Evanghelia de astăzi ar părea că nu se referă la voi, copiii, pentru că printre voi nu există nici oameni căsătoriţi şi nici văduve, cu atât mai mult că acest caz prezentat de saducei este un caz cu totul deosebit. Ei spun pur şi simplu, o poveste. Oricine îşi poate da seama că aşa ceva este cu neputinţă ca unei femei să-i moară unul după altul şapte bărbaţi, numai fraţi, şi ea tot să mai trăiască!
Totuşi, această poveste conţine una dintre cele mai serioase probleme! Problema învierii morţilor şi viaţa de după moarte... Şi voi aveţi un trup, care va trebui să moară într-o zi sau într-o noapte... Deci, lucrul acesta vă interesează şi pe voi.
Desigur, că acasă, printre cunoscuţi, aţi auzit de mai multe ori vorbindu-se despre ceea ce se va întâmpla după ce vom muri. Mulţi oameni, când aud vorbindu-se despre moarte, despre viaţa de apoi, dau din cap şi spun: „Cine ştie cum o fi dincolo? Vom afla noi după ce vom muri...”. Alţii, cu toate că nu dispun de nici o mărturie, spun că odată cu moartea toate s-au sfârşit, şi că după moarte nu mai există nimic.
Asemenea discuţii aveau loc şi pe vremea lui Isus, printre evrei. Fariseii susţineau că trupurile oamenilor vor învia într-o zi, în vreme ce saduceii spuneau că morţii nu vor învia. Secta aceasta a saduceilor era formată din evrei bogaţi, care voiau să ajungă la un compromis cu romanii cuceritorii Palestinei. Ei susţineau că există Dumnezeu, Creatorul a toate, dar nu există îngeri şi nici altfel de duhuri, şi, nici învierea morţilor.
Deci, o delegaţie de a lor a mers la Isus, cu gândul de a le sprijini concepţiile şi convingerile lor religioase. Pentru a ridiculiza credinţa în învierea morţilor, ei născociră povestea unei femei care avusese şapte bărbaţi, şi că ea tot mai trăia. De aceea îl şi întrebară pe Isus: „Aşadar, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia, fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă?” (Lc 20, 33). Li se părea lor, că în cazul acesta oricare ar fi fost răspunsul, acesta nu putea fi decât ridicol, deoarece ei nu credeau în învierea morţilor.
Credinţa în învierea morţilor o aflăm şi în cărţile Vechiului Testament, scrise într-o vreme apropiată vremurilor lui Isus Cristos.
În secolul al IV-lea, înainte de Cristos, atunci când Antioh, regele Siriei a cucerit Palestina, a încercat să constrângă pe evrei ca să renunţe la credinţa lor într-un singur Dumnezeu şi să aducă jertfe diferitelor zeităţi păgâne. Mulţi israeliţi cucernici au preferat mai degrabă moartea decât să părăsească credinţa şi poruncile date lor de Dumnezeu, prin Moise. Printre aceştia s-a aflat şi o mamă cu cei şapte flăcăi ai ei. Aceştia nu au vrut să jertfească divinităţilor păgâne, din care cauză au şi fost omorâţi dar nu înainte de a-şi mărturisi credinţa în învierea morţilor şi în viaţa viitoare. Cel de-al doilea dintre aceşti tineri, înainte de a muri, i-a spus crudului Antioh: „Nelegiuitule, tu ne iei viaţa aceasta de acum, însă împăratul lumii ne va învia pentru învierea vieţii de veci, pe noi care murim pentru legile lui” (II Macabei 7, 9). Aceleaşi cuvinte le-au rostit toţi cei şapte fraţi împreună cu mama lor. Credinţa în viaţa de apoi le dădea tăria de a îndura suferinţele martiriului.
Chiar şi martirii creştini din primele veacuri ale creştinismului, preferau mai degrabă moartea decât să renunţe la credinţa lor, pentru că ştiau că moartea nu le pune capăt vieţii, şi că în cer îi aştepta o viaţă fără de sfârşit, mult mai frumoasă decât viaţa pământească.
Credinţa în viaţa veşnică ne ajută să săvârşim fapte dintre cele mai mari, chiar şi în condiţiile nefavorabile ori riscante.
În timpul celui de-al II-lea război mondial un soldat care făcea parte dintr-o patrulă de noapte a fost rănit. Camarazii lui aflaţi în tranşeele alăturate, auzindu-i strigătul de durere, nu îndrăznea nici unul să meargă să vadă ce are spre a-l ajuta, din cauza tirului necurmat al unei mitraliere inamice. În cele din urmă unul dintre soldaţi se hotărî şi-i spuse locotenentului:
- Domnule locotenent, fie ce-o fi, eu merg să-i dau o mână de ajutor acestui camarad al meu.
- Bine, măi băiatule, din partea mea poţi să te duci - spuse locotenentul - dar să ştii că numai o singură viaţă ai.
- Nu-i adevărat, domnule locotenent, mai există şi viaţa cea veşnică, mai spuse soldatul şi merse să-şi salveze camaradul rănit.
Acestei încercări a saduceilor de a ridiculiza credinţa, Isus le-a explicat că după moarte, bărbaţii nu se vor mai însura şi nici femeile nu se vor mai mărita, pentru că vom trăi în veşnicie şi ca atare nu va mai fi nevoie de perpetuarea speciei umane, adică de naşterea fiilor şi a fiicelor, care să ia locul părinţilor după dispariţia acestora.
Răspunsul înţelept al lui Isus a închis gura saduceilor. Din moment ce după înviere nu va mai exista viaţa matrimonială, nu va mai exista nici situaţia caraghioasă ca o femeie să aibă şapte bărbaţi şi să le şi mai supravieţuiască.
Mulţi oameni se întreabă: „Cum se poate ca trupul omenesc, care se descompune şi devine una cu pământul din care a fost luat, să învie, şi omul care murise să înceapă a merge şi a vorbi?” Înviindu-l pe Lazăr, pe copila de 12 ani a lui Iair şi pe tânărul din Naim, Isus a demonstrat că în realitate, învierea este posibilă.
În una din zile cineva l-a întrebat pe Isaac Newton, marele matematician şi fizician englez: „Cum se poate ca praful să devină un corp viu?”
În răspunsul lui, marele învăţat a luat o mână de pilitură de fier pe care a amestecat-o, în părţi egale, cu nisip, apoi se adresă celui care-i pusese întrebarea, dar tot printr-o întrebare:
- Dumneata ai putea alege din nisip toată această pilitură de fier aşa fel încât să devină un singur corp?
- Nu, răspunse cel întrebat.
Atunci Newton a luat un magnet pe care l-a apropiat de această amestecătură de nisip cu pilitură de fier, şi, ca prin minune, toată pilitura de fier s-a strâns în jurul magnetului. Apoi Newton spuse: „Dacă Dumnezeu a dat magnetului o atare forţă de atracţie, nu va putea el oare să adune pulberea trupului nostru şi s-o reînsufleţească?”
Desigur, aceasta nu-i decât o simplă asemănare, dar care ne vorbeşte elocvent de credinţa acelui mare învăţat, care reprezintă totodată în mod pitoresc învierea noastră din morţi.
Totdeauna când vă uitaţi la bunicul sau la bunica voastră, observaţi că din zi în zi, trupurile lor slăbesc, se fac mai mici, asemenea unei flori târzii, care înfloreşte toamna. Cu mai multă înţelegere şi cu mai puţină bucurie decât voi, ei rostesc în rugăciunile lor aceste cuvinte: „Cred în învierea morţilor!...”
Voi, foarte rar vă gândiţi la moarte. Trupurile voastre se află într-o deplină dezvoltare, pline de viaţă, şi din zi în zi devin tot mai frumoase şi mai viguroase. La începutul Postului Mare, atunci când preotul pune cenuşa sfinţită pe capul copiilor, ei ascultă distraţi şi cu îndoială cuvintele preotului: „Adu-ţi aminte că praf eşti şi în praf te vei întoarce!”
Dar cu toate acestea, peste ani şi ani şi voi veţi îmbătrâni şi până la urmă chiar veţi muri. De aceea şi voi trebuie să rostiţi cu credinţă şi cu nădejde cuvintele acestea: „Cred în învierea morţilor”. După înviere, copii slăbuţi şi bolnavi vor deveni sănătoşi şi frumoşi. Cei care sunt buzaţi, urâţi şi cârni, atunci când vor sta în faţa lui Dumnezeu vor fi frumoşi şi delicaţi.
Gândul la învierea morţilor şi la viaţa cea veşnică să vă înveţe cum să vă respectaţi atât trupurile voastre cât şi ale altora. Hrana ce ne pregăteşte pentru înviere şi pentru viaţa cea veşnică este Euharistia, căci Domnul a zis: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi!”
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu