SFÂNTA FAMILIE (C)

Evreii aşteptau sărbătoarea Paştelui care se apropia. Oamenii din Nazaret, printre care şi Maria cu Iosif, se pregăteau serios de plecare spre Ierusalim, pentru a participa la rugăciunile şi la jertfele care se aduceau la templu.
Isus nu  avea decât 12 ani. Copiii evreilor erau obligaţi să meargă în pelerinajul acesta începând cu vârsta de 13 ani. Deci, cu toate că nu era obligat, Isus a voit să meargă şi el în cetatea sfântă laolaltă cu părinţii, cu rudele şi cunoscuţii. 

Isus a plecat de la Nazaret într-un grup de oameni, care formau o caravană. Pe drum, s-au unit cu alte grupuri de prin alte sate şi oraşe. Timpul trecea repede, iar oboseala nu prea se observa datorită rugăciunilor şi cântării psalmilor. În mod obişnuit se câta psalmul 121, care începea cu cuvintele: „M-am bucurat când mi s-a spus: să mergem la casa Domnului”.
Atunci, după mai multe zile de călătorie ajungeau la porţile Ierusalimului, se opreau cu toţii şi cântau strofa următoare: „La a tale porţi m-opresc, scumpule Ierusalime, şi privesc cu bucurie spre palatele-ţi sublime..."
Acum, ochii tuturor priveau cu mândrie şi admirau zidurile cetăţii dar mai ales ale templului, care se putea vedea din depărtare. Templul era cea mai mare şi cea mai frumoasă clădire din tot Ierusalimul. Atât în piaţa cât şi înlăuntrul templului, Isus s-a aflat printre miile şi miile de pelerini veniţi din toate părţile.
Descriind călătoria aceasta, sfântul Luca nu ne mai prezintă şi alte detalii referitoare la ceremoniile din templu. Desigur, că pelerinii se rugau ceasuri întregi, cântau psalmi şi participau la jertfele aduse de preoţi. În zilele acelea se mânca mielul pascal, cu pâine azimă, adică nedospită.
Totuşi sfântul Luca descrie cu multe detalii un alt episod, acela al lui Isus care a rămas în Ierusalim în vreme ce Maria şi Iosif plecaseră spre Nazaret. Acesta era un caz atât de extraordinar încât evanghelistul ni-l descrie cu lux de amănunte, din care nu reţinem decât atât. La reîntoarcere din Ierusalim, Maria mergea împreună cu femeile, Iosif cu bărbaţii, crezând că Isus trebuie neapărat să fie, ori cu unul ori cu altul. Fiind el un copil mărişor, de acum, în prima zi de călătorie nu prea s-au preocupat de dânsul, cu toate că atât Maria, cât şi Iosif nu-l observau printre ei. Numai seara, când grupurile de pelerini s-au întâlnit, cu spaimă şi uimire au observat că Isus nu se mai află printre ei. Desigur că în noaptea aceea nu au mai putut dormi.
A două azi dis-de-dimineaţă, Iosif şi Maria, au luat calea întoarsă spre Ierusalim, unde au şi început să-l caute pe străzi şi prin pieţe... De îndată ce vedeau vreun copil se îndreptau spre dânsul în speranţa că este Isus. Întrebau pe unul, pe altul, dacă n-au văzut un copil aşa şi aşa.
După lungi şi zadarnice căutări au intrat şi în templu pentru a-l mai vizita odată şi pentru a se ruga că doar-doar îşi vor afla fiul.
Într-o anumită parte a templului, Maria a observat mai mulţi bărboşi îmbrăcaţi în haine lungi croite pe talie, care discutau ceva cu multă însufleţire. Cu bucurie, dar şi cu uimire, atât Maria cât şi Iosif, observară că printre bărbaţii aceia se afla şi Isus al lor. Se minunau şi mai mult pentru că învăţaţii ascultau cu mare atenţie explicaţiile pe care le dădea fiul lor. Cu toate că aceştia erau mari cunoscători a cărţilor sfinte, ei îi puneau acestui copil cu toată seriozitatea întrebări şi apoi îi ascultau cu mare atenţie răspunsurile.
Probabil că o bună bucată de vreme, Maria şi Iosif, au ascultat aceste discuţii deoarece nu ar fi vrut să-l întrerupă. În cele din urmă, Isus observă că părinţii lui stau acolo şi apoi împreună au şi ieşit din templu, când pe scările templului Maria l-a dojenit cu multă tristeţe: „Fiule, pentru ce ne-ai făcut nouă supărarea aceasta?” La care el răspunse: „Oare nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de cele ce sunt ale Tatălui meu?”
Aici era vorba despre lucrurile lui Dumnezeu, despre probleme privitoare la Sfintele Scripturi şi la felul cum trebuiesc înţelese de către învăţaţii din Ierusalim. De aceea, Isus a crezut de cuviinţă că acesta era un motiv suficient de a rămâne la Ierusalim fără a mai da de ştire părinţilor.
Aşadar, Sfânta Familie a fost nevoită să se întoarcă singură la Nazaret, deoarece cunoscuţii şi rudele cu care venise, acum se aflau la zeci de kilometri înaintea lor. Reîntorşi acasă, Isus a trăit 18 sau chiar 20 de ani în căsuţa din Nazaret, mai înainte de a-şi începe Misiunea încredinţată lui de către Tatăl ceresc. În timpul acestor lungi ani, nimic extraordinar nu s-a observat în viaţa Sfintei Familii. Sfântul Luca ne prezintă doar în câteva cuvinte aspectul acesta: „Apoi, s-a coborât împreună cu el, a venit la Nazaret şi le era supus. Mama sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei. Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Lc 2,51-52).
„Şi le era supus...”. Asta însemna că Isus asculta de părinţii lui, adică de Maria şi de Iosif. Cu toate că el nu era numai om, ci şi Dumnezeu, asculta de părinţii lui pământeşti.
O soră catehetă spuse odată elevilor: „Dragi elevi, Isus este pentru voi un model de ascultare!” Dar atunci interveni un elev, care spuse: „Soră, uşor este de spus aşa. Dar dacă Isus ar fi avut parte de nişte părinţi ca ai mei, nu ştiu dacă i-ar fi fost tot atât de uşor ca să asculte de ei”.
Se întâmplă uneori, şi din păcate destul de des ca părinţii să nu fie la înălţimea lor de părinţi şi educatori de copii, aşa ca în cazul acestui copil, dar cu toate acestea, de părinţi trebuie ascultat, în afară de cazul când i-ar îndemna la păcat.
Oricum, în cele mai multe cazuri părinţii sunt buni, şi, mai mult ori mai puţin îşi iubesc copii. De aceea, voi trebuie să fiţi sinceri cu părinţii voştri şi să nu insistaţi a vă impune părerile proprii în faţa lor. Într-o zi o copilă îi făcu observaţie mamei sale că de ce aranjează camera numai în unul şi acelaşi fel. De ce nu mai schimbă aranjamentul, aşa cum i-ar fi plăcut ei. În cele din urmă, mama şi-a pierdut răbdarea şi a pedepsit-o.
„Isus creştea în înţelepciune”. Cuvintele acestea ar părea curioase, pentru că dau loc la o întrebare, şi anume: „Dacă Isus era Dumnezeu, şi ca atare ştia totul, în ce fel de înţelepciune ar mai fi putut creşte?”
Da, aveţi dreptate, ca Dumnezeu el ştie totul, însă la vârsta pe care o avea atunci, el nu se folosea de cunoştinţele pe care le avea, ci voia să se asemene cu totul vouă, în afară de păcat. De aceea mergea împreună cu ceilalţi copii la sinagogă, unde învăţa sfintele Scripturi şi studia istoria patriei. La vremea aceea, copiii nu studiau matematica, nici fizica, nici algebra, nici chimia, nici biologia, ci studiau numai sfintele Scripturi. Despre ştiinţele moderne habar n-aveau acei copii.
„Pruncul creştea şi se întărea”. În aceasta îl puteţi imita şi voi pe Isus cu cea mai mare uşurinţă. Fără nici o greutate, ba chiar şi fără voia voastră, la sfârşitul lunii decembrie, veţi adăuga încă un an la cei pe care îi aveţi acum. În felul acesta, ca şi Isus care atunci avea 12 ani, în fiecare an veţi deveni mai înalţi cu câte un centimetru, sau chiar cu mai mult.
Aceasta nu reprezintă pentru voi nici un fel de dificultate, ci lucrul cel mai greu este de a urma întru totul pilda lui Isus, care „creştea în înţelepciune, şi care era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”.
Într-adevăr, preotul vă spune la lecţia de religie care trebuie să fie ţinuta voastră şi cum trebuie să participaţi la sfânta liturghie. Însă în practică, de cele mai multe ori voi faceţi tocmai contrariul, pentru că vă vine greu ca să fiţi buni cu toţi; să-i iertaţi şi să-i iubiţi pe acei copii, pe care nu-i puteţi agrea. De aceea vă este greu să trăiţi în harul lui Dumnezeu, să evitaţi păcatele de moarte şi să-l lăudaţi pe Dumnezeu în fiecare zi prin rugăciuni. Isus ştie că aşa ceva cere împotrivire şi muncă continuă, de aceea el vă binecuvântează şi vă ajută în orice faptă bună pe care o veţi face.

Klimeck

DUMINICA A IV-A DIN TIMPUL ADVENTULUI (C)

Carlo, un copil din Rovigo, era cel mai mare dintre frăţiorii şi surioarele lui. Mama lui era foarte evlavioasă către Sfânta Fecioară Maria, şi printre altele îi recomanda deseori lui Carlo bunătatea Sfintei Fecioare Maria. Atunci când ea s-a dus la vara ei Elisabeta pentru a o ajuta în cele trebuincioase, Carlo, încurajat de cuvintele mamei sale, pe cât îi stătea în putinţă căuta să o imite pe Sfânta Fecioară.
El nu avea decât câţiva anişori şi în casă se mai aflau doi micuţi: Claudiu şi Mirela. Obişnuit, mama era ocupată cu aceştia din urmă, în aşa fel încât nu-şi putea dedica prea mult timp instruirii lui Carlo. Însă copilul acesta bun şi drăguţ, văzând-o pe mamă-sa cum munceşte din greu, îi spunea: „Mămică, de acum eu sunt mare; nu te îngriji prea mult de mine pentru că mă pot descurca şi singur. Îngrijeşte-te în voie de Claudiu şi de Mirela”.
La auzul acestor cuvinte, mama surâdea, punându-le la inimă. De fapt, Carlo era atât de mare, încât trebuia să se înalţe în vârful picioruşelor pentru ca să poată vedea ce se află pe masă. Efectiv, mama îl neglija oarecum pentru că nu reuşea a le face chiar pe toate aşa cum s-ar fi cuvenit, iar copilul înţelegea că altfel nici nu s-ar fi putut.
Între timp, a mai venit pe lume un frăţior. Carlo, acum era mai mărişor, şi nu se plângea niciodată că acum mama se ocupa şi mai puţin de dânsul. Nu era nici câtuşi de puţin gelos pe frăţiorii lui mai micuţi, care o ţineau pe mama mereu ocupată, căuta chiar s-o ajute, mai ales jucându-se cu cel micuţ, vrând să arate prin aceasta cum că el este mare de acum.
Sosindu-i vremea începu să meargă la şcoală, când deveni şi ministrant. În fiecare duminică dimineaţa, la ora şapte, el slujea la liturghie, în aşa fel încât prietenii şi cunoscuţii se obişnuiseră a spune: „Hai să mergem la liturghia lui Carlo!”
Atunci când Arhanghelul Gabriel a bine-vestit Mariei că va deveni mamă şi că îl va aduce în lume pe Isus, a mai spus şi cuvintele acestea: „Iată, că şi Elisabeta ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe...” (Lc 1,36).
Maria o iubea pe Elisabeta. Ştia că este bogată în ani, de aceea s-a hotărât imediat: „Am să merg la dânsa şi am s-o ajut, acum când va avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor”. Într-aceasta voia cu tot dinadinsul să-i comunice vestea cea bună că ea, Maria, a devenit Mama lui Isus.
Şi-a părăsit căsuţa ei din Nazaret şi a pornit spre Sud, la Ain Karin, o localitate muntoasă din ţinutul Iudeii, la o distanţă de 150 kilometri de Nazaret.
Elisabeta o primi pe Maria cu multă bucurie, deoarece Maria nu era pentru dânsa numai o rudă apropiată, dar şi viitoarea Mamă a lui Mesia, aşteptatul de veacuri al lui Israel.
După îmbrăţişările obişnuite, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău”.
Biserica a introdus aceste cuvinte ale Elisabetei în rugăciunea „Bucură-te, Marie”, pe care cred că o recitaţi şi voi în fiecare zi. Apoi Elisabeta a mai adăugat: „Iată, cum mi-a fost mie dat să vină la mine Maica Domnului meu! Fiindcă de îndată ce mi-a ajuns la ureche glasul urării tale, a tresărit pruncul de bucurie în sânul meu!”
Bucuria şi emoţia Elisabetei erau atât de mari, încât le simţea şi pruncul care sălăşuia de şase luni în sânul ei. Aşa cum ştiţi, pruncul acela nu era altul decât sfântul Ioan Botezătorul, despre care se vorbeşte adesea în Timpul Adventului.
Mesia a rămas în casa Elisabetei trei luni. Mult au vorbit ele între ele, despre fiii lor. Convorbirile acestea erau pline de bucurie, pentru că Isus trebuia să-i elibereze pe oameni de robia păcatului şi în acelaşi timp să le deschidă porţile raiului, pe care, la rândul ei, şi ea trebuia s-o ajute.
Oricum, activitatea cea mai importantă a Mariei, nu era aceea de a vorbi, ci de a o ajuta pe Elisabeta în cele de trebuinţă ale casei: curăţenia şi pregătirea mâncărurilor. Iată după ce Elisabeta l-a născut pe Ioan Botezătorul, Maria i-a fost şi de mai mare ajutor.
În privinţa aceasta, multe au copiii de învăţat de la Sfânta Fecioară Maria.
Carlo, despre care am vorbit căuta din răsputeri să o imite pe Sfânta Fecioară Maria, iar mama lui era foarte mulţumită de el, cu toate că nu era în stare de a face toate lucrurile bine şi la locul lor.
În cel ars de soare brazilian Recif, vreo câteva fete erau înscrise într-o Congregaţie catolică de binefacere. Nu departe de casa lor locuia o familie sărmană, care avea doi copii iar mama îl aştepta şi pe al treilea. Însă gospodarul nu se îngrijea prea mult nici de soţie şi nici de copii. Fetele acestea aflară că vecina lor era slăbită şi bolnavă. Era anemică şi ca atare nu putea executa munci grele cu atât mai mult cu cât că se afla şi în acea stare binecuvântată, adică gravidă. Fetele s-au angajat s-o ajute cu rândul pe această femeie. Îi făceau cumpărăturile din piaţă, îi aduceau apă de la fântână, care şi aceasta nu era prea aproape de casă. Apoi au chemat pe un tânăr medic cunoscut de ele, care-i prescrise sărmanei femei medicamentele trebuincioase.
Soţul acestei femei sosind acasă şi observând delicateţea cu care fetele acestea o îngrijeau pe soţia lui, s-a ruşinat şi din ziua aceea a început să stea mai mult pe acasă şi să-şi ajute soţia în munca de toate zilele.
Poate aţi mai întâlnit câte o femeie care aşteaptă un copil. Este uşor de recunoscut după îmbrăcăminte, o croială cu totul alta decât cea obişnuită. Nu uitaţi să-i oferiţi unei astfel de femei câte un mic serviciu, mai ales cedarea locului în autobuz.
Un domn în vârstă îmi spunea mai zilele trecute că ori de câte ori se întâlneşte cu o astfel de femeie, se roagă pentru dânsa cu aceste cuvinte: „Binecuvântează Doamne, pe femeia aceasta, ca să poată naşte un copil sănătos şi frumos, pe care să-l poată creşte şi educa în legea ta!”
Noi, nu peste multă vreme vom sărbători Naşterea lui Isus. De acum, voi nu o veţi mai putea ajuta pe Sfânta Fecioară Maria cu nimic, dar nici pe Pruncul Isus. Însă el va fi mulţumit de tot ajutorul pe care-l veţi putea da mamelor voastre, frăţiorilor voştri mai mici, ba chiar şi altor mame cu copii, pe care le veţi întâlni. Aceasta va fi pentru Isus o bucurie atât de mare, ca şi cum l-aţi fi ajutat pe el însuşi. Ajutorul acesta să fie unul din darurile pe care i le veţi oferi voi.

Klimeck

DUMINICA A III-A DIN TIMPUL ADVENTULUI (C)

Trecuseră de acum treizeci de ani de la Naşterea lui Isus când în toată Palestina se dusese vestea despre Ioan Botezătorul. Oamenii vorbeau despre dânsul prin târguri, prin sate şi prin sinagogi, nu numai că se vorbea despre el, ci grupuri, grupuri de israeliţi alergau în pustiu pentru a-i asculta învăţătura şi pentru a fi botezaţi.
- Învăţătorule, ce trebuie să facem? îl întrebau oamenii legii, perceptorii, vameşii...
Cu toate că oamenii aceştia erau ţinuţi şi socotiţi a fi mari păcătoşi şi dispreţuiţi de toţi, Ioan nu-i brusca, ci le răspundea cu toată delicateţea şi bunătatea inimii, zicându-le:
- Să nu cereţi nici o leţcaie mai mult decât ceea ce vi s-a poruncit... În gloata ţăranilor, a meşteşugarilor şi a pescarilor, se aflau şi soldaţi care-l întrebau:
- Iar noi, ce trebuie să facem?
Soldaţii se aflau în slujba lui Irod şi a romanilor şi-i tratau pe evrei ca supuşi, însă Ioan le răspundea şi acestora cu blândeţe:
- Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu solda voastră.
Apoi, Ioan le răspundea şi negustorilor, şi ţăranilor şi meşteşugarilor, ba chiar şi copiilor, care se ţineau după dânsul, şi-l întrebau: „Noi ce trebuie să facem?”
Însă evangheliştii nu spun nimic dacă Ioan Botezătorul ar fi fost vizitat şi de copii. Copiii erau mici, iar Ioan trăia şi predica departe, în pustiul ars de soare, şi-apoi, nici părinţii nu le-ar fi îngăduit să facă o asemenea plimbare atât de lungă şi de primejdioasă.
Oricum, vom încerca să răspundem noi la întrebarea, care i-ar fi fost pusă de copii, care l-ar fi întrebat aşa:
- Dar noi, cum trebuie să ne purtăm acasă, la şcoală, pe stradă?...
Nimeni dintre voi nu se îndoieşte că trebuie să fiţi buni şi disponibili în confruntările cu colegii voştri. Nu trebuie să fiţi de acord cu cei făţarnici, cu cei codoşi, cu turnătorii. În cazul acesta, voi, totdeauna aveţi oarecum dreptate. Zic, oarecum, pentru că uneori există şi anumite abateri, pe care învăţătorul trebuie să le ştie, pentru păstrarea disciplinei.
Mulţi dintre copii nu ştiu cum să-l califice pe acel copil care copiază temele altora, acasă sau în clasă.
Într-o zi, unul dintre profesori, cu scopul de a controla cunoştinţele elevilor săi, le-a dat să traducă o pagină din limba engleză. Acesta era un profesor bun, şi uneori poate chiar prea bun cu elevii lui. Elevilor nu le era teamă de dânsul, din care cauză nici nu-şi prea dădeau silinţa la învăţătură.
De data asta textul ce trebuia tradus nu era chiar atât de uşor. Unul dintre ei reuşi să traducă întreaga pagină în mai puţin de o jumătate de oră, şi pe ascuns au mai copiat această traducere încă vreo zece elevi, mai slabi la învăţătură, bineînţeles cu învoirea celui în cauză.
A doua zi profesorul s-a prezentat în clasă cu traducerile corectate, când a şi spus: „Mulţi dintre voi au reuşit să facă o bună traducere, însă zece din ele, cu toate că nu ar fi chiar rele se aseamănă una cu alta în aşa fel încât toate zece au aceleaşi greşeli.
La auzul acestor cuvinte elevii au devenit serioşi, iar profesorul le-a ţinut un lung discurs despre seriozitatea şi onestitatea în muncă.
Dacă l-ar fi întrebat cineva pe sfântul Ioan Botezătorul ce idee are el despre elevii care copiază, desigur că nu ar fi ştiut ce să răspundă, deoarece copiii de pe vremea lui, care umblau la şcoală, nu aveau caiete, nici cărţi, şi nici nu-şi făceau temele scrise aşa cum le faceţi voi.
Însă noi, ce idee ne putem face despre elevii care copiază?
Spunem că nu sunt cinstiţi şi nici sinceri. Nu-şi fac datoria, sunt nişte leneşi, cu riscul de a nu învăţa nimic sau mai nimic.
Profesorii cei buni ştiu că în anumite situaţii, temele pe care le dau elevilor, sunt prea grele pentru mintea lor, şi în asemenea cazuri ei sunt înţelegători. În această ordine de idei, o profesoară îmi spunea: „Dacă un elev nu-şi face temele, nu-şi rezolvă problemele date uneori îl pot ierta, dar nu prea des, pentru că atunci ar fi ispitit să nu şi le mai facă niciodată”.
Trândăvind şi copiind, voi nu dăunaţi cu nimic profesorului, ci vouă înşivă. Lucrul aceste se poate deduce şi din vechea poveste, pe care cu toţii o ştiţi.
Era o iarnă geroasă iarna aceea, când greierele s-a dus la furnică pe care o rugă:
- Dă-mi şi mie câteva boabe de grâu, pentru că mor de foame şi n-am mâncat nici nu mai ştiu de când!
Însă furnica îi răspunse:
- Bine, bine, dar cred că-ţi aduci aminte, când astă-vară se găseau de ale gurii pe toate drumurile, de ce nu ţi-ai strâns atunci? Nu ai avut timp? Dar de cântat şi de sărit ai avut timp? Cântă şi joacă şi acum ca să-ţi treacă de foame!
Povestea nu ne mai spune dacă furnica i-a dat sau dacă nu i-a dat ceva greierului, însă este bine ca în privinţa aceasta să fim foarte atenţi şi să învăţăm din păţaniile altora.
Profesorul despre care am vorbit, a mai spus elevilor şi această întâmplare:
Doi dintre foştii mei elevi s-au întâlnit după 15 ani de la terminarea liceului. Primul, privindu-şi fostul coleg de clasă îl întrebă:
- Pentru ce eşti atât de trist?
- Pentru că mi s-a oferit un loc bun de muncă la o întreprindere de comerţ exterior.
- Acceptă-l imediat, ce mai aştepţi?
- Uşor de zis, dar pentru asta mi se cere cunoaşterea la perfecţie a limbii engleze, şi aşa cum ştii, mie nu-mi prea plăcea engleza, din care cauză îmi treceam examenele copiind temele altora.
Întâmplarea aceasta se aseamănă foarte mult cu povestea greierului şi a furnicii.
Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe oameni nu numai să fie cinstiţi şi harnici, dar să se ajute unii pe alţii.
- Cel care are două haine să dea una şi celui ce nu are, iar cine are de ale mâncării să facă asemenea.
Greu ar fi pentru voi ca să urmaţi sfatul acesta al sfântului Ioan Botezătorul, fără învoirea părinţilor, chiar dacă aţi avea nu numai două, ci chiar multe şi felurite haine. Cu toate acestea şi voi puteţi fără prea mare greutate să vă arătaţi dragostea şi bunătatea faţă de colegii de clasă, ajutându-i atunci când este cazul la studiu, mai ales pe cei mai puţin dotaţi, şi pe cei care din cauza bolii au lipsit mai mult timp de la şcoală. Unii elevi, în duhul prieteniei, îşi fac temele împreună.
Dar, tot pe Marinela s-o ascultăm:
- Deseori îmi fac temele împreună cu un grup de prietene care mă fac să-mi cunosc lipsurile, iar eu le corijez pe ale lor. Prin acest fel de muncă la şcoală nu mai întâlnim nici un fel de dificultate. Însă cine nu colaborează cu prietenele, încearcă să copieze temele altora. Însă noi, în vreme ce ne facem temele împreună, pe lângă faptul că totdeauna reuşim, prietenia ni se întăreşte din ce în ce tot mai mult.
Închei aceste reflecţii, adăugând elevilor care primesc note bune, dar care sunt mândri şi egoişti că unii ca aceştia nu plac lui Isus. Lui îi plac numai copiii cu inimile curate şi sincere, chiar dacă sunt şi mai slăbuţi la învăţătură. Unuia ca acesta sfântul Ioan Botezătorul i-ar fi spus: „Dragul mei, tu eşti bine pregătit pentru venirea lui Isus”.

Klimek

DUMINICA A II-A DIN ADVENT (C)

Într-o familie se aflau trei copii: un băiat de 17 ani, şi două fetiţe, una de zece şi cealaltă de opt ani. În una din zile, părinţii trebuiau să lipsească de-acasă o săptămână spre a merge într-un oraş la vreo câteva sute de kilometri de acolo. La preluare au lăsat toată grija casei pe seama copiilor, şi mai ales pe seama băiatului. Le-au recomandat tuturor să aibă grijă de casă, să se spele seara şi dimineaţa, şi mai cu seamă să nu uite ca să-şi spună rugăciunile. O vecină s-a angajat să le pregătească de-ale mâncării.
Însă, aşa cum se întâmplă cu toţi copiii din lume, nici acestor copii nu le plăcea ordinea şi curăţenia. Timp de o săptămână nu au făcut absolut nimic. N-au măturat niciodată casa, de spălat, se spălau aşa numai de mântuială, iar în ceea ce priveşte rugăciunile, de acestea nici nu şi-au mai adus aminte. Vă puteţi închipui în ce hal i-au aflat părinţii la reîntoarcere: nespălaţi, murdari!... La vederea dezordinii şi a murdăriei, care domnea în toată casa, mama şi-a pus mâinile în cap!
Noi, ne aflăm la începutul Adventului. Peste câteva săptămâni va fi Crăciunul, Naşterea Domnului, când Isus va veni la noi. Mulţi copii, ocupaţi cu învăţătura, cu joaca şi televizorul, uită să mai facă curăţenie, nu în casă, ci chiar în sufletele lor. Isus va veni în sufletele noastre, dar ce va spune el, dacă în multe, în foarte multe suflete nu va afla decât dezordine, aşa ca în casa celor trei copii despre care am vorbit?
Pentru copiii aceia, curăţenia a făcut-o mama, la reîntoarcere. Într-o casă, se mai poate face aşa ceva, însă în sufletele voastre mama nu poate intra, ci singuri trebuie să faceţi curăţenie şi să puneţi toate în ordine.
La fel şi noi, preoţii, asemenea sfântului Ioan Botezătorul la vremea lui, îi îndemnăm pe oameni ca să se pregătească la Venirea Domnului, să facă ordine în conştiinţele lor. Profetull Ieremia, asemăna pregătirea aceasta cu nivelarea şi curăţirea drumurilor, în aşa fel ca să fie bine pregătite atunci când va veni Mesia cel aşteptat de veacuri.
Pe drumurile neîngrijite de nimeni, ploile şi nisipul adus de vânturi care bat dinspre pustiu, formează gropi şi muşuroaie.
Aşa ceva se petrece şi în sufletele oamenilor, care nu se căiesc de păcatele lor, a acelora care nu se spovedesc şi nu caută să se îndrepte. În toată fiinţa lor se cuibăresc şi se dezvoltă diferitele vicii şi defecte ca tot atâtea hopuri şi hârtoape pe drumurile neîngrijite, şi care sunt tot atâtea obstacole în calea venirii lui Isus.
Mândria, iubirea de sine, la fel ca noroiul şi murdăria de pe drumuri, ne împăienjenesc vederea pentru a nu-i vedea pe alţii, ca să ne putem apropia de ei, şi asta nu numai în ceea ce priveşte raporturile noastre cu aproapele, ci şi raporturile noastre cu Dumnezeu.
Marinela, o copilă cam de vârsta voastră, înscrisă fiind într-o organizaţie catolică, ţinea foarte mult la curăţenie. Era cu totul altfel decât copiii despre care v-am vorbit, însă frăţiorul ei mai mic, era foarte dezordonat. Amândoi îşi făceau lecţiile la aceeaşi masă.
Într-o zi, plecând ea în vizită la nişte prietene, la reîntoarcerea, a găsit toată masa ocupată cu cărţile şi cu caietele fratelui ei, în vreme ce cărţile ei erau puse pe o măsuţă alăturată. Mâniată foc, se apucă şi aruncă toate cărţile şi caietele de pe masă strigând: „Te învăţ eu minte ca să fii ordonat!”
Văzând acestea, frăţiorul a ieşit plângând din cameră.
Marinela dându-şi seama că fusese prea severă cu el, şi conştiinţa îi spunea că trebuie să-i ceară iertare. Însă mândria, nu i-a îngăduit să facă aşa ceva. Sentimentele rele erau un obstacol, şi ca un zid de despărţire, o separa nu numai de fratele ei, ci chiar şi de Dumnezeu, care ne spune să iertăm totul şi să fim cât se poate de delicaţi cu toţi oamenii. Pentru câteva minute în sufletul Marinelei se dezlănţui o luptă aprigă, însă până la urmă reuşi să-şi stăpânească sentimentele cele rele. Se duse la fratele ei, îi ceru iertare, se reîntoarseră amândoi în cameră şi împreună făcură o ordine exemplară peste tot.
Hopurile şi muşuroaiele mândriei care-i separau fuseseră nivelate. De acum, Isus putea să vină şi în sufletul Marinelei.
Unele mame spun foarte des: „Nu mai am nici o încredere în fiul meu! Nu-i sincer, minte ca-n târg. Nu vrea să-mi vorbească. Are el ceva pe suflet de care ar vrea să nu ştiu şi eu sau vrea să ascundă de mine vreo faptă săvârşită, în aşa fel încât între mine şi el parcă s-ar fi deschis o prăpastie!...”.
Prea adesea, această lipsă de sinceritate vine din citirea romanelor şi a revistelor murdare, pe care tinerii le citesc fără ştirea părinţilor. Mai poate veni şi din vizionarea filmelor interzise minorilor de a fi vizionate, cât şi din însuşirea pe neştiute a banilor din buzunarul părinţilor. Mulţi copii tăinuiesc chiar şi tovărăşiile cele rele.
Această prăpastie dintre voi şi părinţii voştri trebuie să dispară, pentru că aşa ceva nu are ce căuta între părinţi şi copii.
Frumoasă şi primitoare ar fi o casă mare, lipsită de ornamentaţii, de tapete şi tablouri pe pereţi? Desigur că nu. De aceea şi în sufletele voastre nu-i suficient numai să ştergeţi păcatele prin pocăinţă, prin spovadă şi prin hotărârile cele bune, ci sufletele vă trebuiesc împodobite cu faptele cele bune.
Marinela, despre care am vorbit, trebuia nu numai să îndepărteze mânia şi gândurile cele rele care o separau de frăţiorul ei cerându-i iertare, dar să fie totdeauna răbdătoare cu el şi după aceea, pentru că s-ar putea ca şi de acum să lase masa în dezordine, întrucât năravul din fire n-are lecuire. Atunci va fi un lucru şi mai frumos, dacă dânsa îl va ajuta în cazul că va avea trebuinţă de ajutorul ei. Apoi, ambii, trebuie să-şi ajute mama la diferitele munci ale casei, care slavă Domnului, nu sunt puţine.
A se îngriji totdeauna de curăţenia sufletului şi a căuta să şi-l împodobească cu fapte bune, asta nu va fi uşor nici pentru Marinela, şi nici pentru frăţiorul ei. Chiar şi pe voi, scumpii mei asemenea muncă vă vor costa şi multă străduinţă.
Dar cu toate acestea, la un lucru trebuie să luaţi aminte. Într-o casă frumoasă, curată şi ospitalieră, oaspeţii nu se lasă aşteptaţi. Tot aşa şi un suflet curat, împodobit cu fapte bune vă va aduce bucurie, şi mai cu seamă Isus va veni cu drag la voi atât la Crăciun cât şi în fiecare zi de duminică ori de sărbătoare.

                                                                                                                                                                            Klimeck      

DUMINICA I DIN ADVENT

În Polonia, care este patria fericitului Ioan Paul al II-lea, mulţi sunt oamenii care nu dispun de o locuinţă confortabilă, în care să locuiască o familie ceva mai numeroasă. Aşa de pildă, se povesteşte că la periferia unui mare oraş, într-o casă dărăpănată trăia o familie cu mulţi copii. Preocupaţi, părinţii se întrebau adesea: „În condiţiile acestea mizerabile cum putem creşte noi copiii frumoşi şi sănătoşi?” „Dacă am avea o casă cum este aceea de peste drum, ce bine ar fi”, spuneau copiii.
Şi, aveau dreptate copiii să spună aşa, pentru că aceea nu era o casă oarecare, ci un adevărat palat. Din păcate familia aceea săracă nu dispunea de bani pentru a-şi cumpăra o casă mai de „Doamne ajută!”.
În una din zile, tatăl, întorcându-se de la serviciu, foarte bucuros, de pe la poartă a început să strige:
- Dragii mei, bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că am fost avansat; mi s-a încredinţat un post de răspundere, aşa că peste un an-doi vom putea cumpăra o casă mare şi luminoasă.
În culmea fericirii, mama spuse şi ea:
- Vom cumpăra mobilă nouă!
- Mamă, spuse copila cea mai mărişoară, eu voi pregăti nişte vase frumoase cu flori.
Iar acum, toţi aşteptau cu nerăbdare ziua în care se vor putea muta în casa cea mult visată.
Înainte de Naşterea lui Isus israeliţii se aflau într-o situaţie asemănătoare acelei familii despre care am vorbit. Desigur, aici nu era vorba numai despre o casă oarecare, numai pentru o singură familie, ci despre o ţară, despre o patrie. Viaţa lor era sărăcăcioasă şi tristă, şi mai ales că pe vremea profetului Ieremia, s-au întâmplat mai multe nenorociri, aşa cum aflăm din prima lectură.
Pe vremea aceea, ţara fusese invadată de babilonieni, care asediase Ierusalimul. După un lung asediu, duşmanii au înfometat cetatea, au escaladat zidurile, au distrus toate casele mai frumoase şi templul lui Solomon. Locuitorii Ierusalimului, împreună cu regele lor au fost luaţi ca robi în Babilonia. Însă Ieremia s-a salvat şi a rămas în patrie.
Şaptezeci de ani mai târziu, israeliţii reuşiră să se reîntoarcă din Babilonia şi începură reconstruirea templului, însă erau puţini la număr şi cei mai mulţi dintre ei erau săraci, bătrâni şi bolnavi. Templul acesta nou, spre deosebire de templul lui Solomon era mai mic, mai modest.
Nu-i greu de închipuit cu câtă ardoare doreau israeliţii robiţi, să se reîntoarcă în patria lor iubită, pentru a-şi reface casele distruse şi mai ales templul. Profetul Ieremia îşi mângâia cum putea mai bine compatrioţii amărâţi şi trişti. Le spunea că Israel va reînvia şi că va avea un viitor dintre cele mai strălucite. Le spunea că odată şi odată se va naşte Mesia, şi atunci întreg poporul lui Israel va trăi în pace şi în belşug. Prin Mesia întreaga lume va deveni împărăţia lui Dumnezeu!... Cu toţii aşteptau ziua aceea, cu o răbdare şi mai mare decât acea familie poloneză care-şi aştepta ziua fericită, când se va putea muta într-o locuinţă mai confortabilă.
Voi ştiţi, dragi copii, că Mesia din neamul lui David, este Isus Cristos, născut cu 600 de ani după profetul Ieremia.
Acum, noi ne aflăm în Timpul Adventului, adică în timpul aşteptării solemnităţii Naşterii Domnului Isus. Poate că mă veţi întreba: „Dacă Domnul Isus s-a născut acum două mii de ani şi acum trăieşte în bisericile noastre, ca şi în noi înşine, prin urmare, ce anume trebuie să mai aşteptăm? Cele patru săptămâni ale Adventului mai au vreun rost? Nu s-ar putea sărbători Naşterea Domnului şi fără această pregătire?
La o lecţie de religie, educatoarea i-a întrebat pe copii:
- Ce aşteptaţi voi în Timpul Adventului?
. Eu, răspunse cu multă sinceritate un băiat, nu aştept altceva decât darurile pe care le voi primi la Crăciun. Sper că voi primi o bicicletă, pe care mi-o doresc de mai multă vreme.
- Adventul este aşteptarea lui Isus, nu darurile de Crăciun, strigară toţi ceilalţi copii în cor. Atunci educatoarea spuse întregii clase:
- Copii, ia să-mi spuneţi voi acum, dacă într-adevăr vă gândiţi mai mult la Naşterea lui Isus decât la darurile pe care le veţi primi cu acea ocazie?
Cadourile nu reprezintă nimic rău şi este bine a le aştepta, însă pentru un bun copil creştin acestea nu trebuie să reprezinte decât ceva suplimentar. Nici un copil nu ar trebui să se gândească mai mult la darurile pe care le va primi decât la Isus.
Dacă Domnul Cristos nu s-a născut încă în noi creştinii, ce să mai zicem atunci de milioanele de oameni, care nu au auzit vorbindu-se niciodată despre dânsul, şi care nu cred în el? În lume, alături de fiecare creştin mai există încă trei-patru păgâni ori necredincioşi. Isus vrea să fie cunoscut şi de aceştia, să creadă în el şi să trăiască după evanghelie; vrea să se nască şi în sufletele acestora.
Să ne rugăm pentru toţi acei oameni, pentru ca Adventul din anul acesta să fie şi pentru ei Timpul Aşteptării la venirea lui Isus în inimile lor.
Cum vă pregătiţi voi la venirea Domnului nostru Isus Cristos?
În Timpul Adventului o copilă a adresat lui Isus următoarele cuvinte: „Isuse, acum mă pregătesc la cântările, pe care vreau să le cânt la Naşterea ta. Dar, tu, Doamne, nu le asculta, pentru că atunci aş vrea să-ţi fac o surpriză!...”Aceasta era o copiliţă în vârstă de cinci ani.
Îmi place să cred că şi voi, dragi copii, vă pregătiţi serios la aşteptarea Domnului. Dar cum vă pregătiţi? În privinţa aceasta aş vrea să vă dau nişte sfaturi foarte bune. Pe lângă o bună spovadă şi primirea Sfintei Împărtăşanii, voi trebuie să vă debarasaţi şi de anumite apucături rele la care vă dedaţi mai des, şi în schimb, să faceţi cât mai multe fapte bune. Sunteţi destul de mari pentru a vă putea gândi şi singuri şi să reflectaţi serios la toate acestea.

                                                                                                                                                                                                  Klimeck

DUMINICA A XXXIV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN, CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI (B)

Acum puţini sunt regii care au rămas în lume, şi chiar în ţările pe unde mai sunt, puterea lor este foarte limitată. Cu toate acestea, în Anglia, regele şi regina sunt trataţi cu cel mai mare respect, iar încoronarea regelui este cea mai splendidă sărbătoare naţională.
În anul 1952 a fost încoronată regina Elisabeta. Atunci trei milioane de oameni au ieşit pe străzile Londrei, pe care trebuia să treacă cortegiul regal, veniţi din toate colţurile imperiului britanic. Alături de bărboşii pakistanezi cu capetele înfăşurate în frumoase turbane, mergeau negrii africani şi indigenii desculţi din insulele Fiji. Străzile erau împodobite cu mii de steaguri multicolore.
Regina se afla într-o trăsură de aur, în faţa căreia mărşăluiau zece companii din Garda Regală, într-o ordine admirabilă. La 400-500 de metri altitudine survolau o sută cincizeci de avioane de vânătoare. Cortegiul încoronării era întovărăşit de zeci de regi şi de şefi de state din toată lumea, veniţi la Londra cu daruri preţioase. Însă, aşa cum scriau ziarele, „darul cel mai preţios”, era cucerirea pentru prima dată a celui mai înalt munte din lume (8845 m.), muntele Everest, dusă la bun sfârşit de neo-zeelandezul Edmond Hillary şi de ghidul indigen Tenzing, şi în ajunul încoronării regina Elisabeta a Angliei, ei au arborat drapelul englez pe vârful acelui munte.
Scump a plătit Anglia încoronarea acestei regine; unele ziare au apărut chiar cu litere de aur.
Acei care ascultă cu evlavie în fiecare duminică citirea evangheliei ştiu că evreii voiau să-l proclame pe Isus ca rege al lor.
- Când?
- Imediat după înmulţirea pâinilor cu care a săturat cinci mii de oameni într-un loc pustiu. Evreii săturaţi în felul acesta credeau că dacă ar avea ei un astfel de rege şi-ar avea pâinea asigurată pentru toată viaţa şi nu ar mai trebui să muncească ogoarele cu atâta trudă. Însă aşa cum ştiţi, Isus s-a retras dinaintea lor şi într-un loc singuratic.
Chiar şi apostolii ar fi dorit ca Isus să fie rege, din care cauză se şi certaseră pe motiv că cine dintre ei va fi mai mare în împărăţia pe care o va întemeia Isus.
Însă Isus nu voia să fie un rege din această lume, adică un rege care să aibă la dispoziţie o armată, poliţie, tribunale şi o avere fabuloasă. El voia să domnească şi să guverneze dar numai asupra sufletelor şi conştiinţelor oamenilor. Numai cu vreo câteva zile înainte de moartea sa, el consimţi ca să intre în Ierusalim în mod sărbătoresc. Mulţimea îl aclama ca pe adevăratul rege al lui Israel. Însă cortegiul şi intrarea lui în cetatea sfântă era cu totul altfel decât cortegiul unui rege. Isus nu era precedat şi nici înconjurat de armată în mare ţinută, nu avea trăsură de aur, nici regi şi nici conducători de state, care să se bucure împreună cu el... Isus, era călare pe un simplu măgăruş, şi numai copiii îi cântau şi-i aruncau ramuri de măslin.
Însă evreii au exploatat şi această modestă ceremonie, pentru ca după cinci zile să-l acuze pe Isus cum că el ar fi vrut să ia puterea din mâinile împăratului roman. Pilat văzându-l pe Isus în faţa lui  cu mâinile legate, cu toate că nu dădu crezare acestor cuvinte, totuşi îl întrebă:
- Eşti tu regele iudeilor? 

 Isus nu a negat, ci a spus:
- Împărăţia mea nu este din această lume. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slugile mele m-ar fi apărat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor.
Şi la celelalte întrebări puse de Pilat, Isus a răspuns cu claritate: „Da, sunt rege!” Pilat a înţeles bine răspunsul său, cum că Isus nu aspira la nici un fel de putere pământească; nu voia să guverneze Palestina şi nici alte ţinuturi, şi ca atare nu ameninţa imperiul roman. De aceea şi răspunse evreilor care-l învinovăţeau pe Isus: „Eu nu găsesc nici o vină în el!” Dar cu toate acestea l-a dat ca să fie răstignit, pentru a face pe placul evreilor.
Pilat nu înţelegea ce ar fi putut însemna un rege, care să nu fie din lumea aceasta, adică un rege care să domnească numai asupra sufletelor. Dar dacă în duminica aceasta, Pilat şi-ar face apariţia în bisericile noastre, el ar vedea milioane de oameni care cântă în cinstea aceluia pe care el l-a osândit la moarte, poate că ar înţelege ce înseamnă un rege spiritual, care să domnească asupra sufletelor.
Dacă v-ar vedea pe voi, copii adunaţi aici în faţa altarului, care-i cântaţi, îl lăudaţi şi îl primiţi în sufletele voastre, probabil că şi-ar da seama că acea stăpânire este mult mai mare şi mai frumoasă decât puterea exercitată de înalţii demnitari pământeşti cu forţa armată şi a poliţiei.
În istoria omenirii au existat mii de regi, de care astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte, pentru că oamenii i-au uitat. Însă despre Isus, de două mii de ani încoace, oamenii au tot vorbit şi au tot scris. Chiar şi în zilele noastre oamenii vorbesc şi scriu despre dânsul, se străduiesc să-i cunoască învăţătura şi să trăiască conform ei. Prezenţa a milioane de oameni prin biserici în duminica aceasta este mărturia cea mai elocventă.
Prin forţa lucrurilor, fiecare cetăţean, vrea ori nu vrea, trebuie să accepte puterea regelui sau a preşedintelui ţării. Trebuie să le execute ordinele chiar şi atunci când nu le-ar fi pe plac.
Însă autoritatea şi stăpânirea lui Isus este cu totul deosebită. Noi o primim de bunăvoie, nu prin constrângere, căci oricine o poate primi sau o poate refuza. Din păcate, astăzi mulţi sunt oamenii care nu vor să fie conduşi de Isus, care nu ascultă de evanghelie. Nu-i permit lui Isus să pătrundă în sufletele şi în inimile lor.
Pictorul englez Hilmann Hunt (mort în 1910), a pictat o icoană intitulată „Lumina lunii”, care-l reprezintă pe Isus în timp de noapte în mână cu o lanternă, în vreme ce cu cealaltă mână bate la uşa unei case. În timpul expoziţiei unul dintre vizitatori l-a întrebat pe pictor cu o oarecare uimire: „În tabloul acesta al dumneavoastră uşa casei nu are broască şi nici un fel de clanţă. În cazul acesta cum ar putea-o deschide Isus şi să intre înăuntru?”
La această întrebare, pictorul care era şi un bun creştin, răspunse: „În casa aceasta, mecanismul de a închide şi a deschide uşa se află pe dinăuntru. Omul trebuie să-şi deschidă sufletul numai din propria lui iniţiativă! Isus bate şi apoi aşteaptă, însă omul este acela care trebuie să deschidă şi să-i permită lui Isus să intre.
Voi, care în această sărbătoare a lui Cristos Regele aţi venit astăzi la biserică, la începutul liturghiei v-aţi curăţit sufletele prin actul de căinţă. Acum sufletele voastre sunt curate şi pregătite pentru a-l primi pe Isus. Prin sfânta Împărtăşanie el va veni în sufletele voastre, şi îl vom proslăvi împreună prin rugăciuni şi cântări. După aceea, împreună cu dânsul vă veţi putea reîntoarce pe la casele voastre, iar mai apoi veţi fi foarte atenţi pentru ca Isus să stăpânească şi să conducă sentimentele, gândurile şi faptele voastre pentru ca evanghelia să fie pentru voi Legea sfântă după care să vă conduceţi.

                                                                                                                                                                                                   Klimek

DUMINICA A XXXIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Oamenii de ştiinţă se ocupă şi studiază cele mai diferite lucruri, aşa spre exemplu cei care se ocupă cu botanica, au calculat vârsta copacilor şi au descoperit că mulţi dintre ei pot trăi sute şi chiar mii de ani. Aşa de pildă, anumite soiuri de castani trăiesc până la două mii de ani; stejarul până la 2500 de ani, iar platanii 4500 de ani. În Africa anumite soiuri de copaci ating fabuloasa sumă de 5000 de ani.
Dar cu toate acestea nici unul dintre copaci nu-i veşnic, pentru că vine o vreme când şi ei dispar de pe acest pământ ca şi cum n-ar mai fi fost. La fel şi animalele, şi oamenii au un început şi un sfârşit. Cu miliarde de ani în urmă nu exista nici pământul, nici soarele şi nici luna... şi într-o zi vor dispărea şi acestea în forma lor actuală. Învăţaţii spun că odată şi odată soarele se va răci şi îşi va pierde nu numai căldura, dar chiar şi lumina.
În Evanghelia de astăzi, Isus descrie simplu şi pe înţelesul tuturor, sfârşitul lumii, şi în încheiere spune că nimeni nu ştie când va fi acesta, ci numai singur Dumnezeu.
Pentru fiecare dintre noi, sfârşitul lumii va fi în clipa când vom muri. Asta o ştim cu toţii. Atunci ochii noştri nu vor mai vedea nici oameni, nici copaci, nici munţi, nici dealuri, nici văi, nici lună, nici stele, nici soare, cu toate că acestea vor continua să existe. Sfârşitul lumii, adică sfârşitul vieţii noastre, ar trebui să ne intereseze cel mai mult.
În cele din urmă zile ale lunii decembrie, sfântul Ioan Bosco a spus elevilor săi să se pregătească pentru începerea cu bine a noului an „căci cine ştie dacă nu va fi ultimul pentru vreunul din noi!”.
În vreme ce spunea cuvintele acestea, îşi ţinea mâna, aşa ca din întâmplare, pe capul lui Michele Magone, băiatul acela de 13 ani despre care am mai vorbit. Michele ştia că Don Bosco avea darul prorociei, că putea să vadă lucrurile sau evenimentele ce se vor întâmpla cu săptămâni şi luni mai târziu. De aceea îşi spuse: „Cuvintele acestea sunt pentru mine. Deci, am să mă pregătesc!”.
Cincisprezece zile mai târziu, Michela a participat la o reuniune a Societăţii Preasfântului Sacramet. La fel ca şi ceilalţi participanţi, a tras la sorţi un bileţel cu „gândul spiritual” pentru următoarele săptămâni, pe care, desfăcându-l, citi aceste cuvinte: „În ziua judecăţii, vei fi numai tu singur cu Dumnezeu”. Citindu-l, îşi spuse: „Încă un semn pentru mine!”
După vreo câteva zile începu să simtă dureri mari în stomac. Mai simţise el şi altădată aşa ceva, din care cauză nici nu i se părea că ar putea fi ceva grav. Însă de data aceasta durerile în loc să înceteze, erau tot mai mari de la o zi la alta. Medicii nu-l puteau ajuta cu nimic. La 21 ianuarie a primit sacramentul bolnavilor şi vizita lui Don Bosco. Tot timpul cât a fost bolnav, Michele nu şi-a pierdut calmul şi nici buna dispoziţie, şi în timpul unei convorbiri a spus:
- În biletul pe care l-am tras atunci se strecurase o greşeală, pentru că la judecată nu voi fi numai eu singur cu Dumnezeu, ci acolo va fi şi Sfânta Fecioară Maria.
- Ai dreptate, Micelino, spuse Don Bosco, şi îl mai întrebă:
- Ce să spun colegilor tăi din partea ta?
- Spuneţi-le să se spovedească bine.
- Ce faptă din viaţa ta te bucură mai mult?
- Acel puţin bine pe care l-am făcut pentru Sfânta Fecioară Maria...
Atunci când Dumnezeu te va primi în cer şi o vei vedea pe Preasfânta Fecioară Maria, salut-o respectuos din partea mea şi a tuturor elevilor din clasa noastră.
- Părinte, mă voi achita conştiincios de toate acestea, făgădui Michele.
Nu trecu mult şi Michele îşi dădu obştescul sfârşit. Şi avea doar numai treisprezece ani şi patru luni.
Cuvintele lui vă pot fi de folos şi vouă.
Cel dintâi şi cel mai important lucru este o spovadă bună. Cine se spovedeşte des şi bine, acela nu se va teme de moarte, pentru că va fi totdeauna pregătit să o primească.
Al doilea sfat al lui Michele este evlavia către Preasfânta Fecioară Maria. Cine trăieşte în prietenie cu Sfânta Fecioară Maria, şi este un bun fiu al ei, acela va fi prieten şi cu Isus. Mai mult chiar! Sfânta Fecioară este Patroana unei morţi bune. De aceea şi noi să ne rugăm în fiecare zi cu cuvintele: „... Roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum, şi în ceasul morţii noastre!”
La judecata de apoi toţi oamenii vor fi judecaţi împreună, dar mai întâi fiecare va fi judecat individual, imediat după ce a murit. Cu tot dreptul, noi asemănăm judecata lui Dumnezeu cu un examen.
La examenele de sfârşit de an, fiecare dintre voi aţi vrea să fiţi la un învăţător care vă cunoaşte... Aţi fi mult mai liniştiţi dacă aţi cunoaşte mai dinainte întrebările la care va trebui să răspundeţi... Desigur, că un învăţător bun n-are să vă spună vouă cu o zi mai înainte întrebările la care va trebui să răspundeţi... Însă, în timpul anului, un învăţător bun vă va face să studiaţi, toate argumentele şi toată materia pentru examen. Vă va da teme şi probleme pe care va trebui să le rezolvaţi acasă. Le va corija şi le va comenta împreună cu voi eventualele greşeli. Şi trebuie să ştiţi că asta va fi cea mai bună pregătire, şi, oarecum, chiar examenul.
Cam aşa ceva, dar mult mai important va fi examenul nostru, adică Judecata de pe urmă. Atunci ne va examina Isus, care ne iubeşte mai mult decât oricare profesor. Copilul care a căutat să trăiască în prietenie cu el, nu va avea nici o emoţie, nu se va teme, ci se va prezenta cu faţa veselă la judecată.
Acum, Isus vrea să ne ajute la pregătirea acestui examen definitiv. Preoţii ne spun în numele lui, la lecţiile de religie şi predicile din fiecare duminică, care anume vor fi întrebările la judecată şi cum trebuie să răspundem. Aşa după cum ştiţi, noi vom fi judecaţi după poruncile lui Dumnezeu şi mai ales după porunca dragostei. Toate paginile Evangheliei ne vorbesc despre felul cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Atunci când vă întoarceţi acasă de la biserică, toate cele ce faceţi reprezintă obligaţiile despre care aţi auzit vorbindu-se în biserică. Sunt oare acestea controlate şi corecte? Da, aceasta se petrece atunci când vă faceţi examenul de conştiinţă şi când vă spovediţi. Preotul, în confesional, ca şi învăţătorul la şcoală, controlează şi corijează, numai că nu este vorba despre vreo lucrare scrisă, ci numai de comportări şi de fapte.
Asta-i la mintea cocoşului, şi puteţi înţelege şi voi că, aici, chiar şi cel mai bun şi mai indulgent învăţător nu poate da note bune unui elev care, în timpul anului, în loc să înveţe, s-a jucat şi a luat în derâdere învăţătura. În cel mai bun caz, îl poate lăsa corigent.
Tot aşa se va întâmpla şi la judecata lui Dumnezeu: celui care l-a nedreptăţit pe aproapele, Isus nu-i va putea spune: „Omule, bine ai făcut! Vino să te bucuri cu mine în cer!” Noi aşteptăm, ca în bunătatea şi milostivirea sa, unul ca acesta să fie trimis în Purgator, unde poate că va îndura mulţi ani de suferinţă mai înainte de a putea intra în cer. Aici, pe pământ, noi ne rugăm pentru asemenea suflete. Cerem de la Dumnezeu să scurteze timpul suferinţelor şi al curăţării lor.
Învăţătura de astăzi cu privire la sfârşitul vieţii şi la judecata lui Dumnezeu ne îndeamnă la trăirea unei vieţi bune şi creştineşti, la o viaţă care să-l facă pe Isus să se bucure atunci când ne vom afla în faţa lui.

                                                                                                                                                                                      Klimek

DUMINICA A XXXII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Ţarul Rusiei, Petru cel Mare, a făcut multe lucruri frumoase pentru dezvoltarea, înfrumuseţarea şi modernizarea Rusiei. A început cu construirea unui mare oraş portuar, Petersburg, căruia în timpul primului război mondial i s-a schimbat numele în Petrograd, iar ceva mai târziu, bolşevicii l-au numit Leningrad. Pentru a-şi face o idee şi mai bună de ceea ce ar fi fost în stare să facă pentru ţara sa, el a călătorit foarte mult prin ţările Europei Occidentale.
Într-o zi de duminică a poposit şi la Danzig, l-a vizitat, însoţit fiind de primarul oraşului. Intrând într-o biserică unde se celebra sfânta liturghie, distinsul oaspete, împreună cu primarul, s-au aşezat într-o bancă printre credincioşi. Nu mult după aceea apăru sacristanul pentru strângerea colectei. Văzându-l, ţarul pregăti o monedă de argint, pe care o aşeză frumos în aşa fel ca s-o aibă la îndemână pentru a o depune în colectă. Primarul, scoase şi îşi pregăti şi el o monedă de argint. Atunci ţarul mai adăugă încă una; primarul făcu la fel. Cu alte cuvinte se luau la întrecere, care ar fi mai generos. Atunci ţarul mai adăugase câteva monezi de aur. Primarul a pus şi el, dar ceva mai multe. În cele din urmă, sosi sacristanul, când primarul se grăbi să arunce în colectă toate acele monezi de aur şi de argint pe care le pregătise, în vreme ce ţarul a pus în colectă numai moneda pe care şi-o pregătise la început, iar toate celelalte monede de aur şi de argint, şi le-a pus frumos în buzunar...
Cred că nu puţini parohi ar fi aceia care s-ar bucura dacă în bisericile lor ar veni vreun şef de stat, ori vreun ministru şi care să arunce în colectă vreun pumn de bani de aur! Însă Dumnezeu i-ar putea judeca şi altfel pe asemenea donatori.
Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi la templul din Ierusalim pe vremea lui Isus
La intrarea în templul din Ierusalim se aflau 13 cutii mari, cu o formă prelungită şi se numeau „trombe”. În aceste cutii îşi depuneau evreii pomenile pentru necesităţile templului.
La sărbătoarea Paştelui, Isus cu ucenicii lui se afla în apropierea acelor cutii. Locul era aglomerat pentru că sute şi mii de oameni veneau la Ierusalim în zilele acelea pentru sărbătoarea Paştelui şi fiecare voia să facă o donaţie la templu, pentru că templul acesta era cea mai impunătoare clădire de pe tot pământul ebraic. În acelaşi timp era şi un motiv de orgoliu pentru întreaga naţiune, aici fiind preamărit Dumnezeul cel adevărat. Deci, nu e de mirare că iudeii socoteau ca o datorie sfântă şi de conştiinţă contribuţia benevolă pentru menţinerea templului.
Cu ocazia asta unii dintre evreii bogaţi voiau să facă paradă cu bogăţia şi cu generozitatea lor. Luau o mână de bani pe care-i făceau să cadă cu zgomot în cutia milei, în aşa fel încât să atragă atenţia celor din jur. Iar apoi, mai mult sau mai puţin discret priveau în toate părţile spre a se convinge dacă generozitatea lor fusese observată şi apreciată. O asemenea situaţie se asemăna cu cea creată de ţarul Rusiei şi de primarul din Danzig.
Mai la urmă sosi şi o văduvă îmbrăcată sărăcăcios. Păşea sfios pentru că nu avea în mână decât doi bănuţi de prea puţină valoare. Poate că în mintea ei s-o fi gândit: „Ce sunt aceştia faţă de sumele cele mari pe care le dau bogaţii?!”
Isus se afla mai la o parte şi vedea totul... Părerea lui asupra valorii acelor danii era cu totul alta decât a donatorilor bogaţi şi a trecătorilor care priveau. Atunci el i-a chemat pe apostoli şi le-a spus: „Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei care au aruncat în visterie” (Mc 12, 43). Probabil că apostolii se vor fi întrebat surprinşi: „Cum se poate aşa ceva? N-am văzut noi că ea a dat numai doi bănuţi?”
Apoi Isus le-a explicat ce se înţelege prin acel „mai mult”, „Căci toţi ceilalţi au dat din prisosul lor, dar ea din sărăcia ei a dat tot ceea ce-i rămăsese ca să trăiască” (Mc 12, 44).
Exact ca în templul din Ierusalim, prin bisericile noastre, sunt aşezate din loc în loc nişte cutii, aşa ca cele de la poştă în care se introduc scrisorile. Acestea sunt puse anume pentru colectarea de bani pentru diferite scopuri parohiale, pentru misiuni. Aşa cum ştiţi, biserica nu este numai clădirea aceasta unde ne-am adunat noi astăzi pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Biserica înseamnă şi Misiunile. Din biserică mai fac parte multe ţări sărace şi bântuite de secetă unde oamenii suferă de foame, iar noi avem obligaţia de a-i ajuta şi pe aceşti credincioşi şi fraţi ai noştri.
La fel şi o familie, care nu s-ar gândi să-i ajute pe săraci, nu ar mai fi o familie cu adevărat creştină, chiar dacă ar avea în casă un crucifix şi chiar mai multe icoane.
Într-un fel oarecare, toţi copiii se aseamănă cu văduva de la templul din Ierusalim, prin faptul că ei nu au prea mulţi bani. Dar cu toate acestea şi voi trebuie să urmaţi pilda văduvei atunci când feciorii de biserică vin cu colecta printre voi. Aveţi în vedere zicala aceea: „Dacă ai puţin, dă puţin...”. În cazul când nu aveţi bani, atunci spuneţi o rugăciune pentru misionari.
Imitaţi-o pe văduva din Evanghelie dând nu din ceea ce vă prisoseşte, adică din ceea ce vă rămâne de la îngheţată, etc.
O copilă s-a hotărât să nu mănânce îngheţată timp de o lună întreagă, iar banii primiţi de la părinţi să-i ofere pentru misiuni... O altă colegă de-a ei, timp de mai multe zile n-a mai mers la şcoală cu autobuzul, iar banii economisiţi în felul acesta îi dădea la săraci. Comportarea acelor fete era tot atât de frumoasă ca şi a văduvei din Ierusalim, şi la Judecata de pe urmă Isus le va lăuda. Asemenea oferte îi plac mai mult lui Isus decât oferta unui copil al unor oameni bogaţi, care oferă numai din ceea ce îi prisoseşte.
Atunci când oferiţi bani pentru un scop nobil trebuie să vă mai amintiţi de un alt lucru, şi anume: de a nu căuta să atrageţi atenţia altora şi nici să vă lăudaţi faţă de alţii, aşa cum făceau bogaţii din Ierusalim. Şi apoi, nici să nu vă gândiţi în mintea voastră, rumegând gânduri ca acestea: „Astăzi am făcut multe fapte bune şi înseamnă că sunt un băiat sau o fată bună”. Vorbind despre modestia interioară şi despre necesitatea de a nu se lăuda pe sine însuşi, Isus spune: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta” (Mt 6, 3).
Un creştin bun şi înţelept a spus că atunci când vom muri, vom lăsa aici pe pământ toţi banii şi toată averea, şi vom merge pe lumea cealaltă numai cu ceea ce am dat săracilor, din cauză că ceea ce am dat săracilor, i-am dat lui Isus Cristos.
Închei şi vă doresc ca în viaţa voastră să puteţi face mici pomeni pentru a putea fi bogaţi în lumea de dincolo de mormânt. În Evanghelia de astăzi, Isus ne îndeamnă să nu trecem cu vederea asemenea bogăţii, ci să ne adunăm cât mai multe.

                                                                                                                                                                                 Klimek

DUMINICA A XXXI-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Sfântul Ioan Evanghelistul era ucenicul pe care-l iubea Isus. Era supranumit „apostolul dragostei”, iar Evanghelia sa este cunoscută sub numele de „Evanghelia dragostei”. De asemenea, în cea dintâi scrisoare a lui către creştini scrie: „Dumnezeu este iubire!”
Bătrân fiind de-acum (a trăit circa o sută de ani), cu greu mai putea merge la biserică. Creştinii din Efes îl duceau în biserică pe braţele lor, pentru că era singurul ucenic al Domnului care se mai afla în viaţă. Apoi îi cereau să le povestească şi să le spună câte ceva din învăţătura lui Cristos. Iar el, repeta totdeauna aceleaşi cuvinte: „Dragii mei, iubiţi-vă unii pe alţii!” Auzind mereu aceleaşi cuvinte, în cele din urmă creştinii l-au întrebat: „Învăţătorule, pentru ce ne spui totdeauna acelaşi lucru?” Iar el a răspuns: „Pentru că aceasta este porunca lui Isus şi dacă o veţi păzi, vă veţi mântui”.
Aşa cum spune Isus în Evanghelia de astăzi, porunca dragostei este cea dintâi şi cea mai importantă dintre porunci. Dacă o va practica cineva, omul acela va fi un om bun. 

Însă evreii din vremea lui Isus nu o înţelegeau şi se întrebau unii pe alţii: „Care este cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege?” Unul dintre ei, care nu era un evreu oarecare, ci un cărturar, veni la Isus şi-l întrebă: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Iar Isus îi răspunse: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”» „şi să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Porunca aceasta a descoperit-o Dumnezeu lui Moise, şi evreii scriau cuvintele acestei porunci pe fâşii de pergament, pe care şi le puneau în nişte cutiuţe, şi le legau la frunte, ca să ţină totdeauna cont de ele, din care cauză le recitau de trei ori pe zi: dimineaţa, la amiază şi seara. Desigur că le recitase şi cărturarul care-l întrebase pe Isus, însă el căuta să-l ispitească pe Domnul.
Cred că dacă mai înainte de citirea Evangheliei de astăzi v-aş fi întrebat care este cea mai mare poruncă, dacă nu chiar toţi, însă cei mai mulţi dintre voi nu aţi fi ştiut ce să răspundeţi.
De aceea, pentru a vă întipări bine în minte porunca aceasta să vedem acum ce înseamnă dragostea faţă de Dumnezeu, căci despre dragostea faţă de aproapele vom vorbi mai pe larg în celelalte duminici.
Să începem cu întrebarea: „Pentru ce trebuie să-l iubim pe Dumnezeu?”. Cred că voi veţi răspunde că aici este vorba de o întrebare foarte simplă şi că răspunsul este dintre cele mai uşoare, pentru că Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl nostru, care ne iubeşte şi care ne apără.
Răspunsul ar fi mai greu dacă v-aş întreba, nu pentru ce îl iubim noi pe Dumnezeu, ci pentru ce ne iubeşte el? Ce vede el bun în noi, care să-i placă şi să ne iubească?
Am să încerc să răspund la această întrebare printr-o asemănare.
Artistul care a pictat o icoană frumoasă sau care a sculptat o statuie, îşi iubeşte opera şi cu mândrie spune oricui: „Aceasta este lucrarea mâinilor mele, a imaginaţiei şi a inimii mele”. Tot aşa şi părinţii care au un fiu sunt mândri cu el şi îl iubesc, ba, cu trecerea timpului, îl iubesc şi mai mult când se jertfesc şi fac multe sacrificii pentru a-i da o educaţie bună. Copilul acesta le este foarte scump pentru că i-a costat atâtea nopţi nedormite, multă osteneală şi nu puţină cheltuială.
Dumnezeu este Creatorul şi tatăl nostru mai mult decât este artistul în confruntările cu opera lui de artă, ori chiar părinţii în confruntările cu copiii lor. Voi ştiţi că la început oamenii nu existau, şi că Dumnezeu i-a creat pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, după chipul şi asemănarea lui. Iar părinţii noştri ne-au dat şi nouă viaţă, şi de aceea Dumnezeu ne iubeşte ca pe proprii lui fii.
Mai târziu, când oamenii au devenit răi şi au început să păcătuiască, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, Isus, pentru ca să ne elibereze de sclavia păcatului şi să ne înveţe cum să trăim în dragoste. Acum, pentru că Isus a suferit atât de mult pentru noi, i-am devenit scumpi într-un chip cu totul deosebit.
Dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să se asemene cu dragostea bună şi frumoasă pe care o avem faţă de părinţii şi prietenii noştri. Dragostea către un prieten se exprimă prin dorinţa de a vorbi în fiecare zi cu el despre bucuriile şi necazurile noastre. Atunci când un prieten pleacă într-o călătorie şi ajunge la locul destinat, ne scrie o scrisoare, iar dacă avem telefon, ne dă un telefon.
Deci şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să i-o demonstrăm printr-o conversaţie prietenească. Dar, poate îmi veţi spune: „Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeu, şi se aseamănă, într-un fel, cu un prieten aflat departe, la sute de kilometri. Cum putem vorbi cu el? De scris nu-i putem scrie pentru că poşta nu primeşte scrisorile adresate lui Dumnezeu, iar de telefon, nici vorbă nu poate fi!
Răspunsul la această întrebare îl puteţi afla voi înşivă. Pentru a-i spune lui Dumnezeu că-l iubim, nu avem nevoie nici de telefon şi nici de scrisoare; ne este suficientă rugăciunea. Dumnezeu aude chiar şi cele mai mici şoapte şi cunoaşte toate gândurile noastre...
Iolanda, o fată de vârsta voastră, în fiecare dimineaţă recita câte o scurtă rugăciune. Aceasta o făcea fără să-i mai amintească mama, căci aşa cum spunea ea „rugăciunea poruncită şi supravegheată nu place lui Dumnezeu”.
Într-o dimineaţă, Iolanda s-a luat cu somnul şi a dormit ceva mai mult. Mama se apropie de patul ei, o scutură puţin şi-i spuse: „Scoală repede, să nu întârzii la şcoală!” Tot atunci Iolanda a sărit din pat, s-a spălat şi s-a îmbrăcat, a mâncat ceva în fugă, şi-a luat cărţile şi a plecat spre şcoală. Dar simţea că-i lipsea ceva. Se gândi o clipă şi-şi aduse aminte că în dimineaţa aceea nu-şi spusese rugăciunile de dimineaţă, din care cauză nici nu era atât de veselă şi atât de zglobie ca în celelalte zile. Rugăciunea de dimineaţă era pentru dânsa un salut adresat lui Dumnezeu, lui Isus şi Preasfintei Fecioare Maria. Era un fel de „Bună dimineaţa”, prin care voia să-i spună lui Dumnezeu că-l iubeşte.
Dacă uneori şi voi, aşa ca Iolanda, nu vă simţiţi bine atunci când nu aţi recitat rugăciunea de dimineaţă şi de seară, şi dacă o faceţi fără ca să vă mai spună cineva, fără a mai aştepta îndemnul părinţilor, asta înseamnă că voi îl iubiţi pe Dumnezeu.
Dragostea noastră către prieteni se exprimă prin dorinţa de a-i întâlni.
O altă fată, pe nume Mihaela, se întâlni cu o prietenă de a ei pe nume Loredana, căreia îi spuse:
- Astăzi vii la mine; mai vorbim, şi apoi este şi un film frumos la televizor.
- Nu pot, fiindcă astăzi am o întâlnire, răspunse Loredana zâmbind.
- Ce fel de întâlnire? Am să te spun mamei tale.
- N-ai decât, fiindcă şi mama merge cu mine la această întâlnire. Mergem la biserică să-l întâlnim pe Isus. Mai întâi ne vom ruga şi apoi vom face catehismul.
În afara lecţiilor de catehism, pot şi chiar ar trebui să fie şi alte întâlniri cu Isus. Una din acestea ar putea fi atunci când treceţi prin faţa bisericii, când puteţi intra pentru câteva minute în biserică spre a-l vizita pe Isus în sfântul Sacrament. Asemenea întâlniri îi plac foarte mult, mai ales când sunt făcute din propria voastră iniţiativă, fără îndemnul ori constrângerea a cuiva.
Dar cea mai frumoasă întâlnire cu Isus este aceea din timpul Sfintei Liturghii, atunci când îl primiţi în inimile voastre în sfânta Împărtăşanie, pentru că aceasta nu-i numai o simplă întâlnire, ci însuşi Isus vine să locuiască în inimile voastre. Prin sfânta Împărtăşanie ne exprimăm dragostea faţă de Dumnezeu în felul cel mai bun şi în acelaşi timp, îndeplinim porunca dragostei.

Klimeck

DUMINICA A XXX-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Unii dintre voi au ochii albaştri, aşa cum este cerul cel senin, fără nici un nor. Se spune că aceştia ar fi ochii cei mai frumoşi. Alţii au ochii verzi, căprui ori negri. Şi aceştia sunt frumoşi.
Oricum, în privinţa ochilor lucrul cel mai important este nu culoarea lor, ci faptul dacă sunt sănătoşi şi pot vedea bine tot ceea ce se află în jurul lor.
Din nefericire, mai sunt şi copii orbi, nevăzători. Ochii unor asemenea copii sunt închişi, stinşi nu numai pentru câteva minute, ci pentru totdeauna. Ei trăiesc ca într-o noapte continuă, fără nici cea mai mică rază de lumină. Asemenea copii sunt foarte mulţi în Asia şi în Africa, acolo unde există multe şi felurite boli de ochi şi unde medicii sunt foarte puţini.
În zilele noastre, guvernele din acele ţări, ca şi misionarii, se străduiesc să vină în ajutorul celor nevăzători. Aşa de pildă, se organizează pentru ei şcoli speciale unde, prin folosirea degetelor, pot citi cărţi scrise în alfabetul Braille. În aceste şcoli, copii nevăzători învaţă şi câte o meserie, ca să poată munci şi să-şi câştige singuri pâinea cea de toate zilele. Prin aceasta îşi pot întemeia chiar şi o familie, iar copiii născuţi din asemenea familii văd foarte bine.
În Palestina, pe vremea lui Isus erau mulţi orbi, iar unul dintre aceştia era şi Bartimeu, care trăia la periferia oraşului Ierihon, unul dintre cele mai frumoase oraşe. Prezenţa apei şi a unui climat cald contribuiau ca prin acele părţi fructele tropicale să se maturizeze foarte repede, iar florile să crească mai frumoase ca oriunde în lume. Însă omul acesta nu vedea frumuseţile naturii care-l înconjura.
Pe când mai era mic, poate că se răzvrătise împotriva acestui defect al lui... Acum era trist pentru că nu putea vedea faţa părinţilor săi, feţele oamenilor şi nici grădinile înflorite despre care îi vorbeau toţi. Pe vremea aceea nu existau şcoli pentru nevăzători, nici locuri de muncă bune pentru ei, oamenii aceştia stăteau la marginea drumurilor şi cerşeau. Tânăr fiind se gândea că odată tot îşi va câştiga el vederea, că va putea munci aşa, ca toţi oamenii, că va deveni un om normal, că se va căsători şi că va avea copii... Dar anii treceau şi starea sănătăţii lui nu se schimba. În cele din urmă, el s-a resemnat şi s-a obişnuit să trăiască aşa, în noaptea aceea fără de sfârşit.
În una din zile a aflat că în Israel a apărut un mare profet care îi făcea pe orbi să vadă şi pe surzi să audă. A mai aflat că profetul acesta poate învia chiar şi morţi... Atunci în inima lui Bartimeu a revenit speranţa şi din clipa aceea n-a mai trăit decât numai în aşteptarea întâlnirii sale cu Isus din Nazaret.
În cele din urmă s-a ivit şi ocazia, căci pe când stătea el la marginea drumului şi cerşea ca în toate zilele, a auzit glasuri de mulţime de oameni, care, pe măsură ce se apropiau, se auzea din ce în ce mai bine şi mai lămurit. Atunci când mulţimea s-a apropiat, a întrebat pe cineva:
- Ce-i cu larma asta? Cine trece pe drum?
- Trece Isus Nazarineanul, i se răspunse.
Bucuros de această veste Bartimeu a început să strige atât de tare, încât acoperea glasurile celor mulţi.
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine.
Strigătul acesta al lui nu a fost pe placul mulţimii care îl însoţea pe Isus, încât unii încercau a-l face să tacă. Însă el nu voia să piardă ocazia şi cu o şi mai mare putere începu să strige:
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!
Chiar şi Isus i-a auzit cuvintele; atunci s-a oprit, l-a chemat la dânsul şi l-a întrebat:
- Ce vrei să fac pentru tine?
Atunci Bartimeu se ridică în picioare, îşi lăsă mantaua, care îl împiedica la mers şi se apropie de Isus, şi ceru numai un singur lucru, pe care şi-l dorea din copilărie: „Învăţătorule, să văd!”.
- Mergi, credinţa ta te-a mântuit, i-a spus Isus.
În clipa aceea ochii lui Bartineu s-au deschis. Noaptea lui cea lungă a luat sfârşit. Cea dintâi fiinţă pe care a văzut-o Bartimeu, a fost Isus. 

De multe ori aţi auzit spunându-se că Isus dădea vedere orbilor, îi făcea să audă pe cei surzi, şi punea în mişcare picioarele şi mâinile cele paralizate. Poate veţi spune: Noi suntem sănătoşi. Avem ochi, mâini, urechi, picioare sănătoase. În cazul acesta ce-am mai putea cere de la Isus?
Cred că într-un chip cu totul aparte, lui Isus i-aţi putea cere sănătatea sufletească. Pentru că se poate întâmpla ca cineva să aibă ochi sănătoşi şi să nu vadă sărăcia în care se zbat atâţia oameni în jurul lui; s-ar putea să aibă urechi sănătoase şi să nu audă cererile de ajutor ale aproapelui. S-ar putea să aibă mâini, picioare sănătoase, dar leneşe... Toate aceste mădulare sunt bolnave din punct de vedere moral.
Dumnezeu ne-a dat cinci simţuri: văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul. Dacă toate aceste cinci simţuri sunt sănătoase, ele sunt un mare dar al lui Dumnezeu. Le numim deseori ferestrele sufletului, pentru că prin ele mintea şi gândurile noastre cunosc lumea exterioară. Fără ochi, urechi şi miros, noi nu am cunoaşte nimic din ceea ce ne înconjoară, şi am fi asemenea unei case fără ferestre.
Dar, aşa cum ştiţi, de la fereastră se pot vedea şi auzi nu numai lucruri bune şi frumoase, căci prea adesea prin urechile şi prin ochii noştri intră şi urletul sălbatic, duhoarea şi mirosul cel urât al cuvintelor necuviincioase. În asemenea cazuri ferestrele trebuie închise.
La fel se poate vorbi şi de ferestrele sufletului nostru. Să încercăm a le observa mai bine.
- Vederea. Cel mai important dintre simţurile noastre este vederea, ale cărei instrumente sunt ochii. Cu ochii putem citi Cuvântul Domnului, Evanghelia. Din recunoştinţă, ochii ar trebui să fie totdeauna deschişi la trebuinţele părinţilor, ale fraţilor, ale surorilor şi ale colegilor noştri. Un copil care nu-i în stare să vadă aceste necesităţi, ar trebui să se roage aşa cum se ruga Bartimeu: „Doamne, fă-mă să văd!”
- Auzul. Fără auz noi nu am putea vorbi acasă cu părinţii şi nici la şcoală cu colegii; nu putem asculta muzică şi nu am putea cânta în cor şi viaţa ne-ar fi tristă, cenuşie. Însă voi ştiţi că nu toate conversaţiile şi cântecele sunt bune. Mulţi dintre voi, care cu toate că au urechi sănătoase, nu aud atunci când cineva le cere ajutorul şi nici chiar atunci când sunt rugaţi cu insistenţă. Şi aceştia ar trebui să se roage pentru vindecarea urechilor lor.
- Pipăitul. Aţi auzit că Isus a vindecat un om, care avea o mână uscată, paralizată. Omul acela, mai înainte de a fi vindecat, nu putea să lucreze; nu putea să-şi mângâie propriul lui copil, pentru că degetele lui nu simţeau căldura şi nici delicateţea feţei copilului. 

- Gustul. Simţul acesta este mult mai dezvoltat decât la adulţi. Dumnezeu vi l-a dat pentru ca să puteţi mânca cu plăcere diferitele feluri de mâncare, şi, astfel, să creşteţi. Însă trebuie să căutaţi să nu fiţi lacomi; să nu mâncaţi mai mult decât vă trebuie, dar nici să nu faceţi mofturi la mâncare.
- Când ne folosim bine de simţurile noastre?
- Ne folosim bine de simţurile noastre atunci când le folosim în limita bunei cuviinţe spre a nu avea remuşcări. Dar sunt unii copii care nu mai ţin cont de conştiinţa lor. 

Astăzi, după ce am ascultat Evanghelia cu vindecarea orbului Bartimeu, să-i mulţumim lui Isus pentru că ne-a dat cele cinci simţuri şi pentru că suntem sănătoşi.
Îl vom ruga să ne ajute ca să ne folosim bine de aceste cinci simţuri, pentru a le putea controla cu mintea şi cu conştiinţa noastră, formată şi luminată de poruncile lui Dumnezeu.

                                                                                                                                                                                              Klimeck

DUMINICA A XXIX-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Unii copii sunt foarte ambiţioşi; doresc să fie pe primul loc în clasă şi chiar pe toată şcoala. Se întristează atunci când primesc câte o notă mai puţin bună şi sunt foarte supăraţi atunci când vreun coleg sau vreo colegă primesc note mai bune decât dânsul. Tristeţea aceasta îşi are numele ei specific şi se numeşte invidie.
Clara nu era o copilă ambiţioasă şi nici invidioasă, dar ambiţioase erau mama şi bunica. Amândouă, stăteau toată ziua cu gura pe dânsa, cum că ea ar trebui să fie dacă nu chiar pe primul, cel puţin pe al doilea loc din clasă. Atunci când primea nota şase, imediat o întrebau: „De ce n-ai luat şapte?” Iar când primea nota şapte, ele voiau să ştie neapărat pentru ce nu a luat opt. Atunci când mama Clarei a aflat că o colegă de-a ei a primit nota maximă, imediat a început s-o dojenească: „Cum ai putut îngădui aşa ceva? N-ai un pic de ambiţie în tine!”
De fapt, Clara nu era prea ambiţioasă, în schimb era foarte sensibilă şi chiar frumoasă. Suferea mult din cauza observaţiilor pe care i le făcea mama şi bunica. Noaptea, deseori nici nu putea dormi. În clipele acelea suspina, zicând: „Cât de fericită aş fi dacă nu ar trebui să caut să fiu pe primul loc în clasă!”
Poate aţi observat cum se poartă acei oameni care au cal şi căruţă. Înhamă calul şi după ce se urcă în căruţă spun: „Dii, Haide!” Dacă se leneveşte şi nu vrea să meargă, îl atinge o dată sau de două ori cu biciul şi numai după ce a ajuns la locul stabilit, îi dă o un cub de zahăr. Pentru Clara, îndemnul de a fi totdeauna pe locul întâi nu era altceva decât o veşnică şfichiuire cu biciul, în schimb, laudele pe care le primea din când în când, erau ca tot atâtea bomboane.
Din fericire, tatăl Clarei era cu totul de altă părere decât mama şi bunica ei, aşa că deseori îi spunea: „Clara, notele să nu te preocupe prea mult. Dăţi toată silinţa la învăţătură şi caută să fii o fată bună”. Cuvintele acestea erau pentru dânsa o încurajare, ca un fel de balsam.
În evanghelia de astăzi ni se spune că doi apostoli, doreau să ocupe primele două locuri în viitoarea împărăţie a lui Cristos. Aceştia erau doi fraţi: Ioan şi Iacob. Pe vremea când doreau aceasta ei nu erau încă sfinţi, ci sfinţi au devenit mult mai târziu, atunci când s-au descotorosit de ambiţiile bolnăvicioase, când au început să nu se mai gândească să stea la dreapta ori la stânga lui Isus.
Faptul acesta este povestit şi de sfântul Matei, unde citim că Salome, mama lor, a făcut o plecăciune până la pământ în faţa lui Isus şi apoi a cerut primele două locuri pentru cei doi fii ai ei. S-ar putea ca însăşi fiii îndemnaţi de mama lor să fi cerut aceasta, pentru că aşa sunt toate mamele; vor ca fiii lor să fie cât mai mari, deosebiţi de ceilalţi.
Desigur, că totdeauna şi oriunde trebuie să fie cineva mai mare, care să conducă. Aşa este în orice ţară, în orice oficiu, fabrică ori şcoală de orice grad. Acelaşi lucru îl aflăm şi în Biserică, care este Împărăţia lui Cristos pe pământ.
Cu toate acestea, nu trebuie încercat de unul singur şi cu prea multă insistenţă a se cocoţa pe primul loc pentru a nu deveni ridicoli. Ne închipuim că ştim totul, putem totul, însă în realitate nu suntem decât nişte fiinţe meschine, lipsite de experienţa vieţii.
Chiar nici mama nu trebuie să hotărască starea socială, cariera propriului ei fiu, deoarece mama trece cu uşurinţă peste defectele şi incapacităţile propriilor fii. Cine anume este vrednic a ocupa un loc mai de frunte, asta o decid comisiile, cercetările şi concursurile. Cu alte cuvinte aţii, nu noi înşine.
Aşa cum aţi auzit, Isus nu a dat dreptate lui Iacob, lui Ioan şi nici mamei lor. Nimic de spus, cei doi apostoli erau oameni buni şi-l iubeau pe Isus, însă erau geloşi, pentru că-şi dădeau seama că Petru era cel mai destoinic de a fi un bun conducător. De aceea a şi devenit cel dintâi papă al Bisericii.
Acum, din mijlocul apostolilor, să ne întoarcem la şcoală. Sergiu, un băiat de 17 ani era elev de liceu. La învăţătură era primul, dar foarte ambiţios. Sfârşitul anului nu era departe. Profesorul îi ceru lui Sergiu să explice lecţia, pe care de altfel o ştia foarte bine. Dar din cauza dorinţei ambiţioase de a lua cea mai bună notă a fost cuprins de o emoţie atât de mare încât nu a mai putut spune nici un cuvânt. Ceilalţi colegi au rămas înmărmuriţi şi se întrebau ce anume se va întâmpla cu el. Însă profesorul, ca bun pedagog, a înţeles motivul acestei tăceri; i-a vorbit la inimă, şi ajutat în felul acesta, Sergiu şi-a recâştigat calmul şi a răspuns foarte bine.
Prea multă ambiţie strică. Nu-i bună nici în şcoală şi nici în alt domeniu de activitate. Omul ambiţios care este mereu în căutarea de premii, de recompense, unul ca acesta nu va fi niciodată bine văzut în fabrică şi la nici un alt fel de muncă. Nimeni nu va colabora cu el, şi îl vor înconjura.
Poate că mă veţi întreba: în cazul acesta nu-i bine de a avea nici cea mai mică ambiţie, cu scopul de a face ceva bun în viaţă? Da, este bine, dar numai în cazul când este vorba de lucruri bune şi folositoare societăţii şi care să nu fie asociate cu vreo intenţie rea. Spre exemplu nu trebuie să vă consideraţi mai buni şi mai deştepţi decât alţii.
Cu ce intenţie trebuie să munciţi pentru ca munca voastră să fie bună?
Isus le spune apostolilor: „Voi ştiţi că cei ce sunt priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor domnesc peste ele. Dar printre voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie mai mare printre voi, să fie slujitorul tuturor” (Mc 10, 42-44).
Aşadar, măreţia, distincţia, primele locuri sunt lucruri bune atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
Deci, a avea note bune şi a fi primul în clasă, toate acestea sunt bune şi la locul lor, atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
O fată care vrea cu tot dinadinsul să merite tot note bune, cu scopul de a deveni mai târziu o bună doctoriţă, bine face. Chiar şi un băiat care-şi dă toată silinţa să obţină note bune pentru a deveni un inginer constructor, etc., nici acesta nu face rău. Deci, luaţi aminte la cele ce v-am spus: Rezultate bune la învăţătură să aveţi, nu note bune, pentru că nu totdeauna asta este unul şi acelaşi lucru.
De obicei, un lucru bun şi folositor este întovărăşit de o bună retribuţie. Dar pentru a fi un bun creştin, un bun ucenic al lui Isus, trebuie avut în vedere slujirea altora, nu banul şi nici o poziţie socială mai relevantă.
Un băiat care urmează învăţătura lui Isus şi care se gândeşte la un viitor loc de muncă în slujirea aproapelui, acela nu se va ambiţiona cu nervozitate ca să obţină primul loc în clasă şi nici nu-i va invidia pe colegii mai buni decât dânsul la învăţătură. Unul ca acesta va munci, va studia cu zel, dar şi cu linişte sufletească. Pe un atare băiat îl vor iubi colegii, dar cel mai mult îl va iubi Isus, pentru că şi el îl iubeşte pe Isus.

                                                                                                                                                                                               Klimeck

DUMINICA A XXVIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Într-una din zile un învăţător le spuse elevilor lui: „Astăzi veţi dezvolta următorul subiect: Ce-aş face dacă aş câştiga un miliard?”
Apoi, mai spuse: „Premiul I va fi al aceluia care va da răspunsul cel mai potrivit. Adică un răspuns care să oglindească comportamentul celor mai mulţi dintre oameni, în cazul când ar câştiga un miliard”.
Răspunsurile au fost diferite, însă dintre cele mai tipice au fost trei:
a) Dacă aş fi eu norocosul acela, cu o parte din câştig mi-aş ajuta părinţii, iar cealaltă parte aş împărţi-o săracilor.
b) Dacă aş câştiga un miliard eu mi-aş cumpăra o maşină, cu care m-aş putea duce să vizitez multe ţări străine.
c) Dacă aş câştiga un miliard, eu l-aş folosi în aşa fel încât să mai pot câştiga unul.
- Care dintre aceste trei răspunsuri, credeţi voi că l-a premiat învăţătorul, socotindu-l cel mai bun?
- Desigur că pe al treilea, pentru că cea mai mare parte dintre oameni, prin investirea unui miliard ar căuta să câştige un al doilea, un al treilea...
- Care însă a fost răspunsul cel mai frumos?
- Răspunsul cel mai frumos a fost cel dintâi, adică ajutorarea părinţilor şi a săracilor, aşa cum a spus şi învăţătorul. Desigur, mult mai mulţi oameni, mai cu seamă tineri, ar opta pentru a doua soluţie, adică să-şi cumpere maşină şi să viziteze cât mai multe ţări străine.
- Cam ce v-ar spune vouă aceste răspunsuri?
Cred că aici este vorba despre o mărturie vădită pentru că cei mai mulţi oameni îşi doresc în primul rând o gospodărie bine pusă la punct. În al doilea rând, vine dorinţa plăcerilor şi a distracţiilor, şi numai în cele din urmă vine dorinţa - bineînţeles, atunci când vine - de a-i ajuta pe cei lipsiţi şi nevoiaşi.
Evanghelia de astăzi vorbeşte despre un om bogat care avea un miliard, sau poate chiar şi mai multe miliarde, desigur, bani nu câştigaţi la loterie, pentru că pe atunci nu existau loterii, ci, probabil, moşteniţi de la părinţi, de la vreun unchi, ori bunic. După plecarea copiilor pe care Isus îi binecuvântase, s-a prezentat şi tânărul acesta bogat. Probabil că auzise el vorbindu-se multe lucruri bune şi frumoase despre Isus, aşa încât îl ţinea într-o mai mare cinste decât învăţaţii israeliţi. De fapt, el venise să ceară un sfat. De aceea veni în faţa lui şi-i spuse: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10, 171).
Isus îi spuse că pentru a intra în cer nu se cere altceva decât păstrarea poruncilor descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, amintindu-le pe acelea care priveau dragostea către aproapele, trecând peste primele trei porunci care vorbesc despre proslăvirea lui Dumnezeu. Aceasta a făcut-o pentru că evreii erau foarte religioşi şi nu treceau cu vederea obligaţiile faţă de Dumnezeu. Dar păcătuiau foarte des împotriva dragostei faţă de aproapele.
Tânărul acesta, după ce a ascultat cuvintele lui Isus, poate cu o oarecare mândrie, a spus că el păstrase toate aceste porunci chiar din copilăria lui. Nu era ceva ieşit din comun dacă păstrase porunca a VII-a, adică nu furase, pentru că era bogat şi nu avea trebuinţă de banii altora. Însă unui tânăr bogat nu-i era chiar atât de uşor să accepte celelalte porunci, cum ar fi: ascultarea de părinţi, a spune totdeauna adevărul şi, mai ales, a nu păcătui împotriva curăţiei. Însă el îşi avea conştiinţa curată din toate punctele de vedere.
Veridicitatea afirmaţiilor lui asupra faptului că a păstrat toate poruncile, este confirmată de Isus, care cunoştea bine conştiinţele oamenilor. „L-a iubit”, spune evanghelistul Marcu, şi Isus nu putea iubi pe unul care ar fi spus minciuni sau s-ar fi lăudat pe sine în mod scandalos (Mc 10, 21).
Aşadar, în convorbirea aceasta puteţi observa că şi tinerii bogaţi pot trăi o viaţă bună şi corectă din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, ei sunt expuşi unei mari primejdii din cauza alipirii excesive faţă de comodităţi şi de bogăţii, ceea ce se poate vedea şi în viaţa acestui tânăr bogat. Isus i-a propus să fie ucenicul lui, şi din clipa aceea să-l urmeze, aşa cum a făcut Petru, Ioan şi toţi ceilalţi apostoli. Apoi i-a mai spus să vândă tot ce are şi să împartă săracilor.
Auzind despre ce este vorba, tânărul acesta s-a întristat, pentru că avea multe bogăţii şi inima i se lipise de ele, din care cauză a plecat gânditor de la Isus.
Desigur, el a continuat şi pe mai departe să păstreze poruncile lui Dumnezeu; poate că a ajuns chiar şi în cer. Însă el ar fi putut face mult mai mult pentru Dumnezeu dacă ar fi devenit un apostol şi ar fi predicat Evanghelia în alte părţi ale lumii, dacă nu l-ar fi împiedicat alipirea de bogăţii.
Văzând că pleacă acest băiat atât de bun, Isus s-a întristat, dar nu i-a spus să rămână, ci l-a lăsat la propria lui alegere: „Dacă vrei”. Pe nimeni nu-l poţi constrânge la o prietenie, la o colaborare ce trebuie să dureze o viaţă întreagă. Ceva asemănător se întâmplă şi în viaţa voastră, dragi copii. Prietenii pentru o viaţă întreagă trebuie să vi-i alegeţi singuri.
Nimeni dintre voi nu a câştigat un miliard, şi chiar dacă vreunul l-ar câştiga, desigur că de acest lucru s-ar ocupa părinţii, iar voi nu aţi avea probleme cu modul de a-l folosi. Voi nu aţi moştenit de la părinţi o avere imensă, aşa, ca tânărul din Evanghelia de astăzi.
Totuşi, părinţii multora dintre voi sunt oameni înstăriţi şi au o casă frumoasă, radio, televizor, maşină şi multe alte acareturi şi comodităţi. Sunteţi încă mici şi Isus nu vă propune să vă părăsiţi părinţii şi toate comodităţile aşa cum a făcut cu tânărul din Evanghelie. Însă el cere de la voi să fiţi buni şi milostivi cu săracii, să vă purtaţi civilizat şi creştineşte cu colegii mai puţin înstăriţi. Să nu vă socotiţi mai deştepţi decât ei, să-i agreaţi şi să vă împrieteniţi. De altfel, voi înşivă ştiţi din experienţă că unii dintre colegii voştri săraci sunt mai bine cunoscuţi şi mai buni la învăţătură decât voi.

Un copil avea o puşculiţă în care-şi punea toţi banii primiţi de la părinţi, de la bunici, ori de la rude. Puşculiţa devenea din ce în ce tot mai grea şi el ţinea foarte mult la ea, şi, foarte bucuros îşi introducea monezile una câte una; numai din când în când şi cu strângere de inimă scotea câte o leţcaie. Chiar şi atunci când trebuia să dăruiască ceva mamei, căuta să cheltuiască cât mai puţin posibil. Tinerii din insulele Indoneziei spun că asemenea copii sunt loviţi de boala crocodilului, pentru că numai crocodilul vrea totul pentru el, şi nu vrea să împartă nimic cu alţii.
Isus spune că oamenilor de felul acesta le este foarte greu să intre în împărăţia cerurilor.
Sper că printre voi nu sunt mulţi dintre aceştia. Dacă aţi reflectat bine asupra celor de mai sus, şi, dacă vreun băiat sau vreo fată a observat că s-a molipsit de boala crocodilului să-l roage cu fervoare pe Isus să-i vindece cât mai repede.

                                                                                                                                                                                                   Klimeck