Gabriela, care peste două săptămâni împlineşte zece ani, se roagă cu glas tare, în aşa fel ca să fie auzită şi de mama ei. Stând în genunchi alături de pătuc îi cere lui Dumnezeu mai multe lucruri, dintre care n-am să vă amintesc decât unul, iată despre ce este vorba: „Doamne, fă ca oraşul Madrid să fie capitala Portugaliei!”
Auzind aceasta, mama o întrerupse şi o întrebă:
- Cum ţi-a trecut prin minte o aşa neghiobie?
- Pentru că învăţătoarea m-a întrebat astăzi care este capitala Portugaliei , şi eu am răspuns că este Madrid.
Copiilor li se mai întâmplă uneori de a recita rugăciuni şi de felul acesta, pe care auzindu-le zâmbesc nu numai părinţii, ci probabil chiar şi Dumnezeu. După ce a crescut mai mărişoară, poate că şi Gabriela zâmbea atunci când îşi aducea aminte de rugăciunea copilărească.
În zilele noastre sunt mulţi copii care ştiu să se roage corect, frumos şi raţional: „Isuse, ajută-mă să fiu totdeauna gentilă cu părinţii, cu fraţii, cu surorile şi cu colegii de şcoală. Vreau să te primesc cât mai des în inimă şi să-mi trăiesc toată viaţa în prietenie cu tine. Dispune tu de mine în aşa fel ca să te pot vedea într-o zi, nu numai în micuţa ostie, ci aşa cum eşti tu în realitate!”
Ce ziceţi: îi place lui Isus această rugăciune? Desigur că-i place! Şi bine ar fi ca mulţi dintre voi să se roage în felul acesta.
Văduva din evanghelia de astăzi ne învaţă a fi statornici în rugăciune. Statornicia este una dintre condiţiile cele mai importante în ceea ce priveşte reuşita unei rugăciuni bune. Copiii vor obţine totul din ceea ce au cerut ei în ziua primei lor Împărtăşanii dacă în anii care urmează vor repeta aceeaşi rugăciune. A cere mereu asta nu-l incomodează şi nici nu-l plictiseşte pe Dumnezeu, pentru că lui îi place ca să vorbească cu copiii în rugăciune. Mai întâi le ascultă cuvintele şi tot ceea ce cer, iar după aceea, dacă ar continua şi vor rămâne în reculegere el va şopti în conştiinţă aceste cuvinte: „Dacă vrei să trăieşti în prietenie cu mine şi să ajungi la cer, atunci fă cutare şi cutare lucru! Fereşte-te de a face răul!” Desigur pentru unul fiecare dintre voi, va fi vorbit despre fapte diferite.
Dar, ia să ne întoarcem noi la ale noastre, la văduva din evanghelie. Femeii acesteia i se făcuse o mare nedreptate. Probabil că ea se adresase mai întâi celui care o păgubise de bunurile ei, cerându-i ca să-i restituie tot ceea ce era al ei, însă omul acela n-a vrut să stea de vorbă cu dânsa, pentru că de văduve nimeni nu se teme!
Apoi, femeia aceasta mai fusese şi la judecător. După lege, judecătorul avea obligaţia să-i facă dreptate, însă judecătorul era un om timid şi nu voia să aibă probleme cu tâlharii şi cu borfaşii; era un om lipsit de conştiinţă; nu-i era ruşine de oameni, şi nici nu se temea de Dumnezeu. Dar cu toate că fusese respinsă de mai multe ori, văduva nu-l slăbea câtuşi de puţin, în cele din urmă tot i-a făcut dreptate, dar numai aşa ca să nu-l mai incomodeze.
Din această parabolă Isus trage următoarea concluzie: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte la el, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Lc 18, 7-8).
Deci, dacă un judecător rău şi nedrept, până la urmă a cedat în faţa insistenţelor necurmate ale văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tatăl nostru, ne va asculta!
Totuşi, uneori el vrea să ne pună la încercare credinţa şi încrederea pe care o avem în el, spunându-ne să cerem de mai multe ori cele de trebuinţă.
Desigur, că pe lângă statornicie mai este şi o altă condiţie pentru reuşita unei rugăciuni bune folositoare sufletului nostru. Dumnezeu ştie mai bine de ce avem noi nevoie, şi de aceea nu ne ascultă unele rugăciuni. Anumite lucruri nouă ni se par a fi bune, însă el ştie că acestea, mai degrabă ori mai târziu, ne-ar putea dăuna.
Copiii se roagă adesea pentru a trece clasa, mai ales în preajma examenelor.
Întorcându-se de la şcoală, după ce aflase că rămăsese repetent, Gianni intră în biserică şi spuse îndată un „Tatăl nostru” şi un „Bucură-te, Marie”, pentru a cere ca învăţătorul lui să fie transferat şi înlocuit cu un altul, de la care să poată obţine note mai bune... Ce spuneţi? Va asculta Dumnezeu rugăciunea lui?
- Nu, nu o va asculta pentru că Gianni credea că rugăciunea este ca o monedă, care fiind introdusă într-un automat, imediat apare un biscuit sau o bomboană. El credea cam aşa: „Merg la biserică, spun o rugăciune, şi Dumnezeu trebuie să-l schimbe imediat pe învăţătorul acela, căci nu-l pot suferi. Asta ar fi un fel de tocmeală cu Dumnezeu, cu singura deosebire, că pentru automat se cer bani, în vreme ce la biserică nu-ţi cere nimeni bani pentru a te ruga.
Aşa cum ştiţi, rugăciunea nu este o monedă de schimb, ci o convorbire intimă cu Dumnezeu.
Da, Gianni ar fi putut recita rugăciunea aceea, dar fără să iasă din biserică atât de repede, căci dacă ar mai fi rămas, poate că s-ar fi întrebat singur-singurel: „Pentru ce notele mele sunt atât de proaste? Ce ar fi trebuit să fac pentru a le îmbunătăţi?” dacă rămânea îngenuncheat încă vreo câteva minute, în conştiinţa lui ar fi auzit o şoaptă, care i-ar fi spus să fie mai atent în timpul lecţiilor, şi acasă să folosească mai mult timp pentru a le pregăti, şi acolo unde i se părea mai greu, putea să ceară sfatul părinţilor ori a colegilor destoinici.
În cazul acesta rugăciunea lui nu ar fi fost ca un fel de tocmeală, ci o convorbire cu Dumnezeu şi ar fi fost ascultată. Nu învăţătorul trebuia înlocuit, ci Gianni trebuia să-şi schimbe purtarea.
Să vedem acum ce anume vrea să ne înveţe Isus prin parabola văduvei. El vrea să ne înveţe statornicia în rugăciune. Cu cât mai mare şi mai important este lucrul pe care îl cerem de la Dumnezeu cu atât mai statornică trebuie să fie şi rugăciunea. Rugăciunea noastră trebuie să se asemene cu o convorbire dintre părinţi şi fii şi nu trebuie redusă la o repetare mecanică a cuvintelor. Din moment ce Dumnezeu ştie mai bine decât noi ceea ce ne este de folos, să-i lăsăm lui iniţiativa de a ne asculta, ori ba. Lucrul cel mai bun şi cel mai interesant este de a trăi după învăţătura lui Isus Cristos, din care cauză trebuie să ne rugăm neîncetat.
Auzind aceasta, mama o întrerupse şi o întrebă:
- Cum ţi-a trecut prin minte o aşa neghiobie?
- Pentru că învăţătoarea m-a întrebat astăzi care este capitala Portugaliei , şi eu am răspuns că este Madrid.
Copiilor li se mai întâmplă uneori de a recita rugăciuni şi de felul acesta, pe care auzindu-le zâmbesc nu numai părinţii, ci probabil chiar şi Dumnezeu. După ce a crescut mai mărişoară, poate că şi Gabriela zâmbea atunci când îşi aducea aminte de rugăciunea copilărească.
În zilele noastre sunt mulţi copii care ştiu să se roage corect, frumos şi raţional: „Isuse, ajută-mă să fiu totdeauna gentilă cu părinţii, cu fraţii, cu surorile şi cu colegii de şcoală. Vreau să te primesc cât mai des în inimă şi să-mi trăiesc toată viaţa în prietenie cu tine. Dispune tu de mine în aşa fel ca să te pot vedea într-o zi, nu numai în micuţa ostie, ci aşa cum eşti tu în realitate!”
Ce ziceţi: îi place lui Isus această rugăciune? Desigur că-i place! Şi bine ar fi ca mulţi dintre voi să se roage în felul acesta.
Văduva din evanghelia de astăzi ne învaţă a fi statornici în rugăciune. Statornicia este una dintre condiţiile cele mai importante în ceea ce priveşte reuşita unei rugăciuni bune. Copiii vor obţine totul din ceea ce au cerut ei în ziua primei lor Împărtăşanii dacă în anii care urmează vor repeta aceeaşi rugăciune. A cere mereu asta nu-l incomodează şi nici nu-l plictiseşte pe Dumnezeu, pentru că lui îi place ca să vorbească cu copiii în rugăciune. Mai întâi le ascultă cuvintele şi tot ceea ce cer, iar după aceea, dacă ar continua şi vor rămâne în reculegere el va şopti în conştiinţă aceste cuvinte: „Dacă vrei să trăieşti în prietenie cu mine şi să ajungi la cer, atunci fă cutare şi cutare lucru! Fereşte-te de a face răul!” Desigur pentru unul fiecare dintre voi, va fi vorbit despre fapte diferite.
Dar, ia să ne întoarcem noi la ale noastre, la văduva din evanghelie. Femeii acesteia i se făcuse o mare nedreptate. Probabil că ea se adresase mai întâi celui care o păgubise de bunurile ei, cerându-i ca să-i restituie tot ceea ce era al ei, însă omul acela n-a vrut să stea de vorbă cu dânsa, pentru că de văduve nimeni nu se teme!
Apoi, femeia aceasta mai fusese şi la judecător. După lege, judecătorul avea obligaţia să-i facă dreptate, însă judecătorul era un om timid şi nu voia să aibă probleme cu tâlharii şi cu borfaşii; era un om lipsit de conştiinţă; nu-i era ruşine de oameni, şi nici nu se temea de Dumnezeu. Dar cu toate că fusese respinsă de mai multe ori, văduva nu-l slăbea câtuşi de puţin, în cele din urmă tot i-a făcut dreptate, dar numai aşa ca să nu-l mai incomodeze.
Din această parabolă Isus trage următoarea concluzie: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte la el, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Lc 18, 7-8).
Deci, dacă un judecător rău şi nedrept, până la urmă a cedat în faţa insistenţelor necurmate ale văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tatăl nostru, ne va asculta!
Totuşi, uneori el vrea să ne pună la încercare credinţa şi încrederea pe care o avem în el, spunându-ne să cerem de mai multe ori cele de trebuinţă.
Desigur, că pe lângă statornicie mai este şi o altă condiţie pentru reuşita unei rugăciuni bune folositoare sufletului nostru. Dumnezeu ştie mai bine de ce avem noi nevoie, şi de aceea nu ne ascultă unele rugăciuni. Anumite lucruri nouă ni se par a fi bune, însă el ştie că acestea, mai degrabă ori mai târziu, ne-ar putea dăuna.
Copiii se roagă adesea pentru a trece clasa, mai ales în preajma examenelor.
Întorcându-se de la şcoală, după ce aflase că rămăsese repetent, Gianni intră în biserică şi spuse îndată un „Tatăl nostru” şi un „Bucură-te, Marie”, pentru a cere ca învăţătorul lui să fie transferat şi înlocuit cu un altul, de la care să poată obţine note mai bune... Ce spuneţi? Va asculta Dumnezeu rugăciunea lui?
- Nu, nu o va asculta pentru că Gianni credea că rugăciunea este ca o monedă, care fiind introdusă într-un automat, imediat apare un biscuit sau o bomboană. El credea cam aşa: „Merg la biserică, spun o rugăciune, şi Dumnezeu trebuie să-l schimbe imediat pe învăţătorul acela, căci nu-l pot suferi. Asta ar fi un fel de tocmeală cu Dumnezeu, cu singura deosebire, că pentru automat se cer bani, în vreme ce la biserică nu-ţi cere nimeni bani pentru a te ruga.
Aşa cum ştiţi, rugăciunea nu este o monedă de schimb, ci o convorbire intimă cu Dumnezeu.
Da, Gianni ar fi putut recita rugăciunea aceea, dar fără să iasă din biserică atât de repede, căci dacă ar mai fi rămas, poate că s-ar fi întrebat singur-singurel: „Pentru ce notele mele sunt atât de proaste? Ce ar fi trebuit să fac pentru a le îmbunătăţi?” dacă rămânea îngenuncheat încă vreo câteva minute, în conştiinţa lui ar fi auzit o şoaptă, care i-ar fi spus să fie mai atent în timpul lecţiilor, şi acasă să folosească mai mult timp pentru a le pregăti, şi acolo unde i se părea mai greu, putea să ceară sfatul părinţilor ori a colegilor destoinici.
În cazul acesta rugăciunea lui nu ar fi fost ca un fel de tocmeală, ci o convorbire cu Dumnezeu şi ar fi fost ascultată. Nu învăţătorul trebuia înlocuit, ci Gianni trebuia să-şi schimbe purtarea.
Să vedem acum ce anume vrea să ne înveţe Isus prin parabola văduvei. El vrea să ne înveţe statornicia în rugăciune. Cu cât mai mare şi mai important este lucrul pe care îl cerem de la Dumnezeu cu atât mai statornică trebuie să fie şi rugăciunea. Rugăciunea noastră trebuie să se asemene cu o convorbire dintre părinţi şi fii şi nu trebuie redusă la o repetare mecanică a cuvintelor. Din moment ce Dumnezeu ştie mai bine decât noi ceea ce ne este de folos, să-i lăsăm lui iniţiativa de a ne asculta, ori ba. Lucrul cel mai bun şi cel mai interesant este de a trăi după învăţătura lui Isus Cristos, din care cauză trebuie să ne rugăm neîncetat.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu