Sărbătoarea de astăzi mă duce cu gândul la un fapt real petrecut acum o sută şi ceva de ani, şi anume: regele Prusiei, Wilhelm Friderich al IV-lea (mort în 1861), a mers într-o zi ca să viziteze o şcoală, pentru a-şi da seama de felul cum învaţă copiii. În timpul lecţiei, regele scoase din buzunar o monedă de aur, pe care arătând-o copiilor îi întrebă:
- Ştiţi voi cărui rege îi aparţine moneda aceasta?
- Moneda aceasta aparţine regnului mineral, adică naturii neînsufleţite, răspunde cu claritate unul dintre elevi.
- Dar copacul acela, pe care-l vedeţi voi pe fereastră, cărui regn îi aparţine?
- Regnului vegetal, răspund copiii în cor, fără să se bâlbâie.
- Dar noi toţi, care ne aflăm aici de faţă, cărui regn îi aparţinem?
La această întrebare, copiii au început să se uite nedumeriţi unul la altul, dar nimeni nu îndrăznea să răspundă. Totuşi, unul dintre ei ar fi voit să răspundă cum că aparţinem regnului animal, dar i se părea că aceasta ar fi jignire la adresa regelui. Cum să spună el că regele aparţine aceluiaşi regn la care aparţine boul, măgarul, etc.?...
După o clipă de tăcere, una dintre eleve, în vârstă de 11 ani se ridică în picioare şi spuse cu un glas puţin tremurat:
- Noi toţi aparţinem regnului Împărăţiei lui Dumnezeu.
Regelui i-a plăcut foarte mult răspunsul acesta, a lăudat pe această elevă, apoi a mai spus:
- Binevoiască Dumnezeu ca să aparţinem cu toţii acestei Împărăţii!...
Dacă vreunul dintre elevi ar fi răspuns că aparţinem regnului animal, acesta ar fi fost un răspuns bun, însă numai în parte, pentru că o astfel de apartenenţă se referă numai la trupul, nu şi la sufletul nostru.
Este lucru ştiut că omul are ceva în plus faţă de animale, şi ce anume? Omul gândeşte, vorbeşte, citeşte, se roagă, ţine poruncile, este botezat şi aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu.
Observând comportarea oamenilor buni, putem spune că aceştia sunt buni cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, dar toţi cei care săvârşesc fapte rele, aceia aparţin regnului animal.
Poate mă veţi întreba: Din moment ce aparţinem Împărăţiei lui Dumnezeu, atunci cine este Regele nostru?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă liturghia de astăzi.
Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ni l-a dat el însuşi în cele din urmă zile ale vieţii sale pământeşti... Atunci când în duminica Floriilor, oamenii cântau: „Binecuvântat este Regele care vine întru numele Domnului...” El le-a luat apărarea celor care cântau, în vreme ce fariseii căutau să-i reducă la tăcere (Lc 19,38). Câteva zile mai târziu, la întrebarea lui Pilat: „Nu eşti regele iudeilor?”. „Da, sunt”, i-a răspuns Isus (Lc 23,3).
Pilat cu toate că n-a crezut cuvintelor lui, totuşi, a atârnat pe cruce o tăbliţă pe care a poruncit să se scrie: Isus Nazarineanul, Regele iudeilor”.
Cât de deosebit este Isus de regii acestui pământ! El este un Rege răstignit care suferă chinuri îngrozitoare pentru păcatele noastre.
Isus nu avea, aşa cum avea Irod, sau oricare alt rege palate, armată şi slujitori, pentru că Împărăţia lui nu era din lumea aceasta. El voia să domnească nu asupra trupurilor sau asupra bunurilor materiale, ci asupra sufletelor şi a inimilor noastre, cu dragoste şi cu dreptate.
Atunci când se afla atârnat pe cruce, prea puţini erau cei care credeau că mai aparţin lui şi Împărăţiei lui; înşişi apostolii îl părăsiseră, şi numai Maria, Mama sa, şi sfântul Ioan Evanghelistul se mai aflau la picioarele crucii, şi Maria Magdalena. El a fost recunoscut ca Rege chiar şi de tâlharul cel din dreapta, care l-a rugat: „Doamne, adu-ţi aminte şi de mine, când vei veni în Împărăţia ta” (Lc 23,42). În clipa morţii sale, aceste patru persoane au recunoscut că aparţin Împărăţiei sale.
După Învierea sa din morţi, la această Împărăţie s-a adăugat şi ceata apostolilor. Nu după multă vreme mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni l-au recunoscut ca Rege şi ca Dumnezeu. Astăzi, când au dispărut aproape toţi regii de pe faţa pământului, sute de milioane de creştini, printre care ne numărăm şi noi, îl proslăvesc pe Isus.
O doamnă în vârstă povesteşte:
- Când eram copilă aveam un temperament vioi şi le dădeam multă bătaie de cap părinţilor. Aveam multe defecte, din care cauză tatăl meu era nevoit să mă pedepsească uneori. De multe ori mă ducea în cameră unde se îngenunchea alături de mine în faţa crucifixului şi apoi exprima în limbajul meu copilăresc Actul de căinţă pentru fapta cea rea pe care o săvârşisem, ca şi propunerea de îndreptare. Eu îi repetam cuvintele în gând. Gesturile acestea ale tatălui mă făceau să plâng de emoţie.
Dar nu peste multă vreme, tata a murit. Acum nu-l mai aveam lângă mine pe grijuliul meu educator, şi nimeni nu mă mai însoţea în faţa crucii lui Isus. Dar atunci când săvârşeam vreo greşeală şi conştiinţa îmi spunea că am greşit, mâna nevăzută a tatălui mă conducea la picioarele crucifixului, unde îmi plângeam greşeala şi unde eram mângâiată”.
Pentru acel tată, Isus atârnat pe cruce, era un adevărat Rege. Cu timpul el a devenit Rege şi pentru fiica lui, care stăpânea în conştiinţa şi în inima ei, iar ea căuta să trăiască după învăţătura evangheliei sale.
Tot în felul acesta Isus vrea să domnească şi asupra noastră, fără ajutorul poliţiei, al armatei sau al ameninţării cu închisoarea aşa cum obişnuiesc regii şi mai marii pământeşti, ci vrea să domnească prin cuvinte pline de afecţiune şoptite conştiinţei noastre sau prin cuvintele evanghelie pe care le ascultam în fiecare duminică.
Crucea atârnată de pereţii caselor noastre sau cruciuliţa purtată la piept, sunt expresia credinţei noastre în Isus. Dacă purtăm cruciuliţa asta înseamnă că Isus este pentru noi o persoană scumpă, pe care o cinstim şi o iubim.
Totuşi, unii copii, mai ales fetele, poartă această cruciuliţă ca un fel de podoabă, atârnată la gât cu câte un lănţişor de aur, decât să purtaţi această cruciuliţă numai aşa ca pe o podoabă, mai bine să nu o purtaţi nicicum.
Copiii cei buni, totdeauna când văd sau când pun mâna pe un crucifix, ar trebui să-l sărute şi să-i spună lui Isus că îi mulţumesc pentru că prin patima şi moartea sa pe cruce el ne-a deschis cerul... Deci, şi voi să-i cereţi iertare lui Isus pentru lipsa de dragoste şi pentru greşelile săvârşite.
Fiecare dintre voi are nu numai păcate şi neplăceri dar şi mici bucurii şi chiar fapte bune. De aceea şi despre acestea îi puteţi vorbi lui Isus, căci el vă va asculta cu drag, pentru că acestea sunt convorbiri tăcute, nemaiauzite de nimeni, semnul că el este Regele inimilor şi conştiinţelor voastre.
- Ştiţi voi cărui rege îi aparţine moneda aceasta?
- Moneda aceasta aparţine regnului mineral, adică naturii neînsufleţite, răspunde cu claritate unul dintre elevi.
- Dar copacul acela, pe care-l vedeţi voi pe fereastră, cărui regn îi aparţine?
- Regnului vegetal, răspund copiii în cor, fără să se bâlbâie.
- Dar noi toţi, care ne aflăm aici de faţă, cărui regn îi aparţinem?
La această întrebare, copiii au început să se uite nedumeriţi unul la altul, dar nimeni nu îndrăznea să răspundă. Totuşi, unul dintre ei ar fi voit să răspundă cum că aparţinem regnului animal, dar i se părea că aceasta ar fi jignire la adresa regelui. Cum să spună el că regele aparţine aceluiaşi regn la care aparţine boul, măgarul, etc.?...
După o clipă de tăcere, una dintre eleve, în vârstă de 11 ani se ridică în picioare şi spuse cu un glas puţin tremurat:
- Noi toţi aparţinem regnului Împărăţiei lui Dumnezeu.
Regelui i-a plăcut foarte mult răspunsul acesta, a lăudat pe această elevă, apoi a mai spus:
- Binevoiască Dumnezeu ca să aparţinem cu toţii acestei Împărăţii!...
Dacă vreunul dintre elevi ar fi răspuns că aparţinem regnului animal, acesta ar fi fost un răspuns bun, însă numai în parte, pentru că o astfel de apartenenţă se referă numai la trupul, nu şi la sufletul nostru.
Este lucru ştiut că omul are ceva în plus faţă de animale, şi ce anume? Omul gândeşte, vorbeşte, citeşte, se roagă, ţine poruncile, este botezat şi aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu.
Observând comportarea oamenilor buni, putem spune că aceştia sunt buni cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, dar toţi cei care săvârşesc fapte rele, aceia aparţin regnului animal.
Poate mă veţi întreba: Din moment ce aparţinem Împărăţiei lui Dumnezeu, atunci cine este Regele nostru?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă liturghia de astăzi.
Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ni l-a dat el însuşi în cele din urmă zile ale vieţii sale pământeşti... Atunci când în duminica Floriilor, oamenii cântau: „Binecuvântat este Regele care vine întru numele Domnului...” El le-a luat apărarea celor care cântau, în vreme ce fariseii căutau să-i reducă la tăcere (Lc 19,38). Câteva zile mai târziu, la întrebarea lui Pilat: „Nu eşti regele iudeilor?”. „Da, sunt”, i-a răspuns Isus (Lc 23,3).
Pilat cu toate că n-a crezut cuvintelor lui, totuşi, a atârnat pe cruce o tăbliţă pe care a poruncit să se scrie: Isus Nazarineanul, Regele iudeilor”.
Cât de deosebit este Isus de regii acestui pământ! El este un Rege răstignit care suferă chinuri îngrozitoare pentru păcatele noastre.
Isus nu avea, aşa cum avea Irod, sau oricare alt rege palate, armată şi slujitori, pentru că Împărăţia lui nu era din lumea aceasta. El voia să domnească nu asupra trupurilor sau asupra bunurilor materiale, ci asupra sufletelor şi a inimilor noastre, cu dragoste şi cu dreptate.
Atunci când se afla atârnat pe cruce, prea puţini erau cei care credeau că mai aparţin lui şi Împărăţiei lui; înşişi apostolii îl părăsiseră, şi numai Maria, Mama sa, şi sfântul Ioan Evanghelistul se mai aflau la picioarele crucii, şi Maria Magdalena. El a fost recunoscut ca Rege chiar şi de tâlharul cel din dreapta, care l-a rugat: „Doamne, adu-ţi aminte şi de mine, când vei veni în Împărăţia ta” (Lc 23,42). În clipa morţii sale, aceste patru persoane au recunoscut că aparţin Împărăţiei sale.
După Învierea sa din morţi, la această Împărăţie s-a adăugat şi ceata apostolilor. Nu după multă vreme mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni l-au recunoscut ca Rege şi ca Dumnezeu. Astăzi, când au dispărut aproape toţi regii de pe faţa pământului, sute de milioane de creştini, printre care ne numărăm şi noi, îl proslăvesc pe Isus.
O doamnă în vârstă povesteşte:
- Când eram copilă aveam un temperament vioi şi le dădeam multă bătaie de cap părinţilor. Aveam multe defecte, din care cauză tatăl meu era nevoit să mă pedepsească uneori. De multe ori mă ducea în cameră unde se îngenunchea alături de mine în faţa crucifixului şi apoi exprima în limbajul meu copilăresc Actul de căinţă pentru fapta cea rea pe care o săvârşisem, ca şi propunerea de îndreptare. Eu îi repetam cuvintele în gând. Gesturile acestea ale tatălui mă făceau să plâng de emoţie.
Dar nu peste multă vreme, tata a murit. Acum nu-l mai aveam lângă mine pe grijuliul meu educator, şi nimeni nu mă mai însoţea în faţa crucii lui Isus. Dar atunci când săvârşeam vreo greşeală şi conştiinţa îmi spunea că am greşit, mâna nevăzută a tatălui mă conducea la picioarele crucifixului, unde îmi plângeam greşeala şi unde eram mângâiată”.
Pentru acel tată, Isus atârnat pe cruce, era un adevărat Rege. Cu timpul el a devenit Rege şi pentru fiica lui, care stăpânea în conştiinţa şi în inima ei, iar ea căuta să trăiască după învăţătura evangheliei sale.
Tot în felul acesta Isus vrea să domnească şi asupra noastră, fără ajutorul poliţiei, al armatei sau al ameninţării cu închisoarea aşa cum obişnuiesc regii şi mai marii pământeşti, ci vrea să domnească prin cuvinte pline de afecţiune şoptite conştiinţei noastre sau prin cuvintele evanghelie pe care le ascultam în fiecare duminică.
Crucea atârnată de pereţii caselor noastre sau cruciuliţa purtată la piept, sunt expresia credinţei noastre în Isus. Dacă purtăm cruciuliţa asta înseamnă că Isus este pentru noi o persoană scumpă, pe care o cinstim şi o iubim.
Totuşi, unii copii, mai ales fetele, poartă această cruciuliţă ca un fel de podoabă, atârnată la gât cu câte un lănţişor de aur, decât să purtaţi această cruciuliţă numai aşa ca pe o podoabă, mai bine să nu o purtaţi nicicum.
Copiii cei buni, totdeauna când văd sau când pun mâna pe un crucifix, ar trebui să-l sărute şi să-i spună lui Isus că îi mulţumesc pentru că prin patima şi moartea sa pe cruce el ne-a deschis cerul... Deci, şi voi să-i cereţi iertare lui Isus pentru lipsa de dragoste şi pentru greşelile săvârşite.
Fiecare dintre voi are nu numai păcate şi neplăceri dar şi mici bucurii şi chiar fapte bune. De aceea şi despre acestea îi puteţi vorbi lui Isus, căci el vă va asculta cu drag, pentru că acestea sunt convorbiri tăcute, nemaiauzite de nimeni, semnul că el este Regele inimilor şi conştiinţelor voastre.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu