DUMINICA A II-A DIN ADVENT (A)

Pocăinţa în viaţa copilului

1. Pocăinţa lui Ioan

Sfântul Ioan Botezătorul a început cel dintâi a-i pregăti pe oameni la manifestarea, la arătarea publică a lui Isus, din care cauză s-a şi retras în pustiu. Şi ce făcea el acolo? Mai întâi de toate se ruga şi medita asupra Sfintelor Scripturi, şi într-un chip cu totul deosebit asupra acelor texte, care vesteau venirea lui Mesia.
Liniştea şi tăcerea pustiului îi favoriza meditaţia. În pustiu nu sunt oameni, dar toată lumea ştie că sunt animale sălbatice: lupi, lei, tigri, etc. care uneori atacauşi oamenii. Acum, ia staţi şi gândiţi-vă. Cum v-aţi simţi trăind singuri, departe la zeci de kilometri de alţi oameni, mai cu seamă noaptea când aţi auzit urlând lupii şi şacalii? Ioan ştia că în realitate el nu era singur ci era cu Dumnezeu, care se îngrijea de el. Încet-încet s-a obişnuit chiar şi cu animale sălbatice, nu  i-a mai fost frică de ele, şi aşa a devenit un om curajos. În tăcerea şi în liniştea pustiului, el a învăţat cum să vorbească cu Dumnezeu, adică să se roage.
După mai mulţi ani petrecuţi în pustiu, a auzit în sufletul lui glasul lui Dumnezeu, care-i descoperea apropiata venire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a lui Mesia, prorocită de proroci. Aşa a început el ca să-i pregătească pe oameni la apariţia în public a lui Isus, începând să predice necesitatea pocăinţei, adică a convertirii, a transformării lăuntrice, pentru ca oamenii să-l poată primi cu vrednicie pe Mântuitorul,  el predica această pocăinţă cu cuvântul, dar mult mai mult cu fapta, cu pilda propriei sale vieţi.
Israeliţii din vechime, ca de altfel toţi oamenii, căutau comodităţile vieţii. Sfântul Ioan, le arăta oamenilor cum se poate trăi cu modestie, fără lăcomie de averi, care de foarte multe ori, îi nefericesc pe oameni în loc să-i facă fericiţi. De aceea, el era îmbrăcat cu un fel de haină din piele de cămilă şi se hrănea cu miere sălbatică şi cu lăcuste. Aceasta era hrana pustnicilor şi a oamenilor săraci. Chiar şi în zilele noastre, în ţările calde, când vine seceta, şi odată cu ea şi foametea, oamenii mănâncă miere sălbatică şi lăcuste, un fel de lăcuste mai mari decât cele de pe la noi. Eu n-am mâncat niciodată aşa ceva, şi cred că nici vouă nu v-ar plăcea. Mâncând lăcuste, cu greu ar mai putea păcătui cineva împotriva lăcomiei.
Apoi, sfântul Ioan boteza, din care cauză l-au şi numit „Botezătorul”, spre deosebire de celălalt sfânt Ioan, ucenicul lui Isus, zis şi evanghelistul pentru că a scris una din cele patru Evanghelii. Oamenii, alergau la dânsul din toată Palestina, îşi mărturiseau păcatele şi se pocăiau. Iar el în semn de iertare şi de curăţire, le turna apă pe cap în rîul Iordan…
Să ne gândim acum, la convertirea şi la pocăinţa noastră. În primul rând, cum nu ar trebui să fie, şi apoi, cum ar trebui să fie pocăinţa noastră?!

2. Cum nu trebuie să fie pocăinţa noastră?

Mai întâi de toate, pocăinţa noastră nu trebuie să fie ca pocăinţa fariseilor  şi a saduceilor. Şi ei se duceau la Ioan Botezătorul, la apa Iordanului, şi poate că vreunul dintre ei se lăsau a fi cufundaţi în apele râului. Însă ei nu voiau să-şi recunoască păcatele. În adâncul sufletelor lor se socoteau a fi oameni drepţi, neprihăniţi, pentru că păzeau cu scrupulozitate legea lui Moise. Nu voiau nici în ruptul capului ca să-şi schimbe viaţa, şi-i dispreţuiau pe oamenii simpli, care-şi mărturiseau cu sinceritate păcatele înainte de a se boteza. De aceea şi Ioan îi dojenea cu severitate, pentru că pocăinţa fariseilor era ipocrită, numai exterioară şi nu transforma în mai bine conştiinţele şi nici inimile lor.
Convertirea şi pregătirea noastră la venirea lui Isus, nu trebuie să fie ca a fariseilor, numai exterioară, ci trebuie să fie interioară, strâns legată de o sinceră părere de rău de păcate, aşa cum o dorea sfântul Ioan Botezătorul. Dacă un copil ar merge să se spovedească numai pentru că l-au trimis părinţii şi dacă o fetiţă nu ar mânca, pentru că l-au trimis părinţii şi dacă o fetiţă nu ar mânca, pentru că mama nu i-a servit carne şi dulciuri, pocăinţa lor, ar fi tocmai ca pocăinţa fariseilor.
Renunţarea la mâncare, a se spovedi, a face pomeni, toate acestea sunt fapte foarte bune, dar numai atunci când vin din propria voinţă, din inima proprie, şi nu pentru a face plăcere cuiva, pentru a se lăuda sau pentru că ne constrâng părinţii. Copilul, care nu are în minte toate acestea, cu cea mai mare uşurinţă, poate deveni un mic fariseu.
Pocăinţa sfântului Ioan era foarte bună, însă voi nu veţi putea urma această pocăinţă chiar întru toate. De ce? Spre exemplu pentru că la noi nu există pustiuri şi nici lăcuste. Şi apoi, desigur că nici sfântul Ioan nu ar pretinde de la voi nişte posturi atât de aspre, nişte rugăciuni care să dureze ceasuri întregi, sau săptămâni întregi de tăcere, pentru că este lucru ştiut că nici un copil nu ar putea face aşa ceva.

3. Aşadar, cum trebuie să fie pocăinţa voastră?

În primul rând, ar trebui să fie compusă din mici mortificaţii, ce pot fi limitate la câteva feluri de mâncare, la observarea tăcerii atunci când se fac lecţiile, şi alte mici jertfe, mai ales din acelea care conduc la schimbarea în mai bine a conştiinţei şi a inimii. Vom vedea printr-o pildă cum s-ar putea face aceasta.
Într-o seară, surioarele Ioana şi Cecilia s-au certat, şi aşa au mers la culcare fără să se împace, fără a-şi cere iertare una alteia. Totuşi Cecilia, nu putea să adoarmă. Se sculă, şi pe întuneric se apropie de patul surioarei sale: „Ioana, mă ierţi?” o întrebă. „Da, i se răspunse – pentru că şi eu am fost vinovată, din care cauză nici n-am putut să adorm”. S-au îmbrăţişat, şi numai aşa au putut dormi liniştite cu o mare bucurie în inimă. A doua zi dimineaţa, îi povestiră mamei toate cele petrecute, cu aceeaşi bucurie pe care o simţiseră în clipa când şi-au iertat una alteia ofensele. Convertirea şi pocăinţa nu trebuie să fie triste şi posomorâte.
Iată o frumoasă pildă de pocăinţă a unor copii. Mai întâi surorile acestea s-au certat, s-au înstrăinat una de alta, şi în acelaşi timp au dispreţuit porunca dragostei lui Dumnezeu. Apoi s-au împăcat între ele şi s-au împăcat şi cu Dumnezeu. Această convertire, şi această transformare, o mai numim noi şi pocăinţă. Vedeţi aşadar, că pentru a face pocăinţă nu trebuie numaidecât să povesteşti sau să te mortifici. Însă pocăinţa sau convertirea cere totdeauna o transformare interioară, care consistă în a face ordine în conştiinţa şi în inima noastră, înlăuntrul nostru, iar în afara noastră se manifestă prin restabilirea dragostei dintre noi şi aproapele nostru.

În mod normal, această convertire cotidiană, se compune chiar din faptele cele mai mici ale împăcării dintre cele două surioare despre care am vorbit. Dar, cum zilnic se întâmplă ca să simţim în suflet sau în inimă, câte o mică aversiune, ofensă ori mânie, faţă de cineva, evident, în asemenea cazuri, nu trebuie să ne scuzăm faţă de părinţi sau faţă de prieteni, pentru că fraţii, surorile, părinţii nu ştiu nimic din cele petrecute în inima noastră. Asta o ştiţi numai voi şi Dumnezeu. Ajunge, deci, ca înainte de a merge la culcare, să cereţi iertare de la Dumnezeu şi să-l rugaţi de a vă ajuta ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe alţii. Această mică pocăinţă de fiecare seară, se poate asemăna cu anumite lucruri săvârşite zilnic, cum ar fi: scuturarea prafului, spălarea pe mâini şi pe faţă, etc.
În timpul Adventului, timp de pregătire la venirea lui Isus Biserica vă cheamă să învăţaţi a vă revizui zilnic spre a avea conştiinţa şi sentimentele la locul lor. Datorită acestor sforţări; încetul cu încetul veţi deveni micuţii prieteni ai lui Isus. El se va simţi foarte bine printre voi, atât în ziua Crăciunului cât şi în timpul întregului an.

Klimeck