DUMINICA A XXVIII-A DE PESTE AN (C)

Maug-si frecventa o şcoală a misionarilor din Asia de Sud. Misionarii îi admirau comportarea exemplară, veselia şi marea lui delicateţe. Oriunde s-ar fi aflat copilul acesta tristeţea  dispărea ca prin farmec şi toţi copiii începeau să râdă şi să se veselească.

Când era vorba de mers la râu pentru a face baie, unul dintre misionari se afla totdeauna printre copiii care se scăldau, pentru a observa dacă ştiu să înoate şi pentru a-i antrena.

În una din zile misionarul a observat pe trupul lui Maug-si o pată albă. Era pe spate, din care cauză copilul nu o putea observa. La început, misionarul credea că acest copil s-ar fi atins de vreun obiect proaspăt vopsit cu vopsea albă şi că pata putea să dispară cu uşurinţă. Dar peste vreo câteva zile, tot într-o ocazie asemănătoare văzu că pata nu dispăruse. Atunci avu o presimţire: o fi oare lepră?

Pentru a controla dacă într-adevăr este lepră, copilul a fost internat la infirmeria misiunii. Înainte de sosirea medicului i s-au făcut câteva înţepături pe pata cea albă, dar pe care copilul nu le-a simţit. „Da, este lepră”, a spus atunci părintele misionar, pentru că una dintre simptomele leprei este şi insensibilitatea durerii la părţile bolnave ale trupului.

Doctorul l-a informat pe copil despre boala lui, spunându-i să stea cât mai departe de ceilalţi copii pentru a nu-i molipsi şi pe aceştia. Ştirea aceasta a fost pentru Maug-si o grea lovitură. I se perindau prin minte trupurile deformate şi acoperite de răni ale leproşilor pe care-i văzuse, gândindu-se că şi el va fi unul dintre aceştia. Din vorbăreţ şi vesel cum era, a devenit un copil trist, speriat, şi a început să fie cât mai retras, mai singur.

Misionarul căuta să-l încurajeze, să-l mângâie explicându-i că boala era doar în stadiu incipient şi că nici un mădular din trupul lui nu fusese atacat şi ca atare există multe posibilităţi de vindecare, cu atât mai mult că în zilele noastre sunt medicamente mult mai bune pentru vindecarea leprei. După aceea, au mers amândoi în capelă unde s-au rugat împreună, pentru vindecare şi pentru răbdarea trebuincioasă în timpul tratamentului.

În spitalul misiunii unde se afla un medic vestit erau mulţi bolnavi. Imediat s-au găsit medicamente şi pentru Maug-si, sosite din Europa şi din America. Medicamentele acestea erau colectate anume pentru misiuni, multe din ele chiar şi prin sârguinţa copiilor.

Chiar şi leproşii din Evanghelia de astăzi, înainte de a se îmbolnăvi erau tineri şi sănătoşi. Se jucau aşa ca toţi copiii: alergau, cântau, râdeau, îşi ajutau părinţii la treburile casei şi ale gospodăriei. Dar asta numai până într-o zi, până în ziua aceea când au observat pe trupurile lor petele albe ale leprei, insensibile la durere.

Pe vremea aceea nu existau medicamente împotriva leprei, şi nici spitale în care să fie îngrijiţi leproşii. Unora ca acestora, legile de pe atunci le impuneau să părăsească familia şi satul pentru a trăi departe de oameni prin pustiuri ori prin păduri. Din când în când erau vizitaţi de rudele cele mai apropiate, când le duceau ceva de ale mâncării. Pe cei molipsiţi de lepră îi aştepta o lungă şi grea suferinţă, fără nici o speranţă de vindecare până la moarte.

Leproşii din evanghelia de astăzi, poate că aflaseră de la rudele şi de la cunoscuţii lor, cum că în Israel apăruse un mare proroc, care vindeca orice boală, şi care poate învia chiar morţii. Ştirea aceasta le-a umplut leproşilor inimile de bucurie, şi nu aşteptau decât ocazia potrivită pentru a-l întâlni pe Isus.

Într-o bună zi cineva le-a spus cum că Isus se află în drum spre Ierusalim şi că neapărat va trece chiar prin apropierea locului unde se aflau ei. Atunci leproşii au ieşit imediat la marginea drumului, s-au oprit la distanţa reglementară, aşa cum cerea legea lui Moise şi au început să strige cu glas tare: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!”

Isus, văzându-le suferinţa şi mai ales credinţa, s-a hotărât să-i vindece, dar nu imediat, ci mai întâi le-a spus să meargă şi să se arate preoţilor. Pornind ei spre locuinţa preoţilor, aşa cum le spusese Isus, deodată au observat că lepra dispăruse de pe trupurile lor. Plini de bucurie că s-au vindecat, au început să se înţepe pe mâini, pe picioare cu câte un spin, mădulare care mai înainte erau insensibile la asemenea înţepături, aşa cum simţeau chiar şi cea mai mică atingere, cea mai mică durere, însă aceasta era durerea pe care ei o doriseră de atâta amar de vreme.

Un val de bucurie se abătu asupra lor, şi s-au dus imediat la preoţi, care trebuiau să confirme oficial vindecarea lor, pentru ca apoi să se poată reîntoarce fiecare pe la casele lor.

Dar de lucrul cel mai important au uitat cu desăvârşire adică acela de a-i mulţumi lui Isus. Numai unul dintre ei, un samaritean s-a reîntors şi s-a aruncat la picioarele lui Isus mulţumindu-i.

Recunoştinţa este o virtute rară, chiar şi printre copii.

Era într-o duminică. Întreaga familie se afla adunată în jurul mesei pentru a mânca prânzul. De data aceasta, mama pregătise şi o budincă cu mere, aşa cum numai ea ştia să pregătească, şi la momentul potrivit umplu farfuria micuţei Betty, cea mai mică dintre surioare. Ochii fetiţei scânteiau de bucurie, pentru că acesta era deşertul ei preferat, pe care de altfel l-a şi savurat la repezeală, şi în loc să mulţumească mamei, spuse pe un ton poruncitor: „Mai vreau!” Aceasta este mulţumirea copiilor.

Nu ştiu dacă se află vreunul printre voi, care să-şi amintească de faptul că dacă mai sunteţi vii, sănătoşi, că puteţi alerga..., merge la şcoală, etc., toate acestea le datoraţi în primul rând lui Dumnezeu, apoi părinţilor şi muncii lor de fiecare zi. Ia să vă gândiţi voi astăzi şi în cursul acestei săptămâni spre a vă putea da bine seama:

- De câte ori v-aţi rugat voi pentru părinţii voştri?

- De câte ori le-aţi mulţumit pentru tot ceea ce au făcut pentru voi?

Trebuie să mai mulţumiţi şi fraţilor şi surorilor mai mari, bunicilor, rudelor şi învăţătorilor de tot ceea ce fac ei pentru voi. Amintiţi-vă cât mai des că tuturor oamenilor le plac acei copii care ştiu să-şi manifeste recunoştinţa.

Obişnuit, voi vă rugaţi lui Dumnezeu, de altfel aşa ca şi părinţii voştri, numai atunci când aveţi de cerut câte ceva. Însă când este vorba de a-i mulţumi, în cele mai multe cazuri vă purtaţi exact aşa ca leproşii cei nerecunoscători, dintre care, aşa cum aţi auzit, numai unul s-a reîntors la Isus ca să-i mulţumească.

Nenumărate sunt ocaziile de a-i mulţumi lui Dumnezeu prin rugăciune, dintre care astăzi am să amintesc numai spovada. Păcatele sunt lepra sufletului, mai cu seamă păcatele de moarte, şi la spovadă, prin sfânta dezlegare, Isus ne curăţă sufletele. De aceea, după spovadă nu trebuie să ieşiţi imediat din biserică, ci să rămâneţi cel puţin câte un sfert de oră, ca să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului vostru.

Mai mult chiar, trebuie să-i fiţi recunoscători lui Isus pentru sfânta Împărtăşanie, pentru faptul că vine în sufletele voastre. Astăzi în timpul sfintei Împărtăşanii să-i mulţumiţi Domnului cu toată sinceritatea pentru sănătatea voastră, a părinţilor voştri, şi pentru prezenţa sa în sufletele voastre.

Klimek