi aparţinem regnului Împărăţiei lui Dumnezeu.
Regelui i-a plăcut foarte mult răspunsul acesta, a lăudat pe această elevă, apoi a mai spus:
- Binevoiască Dumnezeu ca să aparţinem cu toţii acestei Împărăţii!...
Dacă vreunul dintre elevi ar fi răspuns că aparţinem regnului animal, acesta ar fi fost un răspuns bun, însă numai în parte, pentru că o astfel de apartenenţă se referă numai la trupul, nu şi la sufletul nostru.
Este lucru ştiut că omul are ceva în plus faţă de animale, şi ce anume? Omul gândeşte, vorbeşte, citeşte, se roagă, ţine poruncile, este botezat şi aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu.
Observând comportarea oamenilor buni, putem spune că aceştia sunt buni cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, dar toţi cei care săvârşesc fapte rele, aceia aparţin regnului animal.
Poate mă veţi întreba: Din moment ce aparţinem Împărăţiei lui Dumnezeu, atunci cine este Regele nostru?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă liturghia de astăzi.
Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ni l-a dat el însuşi în cele din urmă zile ale vieţii sale pământeşti... Atunci când în duminica Floriilor, oamenii cântau: „Binecuvântat este Regele care vine întru numele Domnului...” El le-a luat apărarea celor care cântau, în vreme ce fariseii căutau să-i reducă la tăcere (Lc 19,38). Câteva zile mai târziu, la întrebarea lui Pilat: „Nu eşti regele iudeilor?”. „Da, sunt”, i-a răspuns Isus (Lc 23,3).
Pilat cu toate că n-a crezut cuvintelor lui, totuşi, a atârnat pe cruce o tăbliţă pe care a poruncit să se scrie: Isus Nazarineanul, Regele iudeilor”.
Cât de deosebit este Isus de regii acestui pământ! El este un Rege răstignit care suferă chinuri îngrozitoare pentru păcatele noastre.
Isus nu avea, aşa cum avea Irod, sau oricare alt rege palate, armată şi slujitori, pentru că Împărăţia lui nu era din lumea aceasta. El voia să domnească nu asupra trupurilor sau asupra bunurilor materiale, ci asupra sufletelor şi a inimilor noastre, cu dragoste şi cu dreptate.
Atunci când se afla atârnat pe cruce, prea puţini erau cei care credeau că mai aparţin lui şi Împărăţiei lui; înşişi apostolii îl părăsiseră, şi numai Maria, Mama sa, şi sfântul Ioan Evanghelistul se mai aflau la picioarele crucii, şi Maria Magdalena. El a fost recunoscut ca Rege chiar şi de tâlharul cel din dreapta, care l-a rugat: „Doamne, adu-ţi aminte şi de mine, când vei veni în Împărăţia ta” (Lc 23,42). În clipa morţii sale, aceste patru persoane au recunoscut că aparţin Împărăţiei sale.
După Învierea sa din morţi, la această Împărăţie s-a adăugat şi ceata apostolilor. Nu după multă vreme mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni l-au recunoscut ca Rege şi ca Dumnezeu. Astăzi, când au dispărut aproape toţi regii de pe faţa pământului, sute de milioane de creştini, printre care ne numărăm şi noi, îl proslăvesc pe Isus.
O doamnă în vârstă povesteşte:
- Când eram copilă aveam un temperament vioi şi le dădeam multă bătaie de cap părinţilor. Aveam multe defecte, din care cauză tatăl meu era nevoit să mă pedepsească uneori. De multe ori mă ducea în cameră unde se îngenunchea alături de mine în faţa crucifixului şi apoi exprima în limbajul meu copilăresc Actul de căinţă pentru fapta cea rea pe care o săvârşisem, ca şi propunerea de îndreptare. Eu îi repetam cuvintele în gând. Gesturile acestea ale tatălui mă făceau să plâng de emoţie.
Dar nu peste multă vreme, tata a murit. Acum nu-l mai aveam lângă mine pe grijuliul meu educator, şi nimeni nu mă mai însoţea în faţa crucii lui Isus. Dar atunci când săvârşeam vreo greşeală şi conştiinţa îmi spunea că am greşit, mâna nevăzută a tatălui mă conducea la picioarele crucifixului, unde îmi plângeam greşeala şi unde eram mângâiată”.
Pentru acel tată, Isus atârnat pe cruce, era un adevărat Rege. Cu timpul el a devenit Rege şi pentru fiica lui, care stăpânea în conştiinţa şi în inima ei, iar ea căuta să trăiască după învăţătura evangheliei sale.
Tot în felul acesta Isus vrea să domnească şi asupra noastră, fără ajutorul poliţiei, al armatei sau al ameninţării cu închisoarea aşa cum obişnuiesc regii şi mai marii pământeşti, ci vrea să domnească prin cuvinte pline de afecţiune şoptite conştiinţei noastre sau prin cuvintele evanghelie pe care le ascultam în fiecare duminică.
Crucea atârnată de pereţii caselor noastre sau cruciuliţa purtată la piept, sunt expresia credinţei noastre în Isus. Dacă purtăm cruciuliţa asta înseamnă că Isus este pentru noi o persoană scumpă, pe care o cinstim şi o iubim.
Totuşi, unii copii, mai ales fetele, poartă această cruciuliţă ca un fel de podoabă, atârnată la gât cu câte un lănţişor de aur, decât să purtaţi această cruciuliţă numai aşa ca pe o podoabă, mai bine să nu o purtaţi nicicum.
Copiii cei buni, totdeauna când văd sau când pun mâna pe un crucifix, ar trebui să-l sărute şi să-i spună lui Isus că îi mulţumesc pentru că prin patima şi moartea sa pe cruce el ne-a deschis cerul... Deci, şi voi să-i cereţi iertare lui Isus pentru lipsa de dragoste şi pentru greşelile săvârşite.
Fiecare dintre voi are nu numai păcate şi neplăceri dar şi mici bucurii şi chiar fapte bune. De aceea şi despre acestea îi puteţi vorbi lui Isus, căci el vă va asculta cu drag, pentru că acestea sunt convorbiri tăcute, nemaiauzite de nimeni, semnul că el este Regele inimilor şi conştiinţelor voastre.

Klimek

DUMINICA A XXXIII-A DE PESTE AN (C)

Era o zi caldă de primăvară. Copiii nu mai aveau astâmpăr în clasă, şi asta poate că şi din cauza lecţiei de fizică, care nu li se părea lor a fi chiar atât de interesantă. Cu toţii începuseră a glumi, a vorbi cu glas tare, şi aşa deodată, din băncile cele din urmă izbucni o cascadă de râsete... Învăţătoarea nu ştia ce să mai facă, şi aşa nervoasă cum era, dădu afară din clasă pe o fată, fără să mai întrebe dacă era sau nu era vinovată:
- Maria, ieşi afară, spuse doamna învăţătoare.
- Doamnă, eu nu-s vinovată, n-am făcut nimic.
- Ieşi afară, am spus.
Atunci fata aceea a ieşit din clasă plângând, pentru că-şi vedea viitorul umbrit de acea pedeapsă nedreaptă. Se gândea că nu va fi promovată şi aşa va pierde anul.
Aşa supărată a mers acasă, n-a spus nimănui necazul ei şi într-un moment de disperare s-a aruncat pe fereastră de la etajul unu. Într-o stare destul de gravă a fost internată într-un spital din Roma. Părinţii îndureraţi şi trişti vegheau la căpătâiul ei. Prin somn, sau chiar cu ochii deschişi, copila repeta mereu: „N-am făcut nici un rău domnule preşedinte, vă rog să cercetaţi!... Doamne, pentru ce să pierd un an?”
A doua zi a intervenit o uşoară ameliorare. Maria şi-a chemat părinţii şi cu glasul de abia şoptit le-a spus că de bunăvoie s-a aruncat pe fereastră; nu mai voia să trăiască pentru că fusese pedepsită pe nedrept.
Colegii şi colegele au compătimit-o mult pe Maria, ba a compătimit-o chiar şi învăţătoarea care nu se aştepta la o reacţie atât de promptă. Dar cu toate acestea, după vreo două zile Maria şi-a dat obştescul sfârşit. Cu siguranţă că Dumnezeu a primit-o în cer, pentru că în nesăbuinţa ei nu a ştiut ce face... Totuşi, ea ar fi putut trăi şi să facă multe lucruri bune dacă în clipa aceea a unei învinuiri nedrepte şi-ar fi amintit de Isus şi de învăţătura lui. Atunci ea ar fi înţeles că a fi dată afară din clasă şi chiar pierderea unui an de şcoală nu sunt nenorociri ireparabile.
În evanghelia de astăzi Isus vesteşte o mare catastrofă, o adevărată nenorocire, adică distrugerea Ierusalimului şi moartea nu numai a unui singur om, ci a mii şi mii de oameni. O nenorocire cu atât mai mare cu cât era pregătită chiar de înşişi locuitorii Ierusalimului.
Nu mai rămăseseră decât vreo câteva zile până la pătimirea Domnului, când împreună cu ucenicii el se afla în apropierea Ierusalimului. În faţă le apărea impunătoarea clădire a templului, care era fala întregului Israel. Apostolii îl priveau cu admiraţie, când unul dintre ei spuse: „Învăţătorule, uită-te ce pietre şi ce zidiri!” Isus a răspuns: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va mai rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-2).
Cu vreo câteva zile mai înainte Isus plânsese la vederea cetăţii sfinte cu gândul la distrugerea ei, şi asta pentru că el îşi iubea ţara, Ierusalimul şi templul. Dar cu toate acestea el nu putea să înlăture distrugerea Ierusalimului, deşi dorea din inimă ca aşa ceva să nu se întâmple niciodată. Distrugerea Ierusalimului se datora numai răutăţii iudeilor. De fapt după treizeci de ani, romanii raseră Ierusalimul de pe faţa pământului, distrugând templul şi omorând şi zeci de mii de evrei.
Atunci Isus a profeţit şi persecuţiile îndreptate împotriva acelora, care îi vor urma învăţătura.
Învinuiri şi pedepse nedrepte au îndurat nu numai primii creştini, ci în cursul veacurilor mulţi alţii au fost pedepsiţi pe nedrept, aşa, ca Maria despre care am vorbit. Cei care erau susţinuţi de o mare credinţă în Isus şi care trăiau după învăţătura lui, au ştiut să îndure cu curaj toate învinuirile şi pedepsele nedrepte.
Dominic Savio, un băiat aşa, cam de vârsta voastră, frecventa şcoala din Madonio. În Italia de Nord iernile sunt friguroase, şi în sala de clasă era o sobă mare încălzită cu lemne.
Copiii, de pe oricare meridian al lumii ar fi, le place să facă glume, care nu totdeauna dintre cele mai inteligente. În şcoala aceea, mai înainte de începerea lecţiilor, unul din colegii lui Dominic a aruncat în soba plină cu jar, un bulgăre mare de zăpadă. Oricine îşi poate închipui ce fum şi ce aburi s-au produs în clasă. Acum, zăpada topită curgea în şiroaie pe duşumea.
Intrând pe uşă şi văzând o atare dezordine, învăţătorul s-a supărat foarte tare şi era hotărât să-l pedepsească cu asprime pe cel greşitor, chiar cu eliminarea din şcoală. La întrebarea că cine a săvârşit această bădărănie, doi dintre elevi, dintre care şi cel vinovat, au strigat: „Dominic Savio, domnule învăţător!”. Desigur că aceştia minţeau. La auzul acestor cuvinte învăţătorul nu ştia ce să creadă, pentru că Domenico era considerat ca cel mai bun şi cel mai eminent elev, către care se şi adresă cu aceste cuvinte:
- Dominic, tocmai tu eşti acela? Nu aş fi crezut niciodată că ai putea săvârşi aşa ceva!
După ce-i făcu o aspră dojană îl obligă să stea în genunchi în mijlocul clasei. Dominic l-ar fi putut denunţa pe autorul acestei trebuşoare, dar s-a abţinut. Îşi menţinu calmul, gândind: Dacă îl voi divulga, desigur că învăţătorul îl va elimina din şcoală, mai ales că asta nu era prima lui abatere. El spera că nu va fi pedepsit cu o pedeapsă prea aspră, pentru că se bucura de faima unui elev eminent...
Iată o pildă de curaj cu care creştinul primeşte o învinovăţire nedreaptă şi o pedeapsă nemeritată. Desigur, că nu-i uşor de a îndura cu atâta linişte o asemenea învinuire. Dominic Savio a reuşit, numai pentru că el se spovedea şi se împărtăşea des. Cu alte cuvinte, el trăia într-o prietenie continuă cu Isus, şi numai de un singur lucru se temea, de păcat.
Aşa cum ştiţi, Dominic Savio a murit de tuberculoză la vârsta de 15 ani, în anul 1857, când, la vremea aceea, nu se cunoşteau medicamentele împotriva acestei îngrozitoare boli. În anul 1954, papa Pius al XII-lea, l-a declarat sfânt şi acum este patronul copiilor, modelul vostru de viaţă.
Deci, şi în viaţa voastră pot interveni zile mai puţin luminoase, zile întunecoase, pe care unii dintre voi, poate că le-a şi trăit. Uneori, poate fi vorba despre vreo boală, alteori despre un accident de circulaţie, despre vreo învinovăţire nedreaptă. În asemenea cazuri ce trebuie făcut pentru a nu ceda impulsionărilor de moment, pentru a ne menţine calmul şi autocontrolul? O altă cale mai bună decât cea indicată de Dominic Savio, nu există, adică aceea de a trăi în prietenie cu Isus, şi de a-l primi cât mai des în sfânta Împărtăşanie. În felul acesta voinţa se întăreşte, şi aşa veţi putea depăşi situaţii cât mai grele.

Klimek

DUMINICA A XXXII-A DE PESTE AN (C)

Evanghelia de astăzi ar părea că nu se referă la voi, copiii, pentru că printre voi nu există nici oameni căsătoriţi şi nici văduve, cu atât mai mult că acest caz prezentat de saducei este un caz cu totul deosebit. Ei spun pur şi simplu, o poveste. Oricine îşi poate da seama că aşa ceva este cu neputinţă ca unei femei să-i moară unul după altul şapte bărbaţi, numai fraţi, şi ea tot să mai trăiască! 

Totuşi, această poveste conţine una dintre cele mai serioase probleme! Problema învierii morţilor şi viaţa de după moarte... Şi voi aveţi un trup, care va trebui să moară într-o zi sau într-o noapte... Deci, lucrul acesta vă interesează şi pe voi.

Desigur, că acasă, printre cunoscuţi, aţi auzit de mai multe ori vorbindu-se despre ceea ce se va întâmpla după ce vom muri. Mulţi oameni, când aud vorbindu-se despre moarte, despre viaţa de apoi, dau din cap şi spun: „Cine ştie cum o fi dincolo? Vom afla noi după ce vom muri...”. Alţii, cu toate că nu dispun de nici o mărturie, spun că odată cu moartea toate s-au sfârşit, şi că după moarte nu mai există nimic.

Asemenea discuţii aveau loc şi pe vremea lui Isus, printre evrei. Fariseii susţineau că trupurile oamenilor vor învia într-o zi, în vreme ce saduceii spuneau că morţii nu vor învia. Secta aceasta a saduceilor era formată din evrei bogaţi, care voiau să ajungă la un compromis cu romanii cuceritorii Palestinei. Ei susţineau că există Dumnezeu, Creatorul a toate, dar nu există îngeri şi nici altfel de duhuri, şi, nici învierea morţilor.

Deci, o delegaţie de a lor a mers la Isus, cu gândul de a le sprijini concepţiile şi convingerile lor religioase. Pentru a ridiculiza credinţa în învierea morţilor, ei născociră povestea unei femei care avusese şapte bărbaţi, şi că ea tot mai trăia. De aceea îl şi întrebară pe Isus: „Aşadar, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia, fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă?” (Lc 20, 33). Li se părea lor, că în cazul acesta oricare ar fi fost răspunsul, acesta nu putea fi decât ridicol, deoarece ei nu credeau în învierea morţilor.

Credinţa în învierea morţilor o aflăm şi în cărţile Vechiului Testament, scrise într-o vreme apropiată vremurilor lui Isus Cristos.

În secolul al IV-lea, înainte de Cristos, atunci când Antioh, regele Siriei a cucerit Palestina, a încercat să constrângă pe evrei ca să renunţe la credinţa lor într-un singur Dumnezeu şi să aducă jertfe diferitelor zeităţi păgâne. Mulţi israeliţi cucernici au preferat mai degrabă moartea decât să părăsească credinţa şi poruncile date lor de Dumnezeu, prin Moise. Printre aceştia s-a aflat şi o mamă cu cei şapte flăcăi ai ei. Aceştia nu au vrut să jertfească divinităţilor păgâne, din care cauză au şi fost omorâţi dar nu înainte de a-şi mărturisi credinţa în învierea morţilor şi în viaţa viitoare. Cel de-al doilea dintre aceşti tineri, înainte de a muri, i-a spus crudului Antioh: „Nelegiuitule, tu ne iei viaţa aceasta de acum, însă împăratul lumii ne va învia pentru învierea vieţii de veci, pe noi care murim pentru legile lui” (II Macabei 7, 9). Aceleaşi cuvinte le-au rostit toţi cei şapte fraţi împreună cu mama lor. Credinţa în viaţa de apoi le dădea tăria de a îndura suferinţele martiriului.

Chiar şi martirii creştini din primele veacuri ale creştinismului, preferau mai degrabă moartea decât să renunţe la credinţa lor, pentru că ştiau că moartea nu le pune capăt vieţii, şi că în cer îi aştepta o viaţă fără de sfârşit, mult mai frumoasă decât viaţa pământească.

Credinţa în viaţa veşnică ne ajută să săvârşim fapte dintre cele mai mari, chiar şi în condiţiile nefavorabile ori riscante.

În timpul celui de-al II-lea război mondial un soldat care făcea parte dintr-o patrulă de noapte a fost rănit. Camarazii lui aflaţi în tranşeele alăturate, auzindu-i strigătul de durere, nu îndrăznea nici unul să meargă să vadă ce are spre a-l ajuta, din cauza tirului necurmat al unei mitraliere inamice. În cele din urmă unul dintre soldaţi se hotărî şi-i spuse locotenentului:

- Domnule locotenent, fie ce-o fi, eu merg să-i dau o mână de ajutor acestui camarad al meu.

- Bine, măi băiatule, din partea mea poţi să te duci - spuse locotenentul - dar să ştii că numai o singură viaţă ai.

- Nu-i adevărat, domnule locotenent, mai există şi viaţa cea veşnică, mai spuse soldatul şi merse să-şi salveze camaradul rănit.

Acestei încercări a saduceilor de a ridiculiza credinţa, Isus le-a explicat că după moarte, bărbaţii nu se vor mai însura şi nici femeile nu se vor mai mărita, pentru că vom trăi în veşnicie şi ca atare nu va mai fi nevoie de perpetuarea speciei umane, adică de naşterea fiilor şi a fiicelor, care să ia locul părinţilor după dispariţia acestora.

Răspunsul înţelept al lui Isus a închis gura saduceilor. Din moment ce după înviere nu va mai exista viaţa matrimonială, nu va mai exista nici situaţia caraghioasă ca o femeie să aibă şapte bărbaţi şi să le şi mai supravieţuiască.

Mulţi oameni se întreabă: „Cum se poate ca trupul omenesc, care se descompune şi devine una cu pământul din care a fost luat, să învie, şi omul care murise să înceapă a merge şi a vorbi?” Înviindu-l pe Lazăr, pe copila de 12 ani a lui Iair şi pe tânărul din Naim, Isus a demonstrat că în realitate, învierea este posibilă.

În una din zile cineva l-a întrebat pe Isaac Newton, marele matematician şi fizician englez: „Cum se poate ca praful să devină un corp viu?”

În răspunsul lui, marele învăţat a luat o mână de pilitură de fier pe care a amestecat-o, în părţi egale, cu nisip, apoi se adresă celui care-i pusese întrebarea, dar tot printr-o întrebare:

- Dumneata ai putea alege din nisip toată această pilitură de fier aşa fel încât să devină un singur corp?

- Nu, răspunse cel întrebat.

Atunci Newton a luat un magnet pe care l-a apropiat de această amestecătură de nisip cu pilitură de fier, şi, ca prin minune, toată pilitura de fier s-a strâns în jurul magnetului. Apoi Newton spuse:  „Dacă Dumnezeu a dat magnetului o atare forţă de atracţie, nu va putea el oare să adune pulberea trupului nostru şi s-o reînsufleţească?”

Desigur, aceasta nu-i decât o simplă asemănare, dar care ne vorbeşte elocvent de credinţa acelui mare învăţat, care reprezintă totodată în mod pitoresc învierea noastră din morţi.

Totdeauna când vă uitaţi la bunicul sau la bunica voastră, observaţi că din zi în zi, trupurile lor slăbesc, se fac mai mici, asemenea unei flori târzii, care înfloreşte toamna. Cu mai multă înţelegere şi cu mai puţină bucurie decât voi, ei rostesc în rugăciunile lor aceste cuvinte: „Cred în învierea morţilor!...”

Voi, foarte rar vă gândiţi la moarte. Trupurile voastre se află într-o deplină dezvoltare, pline de viaţă, şi din zi în zi devin tot mai frumoase şi mai viguroase. La începutul Postului Mare, atunci când preotul pune cenuşa sfinţită pe capul copiilor, ei ascultă distraţi şi cu îndoială cuvintele preotului: „Adu-ţi aminte că praf eşti şi în praf te vei întoarce!”

Dar cu toate acestea, peste ani şi ani şi voi veţi îmbătrâni şi până la urmă chiar veţi muri. De aceea şi voi trebuie să rostiţi cu credinţă şi cu nădejde cuvintele acestea: „Cred în învierea morţilor”. După înviere, copii slăbuţi şi bolnavi vor deveni sănătoşi şi frumoşi. Cei care sunt buzaţi, urâţi şi cârni, atunci când vor sta în faţa lui Dumnezeu vor fi frumoşi şi delicaţi.

Gândul la învierea morţilor şi la viaţa cea veşnică să vă înveţe cum să vă respectaţi atât trupurile voastre cât şi ale altora. Hrana ce ne pregăteşte pentru înviere şi pentru viaţa cea veşnică este Euharistia, căci Domnul a zis: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi!”

Klimek

DUMINICA A XXXI-A DE PESTE AN (C)

Romanii erau foarte abili atunci când era vorba să-şi umple vistieriile în dauna popoarelor subjugate. Şi asta prin impozite şi dări foarte mari. Celor angajaţi cu strângerea impozitelor li se mai spunea şi vameşi, strângători de biruri, care desigur că asemenea oameni se îngrijeau ei de vistieria statului, dar şi de buzunarele lor. De aceea, pe asemenea oameni, evreii îi socoteau păcătoşi publici şi îi dispreţuiau.
În vechea cetate a Ierihonului din vremea lui Isus mai marele vameşilor era Zacheu. La poarta acelei cetăţi Isus vindecase un orb, pe nume Bartimeu cerşetorul, cunoscut de toţi. Ştirea acestei vindecări s-a răspândit cu repeziciune în cetate, şi oamenii au început să iasă pe străzi ca să-l vadă pe Isus. A ieşit şi Zaheu cu gândul de a-şi realiza dorinţa, şi toţi oamenii printre care se afla erau mai înalţi decât dânsul, din care cauză nu putea vedea nimic. Ar fi putut intra în vreo casă şi să privească de la fereastră ori de la balcon, dar se gândea în inima lui: „Oare cine dintre evrei m-ar primi pe mine, un vameş, urât şi dispreţuit de toţi?” Atunci a încercat să se înalţe în vârful picioarelor, dar tot degeaba...
Deodată îi veni în minte o idee năstruşnică şi originală. La marginea drumului se afla un copac, un sicomor, unul dintre acei copaci bogaţi în ramuri şi în frunze. Deci s-a urcat în copacul acela cu gândul că-l va putea vedea pe Isus, fără să fie observat de nimeni.
Însă socoteala de acasă nu se potriveşte cu socoteala din târg, pentru că şi aici lucrurile au luat o altă întorsătură. Isus cunoştea gândurile şi intenţiile lui Zaheu. De aceea, ajungând în imediata apropiere a sicomorului s-a oprit, şi-a ridicat privirile şi a spus cu glas tare: „Zahee, coboară imediat, fiindcă astăzi vreau să mă opresc în casa ta. Vreau să fiu oaspetele tău!”
Atunci printre frunzari a apărut faţa lui Zaheu, nedumerit, dar totodată plin de bucurie. Era ruşinat din cauza gestului său copilăresc de a se urca în copac, chiar el, om în toată firea, dar inima îi era plină de fericire pentru că faimosul Învăţător, în ziua aceea voia să prânzească la dânsul, un vameş, nu în casa vreunui cărturar ori fariseu.
Atunci mulţimea a început să murmure, zicând: „Isus Învăţătorul, cel pretins proroc şi sfânt, intră în casa unui păcătos... Ce fel de proroc este el? Dacă ar fi proroc ar şti că Zaheu este un păcătos public!...”
Uneori asemenea lucruri se întâmplă şi printre voi la şcoală. Este câte un elev lipsit de educaţie şi greu de suportat, din cauză că nu a primit o educaţie bună în familie, şi nimeni nu ar vrea să stea alături de un asemenea elev. Însă învăţătorul îl iubeşte pe acesta ca şi pe ceilalţi, ba are pentru el o afecţiune aparte: stă de vorbă cu dânsul, îi dă note bunişoare, chiar dacă nu le-ar merita. Observând aceasta, ceilalţi elevi, indignaţi, încep să murmure: „Asta nu-i dreptate, învăţătorul nostru este părtinitor...”.
Însă învăţătorul se poartă exact aşa cum se purta Isus, iar reacţia elevilor se aseamănă cu reacţia evreilor din Ierihon. Elevii aceia nu se gândeau cum că colegul lor, neluat în seamă şi dispreţuit de toţi, avea trebuinţă de multă bunătate din partea altora pentru a-şi corija defectele şi pentru a-şi schimba viaţa. O atare îmbunătăţire a comportamentului s-a petrecut şi în întreaga fiinţă a lui Zaheu, datorită înţelegerii şi bunătăţii lui Isus.
Primindu-l pe Isus în casa lui, Zaheu s-a căit de toată purtarea lui cea rea de până în clipa aceea. Îi părea rău pentru că încasase de la cetăţeni mai mult decât erau obligaţi să plătească, pentru că asta era împotriva învăţăturii lui Cristos, voia să-i despăgubească pe toţi acei pe care-i nedreptăţise, şi asta a spus-o cu glas tare: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor. Şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi de patru ori mai mult” (Lc 19,8).
Bunătatea şi dragostea lui Isus a schimbat viaţa nu numai a lui Zaheu, dar şi a multor altora aşa cum aflăm din evanghelii.
Desigur că voi, copiii, nu-l puteţi imita pe Zaheu chiar în toate... Nu aveţi o avere aşa cum avea el, pe care s-o puteţi dărui săracilor, şi nici nu aţi făcut mari pagube nimănui. Poate vreunul dintre voi o fi şterpelit din buzunarele părinţilor câţiva gologani, pe care i-aţi şi cheltuit imediat. Aşa că acum v-ar veni foarte greu ca să restituiţi toţi banii aceia. Îmi place să cred că părinţii ştiau că sunteţi capabili de aşa ceva şi că v-au iertat tot atunci. Totuşi, voi trebuie să-i asiguraţi pe părinţii voştri că aşa ceva nu se va mai repeta, şi că o să-i despăgubiţi prin rugăciuni şi prin munca voastră de fiecare zi.
În cazul vostru, propunerea cea mai des întâlnită se referă la neascultare, la mânie, la lene şi la minciună. De aceea, voi să fiţi totdeauna atenţi în a face numai fapte bune, ascultând de părinţi şi de învăţători cu singurul scop de a-i plăcea lui Isus. Şi apoi să vă rugaţi zilnic atât seara cât şi dimineaţa, chiar şi în timpul zilei şi noaptea când vă treziţi, cu scurte iaculatorii.

Klimek

DUMINICA A XXX-A DE PESTE AN (C)

Doi oameni au intrat în templu ca să se roage: unul era vameş şi celălalt fariseu.
Fariseul s-a dus în faţa altarului şi stând în picioare a început să se roage cu glas tare: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială...” Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”
Cele spuse de fariseu în rugăciunea lui, poate că erau adevărate, însă Isus nu i-a socotit de bună rugăciunea. Pentru ce? Pentru că fariseul nu cerea nimic de la Dumnezeu, ci venise la templu numai să se laude că este un om desăvârşit. Voia ca Dumnezeu să-i confirme cele spuse de el şi să-l laude.
Noi ştim că nu-i nimeni fără păcat, fără slăbiciuni. Deci, nici fariseul nu era lipsit de păcate, însă nu voia să şi le recunoască şi nici să ceară iertare lui Dumnezeu pentru ele. În primul rând el trebuie să ceară iertare lui Dumnezeu pentru îngâmfarea lui şi pentru dispreţul ce-l avea faţă de vameş. Din cauza acelei îngâmfări Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea, în vreme ce rugăciunea smerită a vameşului a fost ascultată pentru că recunoştea că „om păcătos este!”
Şi copiilor le place ca să se laude, din care cauză unii ca aceştia devin caraghioşi şi ridicoli.
Un copil în vârstă de cinci ani jucându-se cu chibriturile a dat foc unui coteţ din gospodăria părintească. Din fericire focul s-a stins la timp, astfel încât nu s-a extins şi la celelalte acareturi.
Unul din vecini care voia să îndepărteze de copiii lui orice suspiciune cum că ei ar fi produs acel incendiu îi spuse vinovatului:
- Mare foc a fost acesta! Eu nu aş fi putut aprinde un atare foc nici cu o jumătate de cutie de chibrituri, iar tu, cred că nici cu două cutii n-ai fi reuşit să aprinzi un aşa foc!
- Nu-i adevărat, răspunse copilul ofensat în orgoliul lui. Eu numai cu un singur pai de chibrit am aprins focul acesta.
Şi aşa a fost descoperit făptaşul.
Copiii mai mari au o altă metodă atunci când este vorba să se laude...
Fetele, în mod obişnuit, se laudă cu rochiile, cu tricourile, cu cerceii... Unele spun: „Nici o fată n-are pantofi aşa de frumoşi cum am eu. Altora li se pare că ar avea părul, ochii şi întreaga ţinută mai frumoasă decât altele, şi se simt superioare celorlalte fete pe care le socot a fi urâte, fără să-şi dea seama că la toate acestea ele nu au contribuit cu nimic, pentru că hainele frumoase le au de la părinţii lor înstăriţi, iar frumuseţea şi eleganţa trupului este darul lui Dumnezeu, transmis lor prin părinţi. De aceea, în loc să se mândrească, ele ar trebui să fie recunoscătoare lui Dumnezeu şi părinţilor lor.
Băieţii se laudă mai mult cu robusteţea trupului, cu puterea muşchilor şi cu rezultatele lor sportive. Unii ca aceştia îi dispreţuiesc pe cei cu o constituţie mai delicată şi nu se gândesc nici câtuşi de puţin că structura lor atletică, nu este altceva decât darul lui Dumnezeu transmis lor prin părinţi. Aşa cum spune Scriptura, „numai cu de la ei putere nu şi-ar putea adăuga nici o centimă la statura lor “ (Lc 12,25).
Lauda o fi ceva rău? Nu. Cel puţin nu totdeauna, căci uneori este chiar bine venită şi cu folos... Noi greşim numai atunci când suntem lacomi de lauda; atunci când ne lăudăm cu calităţile noastre rele ori închipuite; însă alţii ne pot lăuda. Lauda le este necesară mai mult copiilor slăbuţi, timizi, prea puţin dotaţi pentru a-i încuraja. Un educator spunea: „Copiii care sunt lăudaţi se dezvoltă mai repede şi învaţă mai bine”.
Din păcate sunt şi oameni răi, oameni în toată firea, chiar şi copii, care în loc să-şi laude şi să-şi încurajeze colegii mai slabi la învăţătură ori persecutaţi, îi dispreţuiesc şi îşi bat joc de ei... Dacă este cineva dintre voi care a păcătuit în privinţa aceasta, să caute să îndrepte totul prin ajutorare şi laude sincere. Printre voi să nu fie nimeni aşa ca fariseii care-i dispreţuiau pe vameşi şi pe păcătoşi.
Nu numai fariseii erau înclinaţi spre mândrie şi complăcere deşartă, ba chiar nici apostolii şi sfinţii nu erau scutiţi de lăudăroşenie, cum că ar fi mai buni decât alţii.
Să ne gândim numai la cele petrecute cu sfântul Petru. Atunci când Isus a vestit că în timpul pătimirii sale, toţi îl vor părăsi, Petru, sigur pe el însuşi, a spus: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, tot nu mă voi lepăda de tine!” (Mc 14,31). Lui Petru i se părea că el ar fi mai bun şi mai credincios decât ceilalţi apostoli.
- Cum a fost el vindecat de acea încredere în sine?
- El a fost vindecat atunci când s-a lepădat de trei ori de Isus, şi numai aşa a învăţat că era slab şi neputincios, aşa ca toţi oamenii. Mai târziu, după Învierea Domnului din morţi, nu mai îndrăznea să spună cum că el l-ar iubi mai mult pe Isus decât ceilalţi apostoli...
Atunci când veţi fi ispitiţi de a vă socoti mai buni şi mai deştepţi decât alţii, urmaţi pilda sfântului Petru, amintiţi-vă de vreun păcat sau de vreo faptă rea săvârşită în trecut de care să vă ruşinaţi. Fiecare copil, chiar şi cel mai bun şi mai cuminte, are în viaţa lui câte o faptă de care se ruşinează atunci când îşi aduce aminte de ea, pe care ar fi preferat să nu o săvârşească. Aducerea aminte de păcatele voastre vă va ajuta să fiţi mai îngăduitori faţă de alţii, să nu vă mândriţi şi să nu osândiţi pe nimeni.
Astăzi am vorbit aproape în exclusivitate despre anumite defecte ale copiilor. Desigur, voi faceţi şi fapte bune, despre care am vorbit altădată, şi în cazul când cineva vă laudă, atunci vă bucuraţi, şi în aceasta nu-i nimic rău. Totuşi, încercaţi să nu fiţi lacomi după laude, aşa ca fariseii, şi să nu le căutaţi în fiecare moment cu lumânarea. Cu un pic de răutate, cineva a spus: „De două lucruri sunt lacomi copiii: de dulciuri şi de laude!” Dar în ceea ce mă priveşte, eu aş dori ca să vă fie străină această zicală. Odată şi odată Isus vă va răsplăti şi vă va lăuda pentru toate faptele voastre cele bune. Iar voi trebuie să preţuiţi mai mult laudele sale decât laudele oamenilor.

Klimek

DUMINICA A XXIX-A DE PESTE AN (C)

 

Gabriela, care peste două săptămâni împlineşte zece ani, se roagă cu glas tare, în aşa fel ca să fie auzită şi de mama ei. Stând în genunchi alături de pătuc îi cere lui Dumnezeu mai multe lucruri, dintre care n-am să vă amintesc decât unul, iată despre ce este vorba: „Doamne, fă ca oraşul Madrid să fie capitala Portugaliei!”
Auzind aceasta, mama o întrerupse şi o întrebă:
- Cum ţi-a trecut prin minte o aşa neghiobie?
- Pentru că învăţătoarea m-a întrebat astăzi care este capitala Portugaliei , şi eu am răspuns că este Madrid.
Copiilor li se mai întâmplă uneori de a recita rugăciuni şi de felul acesta, pe care auzindu-le zâmbesc nu numai părinţii, ci probabil chiar şi Dumnezeu. După ce a crescut mai mărişoară, poate că şi Gabriela zâmbea atunci când îşi aducea aminte de rugăciunea copilărească.
În zilele noastre sunt mulţi copii care ştiu să se roage corect, frumos şi raţional: „Isuse, ajută-mă să fiu totdeauna gentilă cu părinţii, cu fraţii, cu surorile şi cu colegii de şcoală. Vreau să te primesc cât mai des în inimă şi să-mi trăiesc toată viaţa în prietenie cu tine. Dispune tu de mine în aşa fel ca să te pot vedea într-o zi, nu numai în micuţa ostie, ci aşa cum eşti tu în realitate!”
Ce ziceţi: îi place lui Isus această rugăciune? Desigur că-i place! Şi bine ar fi ca mulţi dintre voi să se roage în felul acesta.
Văduva din evanghelia de astăzi ne învaţă a fi statornici în rugăciune. Statornicia este una dintre condiţiile cele mai importante în ceea ce priveşte reuşita unei rugăciuni bune. Copiii vor obţine totul din ceea ce au cerut ei în ziua primei lor Împărtăşanii dacă în anii care urmează vor repeta aceeaşi rugăciune. A cere mereu asta nu-l incomodează şi nici nu-l plictiseşte pe Dumnezeu, pentru că lui îi place ca să vorbească cu copiii în rugăciune. Mai întâi le ascultă cuvintele şi tot ceea ce cer, iar după aceea, dacă ar continua şi vor rămâne în reculegere el va şopti în conştiinţă aceste cuvinte: „Dacă vrei să trăieşti în prietenie cu mine şi să ajungi la cer, atunci fă cutare şi cutare lucru! Fereşte-te de a face răul!” Desigur pentru unul fiecare dintre voi, va fi vorbit despre fapte diferite.
Dar, ia să ne întoarcem noi la ale noastre, la văduva din evanghelie. Femeii acesteia i se făcuse o mare nedreptate. Probabil că ea se adresase mai întâi celui care o păgubise de bunurile ei, cerându-i ca să-i restituie tot ceea ce era al ei, însă omul acela n-a vrut să stea de vorbă cu dânsa, pentru că de văduve nimeni nu se teme!
Apoi, femeia aceasta mai fusese şi la judecător. După lege, judecătorul avea obligaţia să-i facă dreptate, însă judecătorul era un om timid şi nu voia să aibă probleme cu tâlharii şi cu borfaşii; era un om lipsit de conştiinţă; nu-i era ruşine de oameni, şi nici nu se temea de Dumnezeu. Dar cu toate că fusese respinsă de mai multe ori, văduva nu-l slăbea câtuşi de puţin, în cele din urmă tot i-a făcut dreptate, dar numai aşa ca să nu-l mai incomodeze.
Din această parabolă Isus trage următoarea concluzie: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte la el, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Lc 18, 7-8).
Deci, dacă un judecător rău şi nedrept, până la urmă a cedat în faţa insistenţelor necurmate ale văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tatăl nostru, ne va asculta!
Totuşi, uneori el vrea să ne pună la încercare credinţa şi încrederea pe care o avem în el, spunându-ne să cerem de mai multe ori cele de trebuinţă.
Desigur, că pe lângă statornicie mai este şi o altă condiţie pentru reuşita unei rugăciuni bune folositoare sufletului nostru. Dumnezeu ştie mai bine de ce avem noi nevoie, şi de aceea nu ne ascultă unele rugăciuni. Anumite lucruri nouă ni se par a fi bune, însă el ştie că acestea, mai degrabă ori mai târziu, ne-ar putea dăuna.
Copiii se roagă adesea pentru a trece clasa, mai ales în preajma examenelor.
Întorcându-se de la şcoală, după ce aflase că rămăsese repetent, Gianni intră în biserică şi spuse îndată un „Tatăl nostru” şi un „Bucură-te, Marie”, pentru a cere ca învăţătorul lui să fie transferat şi înlocuit cu un altul, de la care să poată obţine note mai bune... Ce spuneţi? Va asculta Dumnezeu rugăciunea lui?
- Nu, nu o va asculta pentru că Gianni credea că rugăciunea este ca o monedă, care fiind introdusă într-un automat, imediat apare un biscuit sau o bomboană. El credea cam aşa: „Merg la biserică, spun o rugăciune, şi Dumnezeu trebuie să-l schimbe imediat pe învăţătorul acela, căci nu-l pot suferi. Asta ar fi un fel de tocmeală cu Dumnezeu, cu singura deosebire, că pentru automat se cer bani, în vreme ce la biserică nu-ţi cere nimeni bani pentru a te ruga.
Aşa cum ştiţi, rugăciunea nu este o monedă de schimb, ci o convorbire intimă cu Dumnezeu.
Da, Gianni ar fi putut recita rugăciunea aceea, dar fără să iasă din biserică atât de repede, căci dacă ar mai fi rămas, poate că s-ar fi întrebat singur-singurel: „Pentru ce notele mele sunt atât de proaste? Ce ar fi trebuit să fac pentru a le îmbunătăţi?” dacă rămânea îngenuncheat încă vreo câteva minute, în conştiinţa lui ar fi auzit o şoaptă, care i-ar fi spus să fie mai atent în timpul lecţiilor, şi acasă să folosească mai mult timp pentru a le pregăti, şi acolo unde i se părea mai greu, putea să ceară sfatul părinţilor ori a colegilor destoinici.
În cazul acesta rugăciunea lui nu ar fi fost ca un fel de tocmeală, ci o convorbire cu Dumnezeu şi ar fi fost ascultată. Nu învăţătorul trebuia înlocuit, ci Gianni trebuia să-şi schimbe purtarea.
Să vedem acum ce anume vrea să ne înveţe Isus prin parabola văduvei. El vrea să ne înveţe statornicia în rugăciune. Cu cât mai mare şi mai important este lucrul pe care îl cerem de la Dumnezeu cu atât mai statornică trebuie să fie şi rugăciunea. Rugăciunea noastră trebuie să se asemene cu o convorbire dintre părinţi şi fii şi nu trebuie redusă la o repetare mecanică a cuvintelor. Din moment ce Dumnezeu ştie mai bine decât noi ceea ce ne este de folos, să-i lăsăm lui iniţiativa de a ne asculta, ori ba. Lucrul cel mai bun şi cel mai interesant este de a trăi după învăţătura lui Isus Cristos, din care cauză trebuie să ne rugăm neîncetat.

 

Klimek

DUMINICA A XXVIII-A DE PESTE AN (C)

Maug-si frecventa o şcoală a misionarilor din Asia de Sud. Misionarii îi admirau comportarea exemplară, veselia şi marea lui delicateţe. Oriunde s-ar fi aflat copilul acesta tristeţea  dispărea ca prin farmec şi toţi copiii începeau să râdă şi să se veselească.

Când era vorba de mers la râu pentru a face baie, unul dintre misionari se afla totdeauna printre copiii care se scăldau, pentru a observa dacă ştiu să înoate şi pentru a-i antrena.

În una din zile misionarul a observat pe trupul lui Maug-si o pată albă. Era pe spate, din care cauză copilul nu o putea observa. La început, misionarul credea că acest copil s-ar fi atins de vreun obiect proaspăt vopsit cu vopsea albă şi că pata putea să dispară cu uşurinţă. Dar peste vreo câteva zile, tot într-o ocazie asemănătoare văzu că pata nu dispăruse. Atunci avu o presimţire: o fi oare lepră?

Pentru a controla dacă într-adevăr este lepră, copilul a fost internat la infirmeria misiunii. Înainte de sosirea medicului i s-au făcut câteva înţepături pe pata cea albă, dar pe care copilul nu le-a simţit. „Da, este lepră”, a spus atunci părintele misionar, pentru că una dintre simptomele leprei este şi insensibilitatea durerii la părţile bolnave ale trupului.

Doctorul l-a informat pe copil despre boala lui, spunându-i să stea cât mai departe de ceilalţi copii pentru a nu-i molipsi şi pe aceştia. Ştirea aceasta a fost pentru Maug-si o grea lovitură. I se perindau prin minte trupurile deformate şi acoperite de răni ale leproşilor pe care-i văzuse, gândindu-se că şi el va fi unul dintre aceştia. Din vorbăreţ şi vesel cum era, a devenit un copil trist, speriat, şi a început să fie cât mai retras, mai singur.

Misionarul căuta să-l încurajeze, să-l mângâie explicându-i că boala era doar în stadiu incipient şi că nici un mădular din trupul lui nu fusese atacat şi ca atare există multe posibilităţi de vindecare, cu atât mai mult că în zilele noastre sunt medicamente mult mai bune pentru vindecarea leprei. După aceea, au mers amândoi în capelă unde s-au rugat împreună, pentru vindecare şi pentru răbdarea trebuincioasă în timpul tratamentului.

În spitalul misiunii unde se afla un medic vestit erau mulţi bolnavi. Imediat s-au găsit medicamente şi pentru Maug-si, sosite din Europa şi din America. Medicamentele acestea erau colectate anume pentru misiuni, multe din ele chiar şi prin sârguinţa copiilor.

Chiar şi leproşii din Evanghelia de astăzi, înainte de a se îmbolnăvi erau tineri şi sănătoşi. Se jucau aşa ca toţi copiii: alergau, cântau, râdeau, îşi ajutau părinţii la treburile casei şi ale gospodăriei. Dar asta numai până într-o zi, până în ziua aceea când au observat pe trupurile lor petele albe ale leprei, insensibile la durere.

Pe vremea aceea nu existau medicamente împotriva leprei, şi nici spitale în care să fie îngrijiţi leproşii. Unora ca acestora, legile de pe atunci le impuneau să părăsească familia şi satul pentru a trăi departe de oameni prin pustiuri ori prin păduri. Din când în când erau vizitaţi de rudele cele mai apropiate, când le duceau ceva de ale mâncării. Pe cei molipsiţi de lepră îi aştepta o lungă şi grea suferinţă, fără nici o speranţă de vindecare până la moarte.

Leproşii din evanghelia de astăzi, poate că aflaseră de la rudele şi de la cunoscuţii lor, cum că în Israel apăruse un mare proroc, care vindeca orice boală, şi care poate învia chiar morţii. Ştirea aceasta le-a umplut leproşilor inimile de bucurie, şi nu aşteptau decât ocazia potrivită pentru a-l întâlni pe Isus.

Într-o bună zi cineva le-a spus cum că Isus se află în drum spre Ierusalim şi că neapărat va trece chiar prin apropierea locului unde se aflau ei. Atunci leproşii au ieşit imediat la marginea drumului, s-au oprit la distanţa reglementară, aşa cum cerea legea lui Moise şi au început să strige cu glas tare: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!”

Isus, văzându-le suferinţa şi mai ales credinţa, s-a hotărât să-i vindece, dar nu imediat, ci mai întâi le-a spus să meargă şi să se arate preoţilor. Pornind ei spre locuinţa preoţilor, aşa cum le spusese Isus, deodată au observat că lepra dispăruse de pe trupurile lor. Plini de bucurie că s-au vindecat, au început să se înţepe pe mâini, pe picioare cu câte un spin, mădulare care mai înainte erau insensibile la asemenea înţepături, aşa cum simţeau chiar şi cea mai mică atingere, cea mai mică durere, însă aceasta era durerea pe care ei o doriseră de atâta amar de vreme.

Un val de bucurie se abătu asupra lor, şi s-au dus imediat la preoţi, care trebuiau să confirme oficial vindecarea lor, pentru ca apoi să se poată reîntoarce fiecare pe la casele lor.

Dar de lucrul cel mai important au uitat cu desăvârşire adică acela de a-i mulţumi lui Isus. Numai unul dintre ei, un samaritean s-a reîntors şi s-a aruncat la picioarele lui Isus mulţumindu-i.

Recunoştinţa este o virtute rară, chiar şi printre copii.

Era într-o duminică. Întreaga familie se afla adunată în jurul mesei pentru a mânca prânzul. De data aceasta, mama pregătise şi o budincă cu mere, aşa cum numai ea ştia să pregătească, şi la momentul potrivit umplu farfuria micuţei Betty, cea mai mică dintre surioare. Ochii fetiţei scânteiau de bucurie, pentru că acesta era deşertul ei preferat, pe care de altfel l-a şi savurat la repezeală, şi în loc să mulţumească mamei, spuse pe un ton poruncitor: „Mai vreau!” Aceasta este mulţumirea copiilor.

Nu ştiu dacă se află vreunul printre voi, care să-şi amintească de faptul că dacă mai sunteţi vii, sănătoşi, că puteţi alerga..., merge la şcoală, etc., toate acestea le datoraţi în primul rând lui Dumnezeu, apoi părinţilor şi muncii lor de fiecare zi. Ia să vă gândiţi voi astăzi şi în cursul acestei săptămâni spre a vă putea da bine seama:

- De câte ori v-aţi rugat voi pentru părinţii voştri?

- De câte ori le-aţi mulţumit pentru tot ceea ce au făcut pentru voi?

Trebuie să mai mulţumiţi şi fraţilor şi surorilor mai mari, bunicilor, rudelor şi învăţătorilor de tot ceea ce fac ei pentru voi. Amintiţi-vă cât mai des că tuturor oamenilor le plac acei copii care ştiu să-şi manifeste recunoştinţa.

Obişnuit, voi vă rugaţi lui Dumnezeu, de altfel aşa ca şi părinţii voştri, numai atunci când aveţi de cerut câte ceva. Însă când este vorba de a-i mulţumi, în cele mai multe cazuri vă purtaţi exact aşa ca leproşii cei nerecunoscători, dintre care, aşa cum aţi auzit, numai unul s-a reîntors la Isus ca să-i mulţumească.

Nenumărate sunt ocaziile de a-i mulţumi lui Dumnezeu prin rugăciune, dintre care astăzi am să amintesc numai spovada. Păcatele sunt lepra sufletului, mai cu seamă păcatele de moarte, şi la spovadă, prin sfânta dezlegare, Isus ne curăţă sufletele. De aceea, după spovadă nu trebuie să ieşiţi imediat din biserică, ci să rămâneţi cel puţin câte un sfert de oră, ca să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului vostru.

Mai mult chiar, trebuie să-i fiţi recunoscători lui Isus pentru sfânta Împărtăşanie, pentru faptul că vine în sufletele voastre. Astăzi în timpul sfintei Împărtăşanii să-i mulţumiţi Domnului cu toată sinceritatea pentru sănătatea voastră, a părinţilor voştri, şi pentru prezenţa sa în sufletele voastre.

Klimek