DUMINICA A XXX-A DE PESTE AN (C)

Doi oameni au intrat în templu ca să se roage: unul era vameş şi celălalt fariseu.
Fariseul s-a dus în faţa altarului şi stând în picioare a început să se roage cu glas tare: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială...” Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”
Cele spuse de fariseu în rugăciunea lui, poate că erau adevărate, însă Isus nu i-a socotit de bună rugăciunea. Pentru ce? Pentru că fariseul nu cerea nimic de la Dumnezeu, ci venise la templu numai să se laude că este un om desăvârşit. Voia ca Dumnezeu să-i confirme cele spuse de el şi să-l laude.
Noi ştim că nu-i nimeni fără păcat, fără slăbiciuni. Deci, nici fariseul nu era lipsit de păcate, însă nu voia să şi le recunoască şi nici să ceară iertare lui Dumnezeu pentru ele. În primul rând el trebuie să ceară iertare lui Dumnezeu pentru îngâmfarea lui şi pentru dispreţul ce-l avea faţă de vameş. Din cauza acelei îngâmfări Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea, în vreme ce rugăciunea smerită a vameşului a fost ascultată pentru că recunoştea că „om păcătos este!”
Şi copiilor le place ca să se laude, din care cauză unii ca aceştia devin caraghioşi şi ridicoli.
Un copil în vârstă de cinci ani jucându-se cu chibriturile a dat foc unui coteţ din gospodăria părintească. Din fericire focul s-a stins la timp, astfel încât nu s-a extins şi la celelalte acareturi.
Unul din vecini care voia să îndepărteze de copiii lui orice suspiciune cum că ei ar fi produs acel incendiu îi spuse vinovatului:
- Mare foc a fost acesta! Eu nu aş fi putut aprinde un atare foc nici cu o jumătate de cutie de chibrituri, iar tu, cred că nici cu două cutii n-ai fi reuşit să aprinzi un aşa foc!
- Nu-i adevărat, răspunse copilul ofensat în orgoliul lui. Eu numai cu un singur pai de chibrit am aprins focul acesta.
Şi aşa a fost descoperit făptaşul.
Copiii mai mari au o altă metodă atunci când este vorba să se laude...
Fetele, în mod obişnuit, se laudă cu rochiile, cu tricourile, cu cerceii... Unele spun: „Nici o fată n-are pantofi aşa de frumoşi cum am eu. Altora li se pare că ar avea părul, ochii şi întreaga ţinută mai frumoasă decât altele, şi se simt superioare celorlalte fete pe care le socot a fi urâte, fără să-şi dea seama că la toate acestea ele nu au contribuit cu nimic, pentru că hainele frumoase le au de la părinţii lor înstăriţi, iar frumuseţea şi eleganţa trupului este darul lui Dumnezeu, transmis lor prin părinţi. De aceea, în loc să se mândrească, ele ar trebui să fie recunoscătoare lui Dumnezeu şi părinţilor lor.
Băieţii se laudă mai mult cu robusteţea trupului, cu puterea muşchilor şi cu rezultatele lor sportive. Unii ca aceştia îi dispreţuiesc pe cei cu o constituţie mai delicată şi nu se gândesc nici câtuşi de puţin că structura lor atletică, nu este altceva decât darul lui Dumnezeu transmis lor prin părinţi. Aşa cum spune Scriptura, „numai cu de la ei putere nu şi-ar putea adăuga nici o centimă la statura lor “ (Lc 12,25).
Lauda o fi ceva rău? Nu. Cel puţin nu totdeauna, căci uneori este chiar bine venită şi cu folos... Noi greşim numai atunci când suntem lacomi de lauda; atunci când ne lăudăm cu calităţile noastre rele ori închipuite; însă alţii ne pot lăuda. Lauda le este necesară mai mult copiilor slăbuţi, timizi, prea puţin dotaţi pentru a-i încuraja. Un educator spunea: „Copiii care sunt lăudaţi se dezvoltă mai repede şi învaţă mai bine”.
Din păcate sunt şi oameni răi, oameni în toată firea, chiar şi copii, care în loc să-şi laude şi să-şi încurajeze colegii mai slabi la învăţătură ori persecutaţi, îi dispreţuiesc şi îşi bat joc de ei... Dacă este cineva dintre voi care a păcătuit în privinţa aceasta, să caute să îndrepte totul prin ajutorare şi laude sincere. Printre voi să nu fie nimeni aşa ca fariseii care-i dispreţuiau pe vameşi şi pe păcătoşi.
Nu numai fariseii erau înclinaţi spre mândrie şi complăcere deşartă, ba chiar nici apostolii şi sfinţii nu erau scutiţi de lăudăroşenie, cum că ar fi mai buni decât alţii.
Să ne gândim numai la cele petrecute cu sfântul Petru. Atunci când Isus a vestit că în timpul pătimirii sale, toţi îl vor părăsi, Petru, sigur pe el însuşi, a spus: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, tot nu mă voi lepăda de tine!” (Mc 14,31). Lui Petru i se părea că el ar fi mai bun şi mai credincios decât ceilalţi apostoli.
- Cum a fost el vindecat de acea încredere în sine?
- El a fost vindecat atunci când s-a lepădat de trei ori de Isus, şi numai aşa a învăţat că era slab şi neputincios, aşa ca toţi oamenii. Mai târziu, după Învierea Domnului din morţi, nu mai îndrăznea să spună cum că el l-ar iubi mai mult pe Isus decât ceilalţi apostoli...
Atunci când veţi fi ispitiţi de a vă socoti mai buni şi mai deştepţi decât alţii, urmaţi pilda sfântului Petru, amintiţi-vă de vreun păcat sau de vreo faptă rea săvârşită în trecut de care să vă ruşinaţi. Fiecare copil, chiar şi cel mai bun şi mai cuminte, are în viaţa lui câte o faptă de care se ruşinează atunci când îşi aduce aminte de ea, pe care ar fi preferat să nu o săvârşească. Aducerea aminte de păcatele voastre vă va ajuta să fiţi mai îngăduitori faţă de alţii, să nu vă mândriţi şi să nu osândiţi pe nimeni.
Astăzi am vorbit aproape în exclusivitate despre anumite defecte ale copiilor. Desigur, voi faceţi şi fapte bune, despre care am vorbit altădată, şi în cazul când cineva vă laudă, atunci vă bucuraţi, şi în aceasta nu-i nimic rău. Totuşi, încercaţi să nu fiţi lacomi după laude, aşa ca fariseii, şi să nu le căutaţi în fiecare moment cu lumânarea. Cu un pic de răutate, cineva a spus: „De două lucruri sunt lacomi copiii: de dulciuri şi de laude!” Dar în ceea ce mă priveşte, eu aş dori ca să vă fie străină această zicală. Odată şi odată Isus vă va răsplăti şi vă va lăuda pentru toate faptele voastre cele bune. Iar voi trebuie să preţuiţi mai mult laudele sale decât laudele oamenilor.

Klimek