Era o zi caldă de primăvară. Copiii nu mai aveau astâmpăr în clasă, şi asta poate că şi din cauza lecţiei de fizică, care nu li se părea lor a fi chiar atât de interesantă. Cu toţii începuseră a glumi, a vorbi cu glas tare, şi aşa deodată, din băncile cele din urmă izbucni o cascadă de râsete... Învăţătoarea nu ştia ce să mai facă, şi aşa nervoasă cum era, dădu afară din clasă pe o fată, fără să mai întrebe dacă era sau nu era vinovată:
- Maria, ieşi afară, spuse doamna învăţătoare.
- Doamnă, eu nu-s vinovată, n-am făcut nimic.
- Ieşi afară, am spus.
Atunci fata aceea a ieşit din clasă plângând, pentru că-şi vedea viitorul umbrit de acea pedeapsă nedreaptă. Se gândea că nu va fi promovată şi aşa va pierde anul.
Aşa supărată a mers acasă, n-a spus nimănui necazul ei şi într-un moment de disperare s-a aruncat pe fereastră de la etajul unu. Într-o stare destul de gravă a fost internată într-un spital din Roma. Părinţii îndureraţi şi trişti vegheau la căpătâiul ei. Prin somn, sau chiar cu ochii deschişi, copila repeta mereu: „N-am făcut nici un rău domnule preşedinte, vă rog să cercetaţi!... Doamne, pentru ce să pierd un an?”
A doua zi a intervenit o uşoară ameliorare. Maria şi-a chemat părinţii şi cu glasul de abia şoptit le-a spus că de bunăvoie s-a aruncat pe fereastră; nu mai voia să trăiască pentru că fusese pedepsită pe nedrept.
Colegii şi colegele au compătimit-o mult pe Maria, ba a compătimit-o chiar şi învăţătoarea care nu se aştepta la o reacţie atât de promptă. Dar cu toate acestea, după vreo două zile Maria şi-a dat obştescul sfârşit. Cu siguranţă că Dumnezeu a primit-o în cer, pentru că în nesăbuinţa ei nu a ştiut ce face... Totuşi, ea ar fi putut trăi şi să facă multe lucruri bune dacă în clipa aceea a unei învinuiri nedrepte şi-ar fi amintit de Isus şi de învăţătura lui. Atunci ea ar fi înţeles că a fi dată afară din clasă şi chiar pierderea unui an de şcoală nu sunt nenorociri ireparabile.
În evanghelia de astăzi Isus vesteşte o mare catastrofă, o adevărată nenorocire, adică distrugerea Ierusalimului şi moartea nu numai a unui singur om, ci a mii şi mii de oameni. O nenorocire cu atât mai mare cu cât era pregătită chiar de înşişi locuitorii Ierusalimului.
Nu mai rămăseseră decât vreo câteva zile până la pătimirea Domnului, când împreună cu ucenicii el se afla în apropierea Ierusalimului. În faţă le apărea impunătoarea clădire a templului, care era fala întregului Israel. Apostolii îl priveau cu admiraţie, când unul dintre ei spuse: „Învăţătorule, uită-te ce pietre şi ce zidiri!” Isus a răspuns: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va mai rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-2).
Cu vreo câteva zile mai înainte Isus plânsese la vederea cetăţii sfinte cu gândul la distrugerea ei, şi asta pentru că el îşi iubea ţara, Ierusalimul şi templul. Dar cu toate acestea el nu putea să înlăture distrugerea Ierusalimului, deşi dorea din inimă ca aşa ceva să nu se întâmple niciodată. Distrugerea Ierusalimului se datora numai răutăţii iudeilor. De fapt după treizeci de ani, romanii raseră Ierusalimul de pe faţa pământului, distrugând templul şi omorând şi zeci de mii de evrei.
Atunci Isus a profeţit şi persecuţiile îndreptate împotriva acelora, care îi vor urma învăţătura.
Învinuiri şi pedepse nedrepte au îndurat nu numai primii creştini, ci în cursul veacurilor mulţi alţii au fost pedepsiţi pe nedrept, aşa, ca Maria despre care am vorbit. Cei care erau susţinuţi de o mare credinţă în Isus şi care trăiau după învăţătura lui, au ştiut să îndure cu curaj toate învinuirile şi pedepsele nedrepte.
Dominic Savio, un băiat aşa, cam de vârsta voastră, frecventa şcoala din Madonio. În Italia de Nord iernile sunt friguroase, şi în sala de clasă era o sobă mare încălzită cu lemne.
Copiii, de pe oricare meridian al lumii ar fi, le place să facă glume, care nu totdeauna dintre cele mai inteligente. În şcoala aceea, mai înainte de începerea lecţiilor, unul din colegii lui Dominic a aruncat în soba plină cu jar, un bulgăre mare de zăpadă. Oricine îşi poate închipui ce fum şi ce aburi s-au produs în clasă. Acum, zăpada topită curgea în şiroaie pe duşumea.
Intrând pe uşă şi văzând o atare dezordine, învăţătorul s-a supărat foarte tare şi era hotărât să-l pedepsească cu asprime pe cel greşitor, chiar cu eliminarea din şcoală. La întrebarea că cine a săvârşit această bădărănie, doi dintre elevi, dintre care şi cel vinovat, au strigat: „Dominic Savio, domnule învăţător!”. Desigur că aceştia minţeau. La auzul acestor cuvinte învăţătorul nu ştia ce să creadă, pentru că Domenico era considerat ca cel mai bun şi cel mai eminent elev, către care se şi adresă cu aceste cuvinte:
- Dominic, tocmai tu eşti acela? Nu aş fi crezut niciodată că ai putea săvârşi aşa ceva!
După ce-i făcu o aspră dojană îl obligă să stea în genunchi în mijlocul clasei. Dominic l-ar fi putut denunţa pe autorul acestei trebuşoare, dar s-a abţinut. Îşi menţinu calmul, gândind: Dacă îl voi divulga, desigur că învăţătorul îl va elimina din şcoală, mai ales că asta nu era prima lui abatere. El spera că nu va fi pedepsit cu o pedeapsă prea aspră, pentru că se bucura de faima unui elev eminent...
Iată o pildă de curaj cu care creştinul primeşte o învinovăţire nedreaptă şi o pedeapsă nemeritată. Desigur, că nu-i uşor de a îndura cu atâta linişte o asemenea învinuire. Dominic Savio a reuşit, numai pentru că el se spovedea şi se împărtăşea des. Cu alte cuvinte, el trăia într-o prietenie continuă cu Isus, şi numai de un singur lucru se temea, de păcat.
Aşa cum ştiţi, Dominic Savio a murit de tuberculoză la vârsta de 15 ani, în anul 1857, când, la vremea aceea, nu se cunoşteau medicamentele împotriva acestei îngrozitoare boli. În anul 1954, papa Pius al XII-lea, l-a declarat sfânt şi acum este patronul copiilor, modelul vostru de viaţă.
Deci, şi în viaţa voastră pot interveni zile mai puţin luminoase, zile întunecoase, pe care unii dintre voi, poate că le-a şi trăit. Uneori, poate fi vorba despre vreo boală, alteori despre un accident de circulaţie, despre vreo învinovăţire nedreaptă. În asemenea cazuri ce trebuie făcut pentru a nu ceda impulsionărilor de moment, pentru a ne menţine calmul şi autocontrolul? O altă cale mai bună decât cea indicată de Dominic Savio, nu există, adică aceea de a trăi în prietenie cu Isus, şi de a-l primi cât mai des în sfânta Împărtăşanie. În felul acesta voinţa se întăreşte, şi aşa veţi putea depăşi situaţii cât mai grele.
- Maria, ieşi afară, spuse doamna învăţătoare.
- Doamnă, eu nu-s vinovată, n-am făcut nimic.
- Ieşi afară, am spus.
Atunci fata aceea a ieşit din clasă plângând, pentru că-şi vedea viitorul umbrit de acea pedeapsă nedreaptă. Se gândea că nu va fi promovată şi aşa va pierde anul.
Aşa supărată a mers acasă, n-a spus nimănui necazul ei şi într-un moment de disperare s-a aruncat pe fereastră de la etajul unu. Într-o stare destul de gravă a fost internată într-un spital din Roma. Părinţii îndureraţi şi trişti vegheau la căpătâiul ei. Prin somn, sau chiar cu ochii deschişi, copila repeta mereu: „N-am făcut nici un rău domnule preşedinte, vă rog să cercetaţi!... Doamne, pentru ce să pierd un an?”
A doua zi a intervenit o uşoară ameliorare. Maria şi-a chemat părinţii şi cu glasul de abia şoptit le-a spus că de bunăvoie s-a aruncat pe fereastră; nu mai voia să trăiască pentru că fusese pedepsită pe nedrept.
Colegii şi colegele au compătimit-o mult pe Maria, ba a compătimit-o chiar şi învăţătoarea care nu se aştepta la o reacţie atât de promptă. Dar cu toate acestea, după vreo două zile Maria şi-a dat obştescul sfârşit. Cu siguranţă că Dumnezeu a primit-o în cer, pentru că în nesăbuinţa ei nu a ştiut ce face... Totuşi, ea ar fi putut trăi şi să facă multe lucruri bune dacă în clipa aceea a unei învinuiri nedrepte şi-ar fi amintit de Isus şi de învăţătura lui. Atunci ea ar fi înţeles că a fi dată afară din clasă şi chiar pierderea unui an de şcoală nu sunt nenorociri ireparabile.
În evanghelia de astăzi Isus vesteşte o mare catastrofă, o adevărată nenorocire, adică distrugerea Ierusalimului şi moartea nu numai a unui singur om, ci a mii şi mii de oameni. O nenorocire cu atât mai mare cu cât era pregătită chiar de înşişi locuitorii Ierusalimului.
Nu mai rămăseseră decât vreo câteva zile până la pătimirea Domnului, când împreună cu ucenicii el se afla în apropierea Ierusalimului. În faţă le apărea impunătoarea clădire a templului, care era fala întregului Israel. Apostolii îl priveau cu admiraţie, când unul dintre ei spuse: „Învăţătorule, uită-te ce pietre şi ce zidiri!” Isus a răspuns: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va mai rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-2).
Cu vreo câteva zile mai înainte Isus plânsese la vederea cetăţii sfinte cu gândul la distrugerea ei, şi asta pentru că el îşi iubea ţara, Ierusalimul şi templul. Dar cu toate acestea el nu putea să înlăture distrugerea Ierusalimului, deşi dorea din inimă ca aşa ceva să nu se întâmple niciodată. Distrugerea Ierusalimului se datora numai răutăţii iudeilor. De fapt după treizeci de ani, romanii raseră Ierusalimul de pe faţa pământului, distrugând templul şi omorând şi zeci de mii de evrei.
Atunci Isus a profeţit şi persecuţiile îndreptate împotriva acelora, care îi vor urma învăţătura.
Învinuiri şi pedepse nedrepte au îndurat nu numai primii creştini, ci în cursul veacurilor mulţi alţii au fost pedepsiţi pe nedrept, aşa, ca Maria despre care am vorbit. Cei care erau susţinuţi de o mare credinţă în Isus şi care trăiau după învăţătura lui, au ştiut să îndure cu curaj toate învinuirile şi pedepsele nedrepte.
Dominic Savio, un băiat aşa, cam de vârsta voastră, frecventa şcoala din Madonio. În Italia de Nord iernile sunt friguroase, şi în sala de clasă era o sobă mare încălzită cu lemne.
Copiii, de pe oricare meridian al lumii ar fi, le place să facă glume, care nu totdeauna dintre cele mai inteligente. În şcoala aceea, mai înainte de începerea lecţiilor, unul din colegii lui Dominic a aruncat în soba plină cu jar, un bulgăre mare de zăpadă. Oricine îşi poate închipui ce fum şi ce aburi s-au produs în clasă. Acum, zăpada topită curgea în şiroaie pe duşumea.
Intrând pe uşă şi văzând o atare dezordine, învăţătorul s-a supărat foarte tare şi era hotărât să-l pedepsească cu asprime pe cel greşitor, chiar cu eliminarea din şcoală. La întrebarea că cine a săvârşit această bădărănie, doi dintre elevi, dintre care şi cel vinovat, au strigat: „Dominic Savio, domnule învăţător!”. Desigur că aceştia minţeau. La auzul acestor cuvinte învăţătorul nu ştia ce să creadă, pentru că Domenico era considerat ca cel mai bun şi cel mai eminent elev, către care se şi adresă cu aceste cuvinte:
- Dominic, tocmai tu eşti acela? Nu aş fi crezut niciodată că ai putea săvârşi aşa ceva!
După ce-i făcu o aspră dojană îl obligă să stea în genunchi în mijlocul clasei. Dominic l-ar fi putut denunţa pe autorul acestei trebuşoare, dar s-a abţinut. Îşi menţinu calmul, gândind: Dacă îl voi divulga, desigur că învăţătorul îl va elimina din şcoală, mai ales că asta nu era prima lui abatere. El spera că nu va fi pedepsit cu o pedeapsă prea aspră, pentru că se bucura de faima unui elev eminent...
Iată o pildă de curaj cu care creştinul primeşte o învinovăţire nedreaptă şi o pedeapsă nemeritată. Desigur, că nu-i uşor de a îndura cu atâta linişte o asemenea învinuire. Dominic Savio a reuşit, numai pentru că el se spovedea şi se împărtăşea des. Cu alte cuvinte, el trăia într-o prietenie continuă cu Isus, şi numai de un singur lucru se temea, de păcat.
Aşa cum ştiţi, Dominic Savio a murit de tuberculoză la vârsta de 15 ani, în anul 1857, când, la vremea aceea, nu se cunoşteau medicamentele împotriva acestei îngrozitoare boli. În anul 1954, papa Pius al XII-lea, l-a declarat sfânt şi acum este patronul copiilor, modelul vostru de viaţă.
Deci, şi în viaţa voastră pot interveni zile mai puţin luminoase, zile întunecoase, pe care unii dintre voi, poate că le-a şi trăit. Uneori, poate fi vorba despre vreo boală, alteori despre un accident de circulaţie, despre vreo învinovăţire nedreaptă. În asemenea cazuri ce trebuie făcut pentru a nu ceda impulsionărilor de moment, pentru a ne menţine calmul şi autocontrolul? O altă cale mai bună decât cea indicată de Dominic Savio, nu există, adică aceea de a trăi în prietenie cu Isus, şi de a-l primi cât mai des în sfânta Împărtăşanie. În felul acesta voinţa se întăreşte, şi aşa veţi putea depăşi situaţii cât mai grele.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu