Carlo, un copil din Rovigo, era cel mai mare dintre frăţiorii şi surioarele lui. Mama lui era foarte evlavioasă către Sfânta Fecioară Maria, şi printre altele îi recomanda deseori lui Carlo bunătatea Sfintei Fecioare Maria. Atunci când ea s-a dus la vara ei Elisabeta pentru a o ajuta în cele trebuincioase, Carlo, încurajat de cuvintele mamei sale, pe cât îi stătea în putinţă căuta să o imite pe Sfânta Fecioară.
El nu avea decât câţiva anişori şi în casă se mai aflau doi micuţi: Claudiu şi Mirela. Obişnuit, mama era ocupată cu aceştia din urmă, în aşa fel încât nu-şi putea dedica prea mult timp instruirii lui Carlo. Însă copilul acesta bun şi drăguţ, văzând-o pe mamă-sa cum munceşte din greu, îi spunea: „Mămică, de acum eu sunt mare; nu te îngriji prea mult de mine pentru că mă pot descurca şi singur. Îngrijeşte-te în voie de Claudiu şi de Mirela”.
La auzul acestor cuvinte, mama surâdea, punându-le la inimă. De fapt, Carlo era atât de mare, încât trebuia să se înalţe în vârful picioruşelor pentru ca să poată vedea ce se află pe masă. Efectiv, mama îl neglija oarecum pentru că nu reuşea a le face chiar pe toate aşa cum s-ar fi cuvenit, iar copilul înţelegea că altfel nici nu s-ar fi putut.
Între timp, a mai venit pe lume un frăţior. Carlo, acum era mai mărişor, şi nu se plângea niciodată că acum mama se ocupa şi mai puţin de dânsul. Nu era nici câtuşi de puţin gelos pe frăţiorii lui mai micuţi, care o ţineau pe mama mereu ocupată, căuta chiar s-o ajute, mai ales jucându-se cu cel micuţ, vrând să arate prin aceasta cum că el este mare de acum.
Sosindu-i vremea începu să meargă la şcoală, când deveni şi ministrant. În fiecare duminică dimineaţa, la ora şapte, el slujea la liturghie, în aşa fel încât prietenii şi cunoscuţii se obişnuiseră a spune: „Hai să mergem la liturghia lui Carlo!”
Atunci când Arhanghelul Gabriel a bine-vestit Mariei că va deveni mamă şi că îl va aduce în lume pe Isus, a mai spus şi cuvintele acestea: „Iată, că şi Elisabeta ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe...” (Lc 1,36).
Maria o iubea pe Elisabeta. Ştia că este bogată în ani, de aceea s-a hotărât imediat: „Am să merg la dânsa şi am s-o ajut, acum când va avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor”. Într-aceasta voia cu tot dinadinsul să-i comunice vestea cea bună că ea, Maria, a devenit Mama lui Isus.
Şi-a părăsit căsuţa ei din Nazaret şi a pornit spre Sud, la Ain Karin, o localitate muntoasă din ţinutul Iudeii, la o distanţă de 150 kilometri de Nazaret.
Elisabeta o primi pe Maria cu multă bucurie, deoarece Maria nu era pentru dânsa numai o rudă apropiată, dar şi viitoarea Mamă a lui Mesia, aşteptatul de veacuri al lui Israel.
După îmbrăţişările obişnuite, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău”.
Biserica a introdus aceste cuvinte ale Elisabetei în rugăciunea „Bucură-te, Marie”, pe care cred că o recitaţi şi voi în fiecare zi. Apoi Elisabeta a mai adăugat: „Iată, cum mi-a fost mie dat să vină la mine Maica Domnului meu! Fiindcă de îndată ce mi-a ajuns la ureche glasul urării tale, a tresărit pruncul de bucurie în sânul meu!”
Bucuria şi emoţia Elisabetei erau atât de mari, încât le simţea şi pruncul care sălăşuia de şase luni în sânul ei. Aşa cum ştiţi, pruncul acela nu era altul decât sfântul Ioan Botezătorul, despre care se vorbeşte adesea în Timpul Adventului.
Mesia a rămas în casa Elisabetei trei luni. Mult au vorbit ele între ele, despre fiii lor. Convorbirile acestea erau pline de bucurie, pentru că Isus trebuia să-i elibereze pe oameni de robia păcatului şi în acelaşi timp să le deschidă porţile raiului, pe care, la rândul ei, şi ea trebuia s-o ajute.
Oricum, activitatea cea mai importantă a Mariei, nu era aceea de a vorbi, ci de a o ajuta pe Elisabeta în cele de trebuinţă ale casei: curăţenia şi pregătirea mâncărurilor. Iată după ce Elisabeta l-a născut pe Ioan Botezătorul, Maria i-a fost şi de mai mare ajutor.
În privinţa aceasta, multe au copiii de învăţat de la Sfânta Fecioară Maria.
Carlo, despre care am vorbit căuta din răsputeri să o imite pe Sfânta Fecioară Maria, iar mama lui era foarte mulţumită de el, cu toate că nu era în stare de a face toate lucrurile bine şi la locul lor.
În cel ars de soare brazilian Recif, vreo câteva fete erau înscrise într-o Congregaţie catolică de binefacere. Nu departe de casa lor locuia o familie sărmană, care avea doi copii iar mama îl aştepta şi pe al treilea. Însă gospodarul nu se îngrijea prea mult nici de soţie şi nici de copii. Fetele acestea aflară că vecina lor era slăbită şi bolnavă. Era anemică şi ca atare nu putea executa munci grele cu atât mai mult cu cât că se afla şi în acea stare binecuvântată, adică gravidă. Fetele s-au angajat s-o ajute cu rândul pe această femeie. Îi făceau cumpărăturile din piaţă, îi aduceau apă de la fântână, care şi aceasta nu era prea aproape de casă. Apoi au chemat pe un tânăr medic cunoscut de ele, care-i prescrise sărmanei femei medicamentele trebuincioase.
Soţul acestei femei sosind acasă şi observând delicateţea cu care fetele acestea o îngrijeau pe soţia lui, s-a ruşinat şi din ziua aceea a început să stea mai mult pe acasă şi să-şi ajute soţia în munca de toate zilele.
Poate aţi mai întâlnit câte o femeie care aşteaptă un copil. Este uşor de recunoscut după îmbrăcăminte, o croială cu totul alta decât cea obişnuită. Nu uitaţi să-i oferiţi unei astfel de femei câte un mic serviciu, mai ales cedarea locului în autobuz.
Un domn în vârstă îmi spunea mai zilele trecute că ori de câte ori se întâlneşte cu o astfel de femeie, se roagă pentru dânsa cu aceste cuvinte: „Binecuvântează Doamne, pe femeia aceasta, ca să poată naşte un copil sănătos şi frumos, pe care să-l poată creşte şi educa în legea ta!”
Noi, nu peste multă vreme vom sărbători Naşterea lui Isus. De acum, voi nu o veţi mai putea ajuta pe Sfânta Fecioară Maria cu nimic, dar nici pe Pruncul Isus. Însă el va fi mulţumit de tot ajutorul pe care-l veţi putea da mamelor voastre, frăţiorilor voştri mai mici, ba chiar şi altor mame cu copii, pe care le veţi întâlni. Aceasta va fi pentru Isus o bucurie atât de mare, ca şi cum l-aţi fi ajutat pe el însuşi. Ajutorul acesta să fie unul din darurile pe care i le veţi oferi voi.
El nu avea decât câţiva anişori şi în casă se mai aflau doi micuţi: Claudiu şi Mirela. Obişnuit, mama era ocupată cu aceştia din urmă, în aşa fel încât nu-şi putea dedica prea mult timp instruirii lui Carlo. Însă copilul acesta bun şi drăguţ, văzând-o pe mamă-sa cum munceşte din greu, îi spunea: „Mămică, de acum eu sunt mare; nu te îngriji prea mult de mine pentru că mă pot descurca şi singur. Îngrijeşte-te în voie de Claudiu şi de Mirela”.
La auzul acestor cuvinte, mama surâdea, punându-le la inimă. De fapt, Carlo era atât de mare, încât trebuia să se înalţe în vârful picioruşelor pentru ca să poată vedea ce se află pe masă. Efectiv, mama îl neglija oarecum pentru că nu reuşea a le face chiar pe toate aşa cum s-ar fi cuvenit, iar copilul înţelegea că altfel nici nu s-ar fi putut.
Între timp, a mai venit pe lume un frăţior. Carlo, acum era mai mărişor, şi nu se plângea niciodată că acum mama se ocupa şi mai puţin de dânsul. Nu era nici câtuşi de puţin gelos pe frăţiorii lui mai micuţi, care o ţineau pe mama mereu ocupată, căuta chiar s-o ajute, mai ales jucându-se cu cel micuţ, vrând să arate prin aceasta cum că el este mare de acum.
Sosindu-i vremea începu să meargă la şcoală, când deveni şi ministrant. În fiecare duminică dimineaţa, la ora şapte, el slujea la liturghie, în aşa fel încât prietenii şi cunoscuţii se obişnuiseră a spune: „Hai să mergem la liturghia lui Carlo!”
Atunci când Arhanghelul Gabriel a bine-vestit Mariei că va deveni mamă şi că îl va aduce în lume pe Isus, a mai spus şi cuvintele acestea: „Iată, că şi Elisabeta ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe...” (Lc 1,36).
Maria o iubea pe Elisabeta. Ştia că este bogată în ani, de aceea s-a hotărât imediat: „Am să merg la dânsa şi am s-o ajut, acum când va avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor”. Într-aceasta voia cu tot dinadinsul să-i comunice vestea cea bună că ea, Maria, a devenit Mama lui Isus.
Şi-a părăsit căsuţa ei din Nazaret şi a pornit spre Sud, la Ain Karin, o localitate muntoasă din ţinutul Iudeii, la o distanţă de 150 kilometri de Nazaret.
Elisabeta o primi pe Maria cu multă bucurie, deoarece Maria nu era pentru dânsa numai o rudă apropiată, dar şi viitoarea Mamă a lui Mesia, aşteptatul de veacuri al lui Israel.
După îmbrăţişările obişnuite, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău”.
Biserica a introdus aceste cuvinte ale Elisabetei în rugăciunea „Bucură-te, Marie”, pe care cred că o recitaţi şi voi în fiecare zi. Apoi Elisabeta a mai adăugat: „Iată, cum mi-a fost mie dat să vină la mine Maica Domnului meu! Fiindcă de îndată ce mi-a ajuns la ureche glasul urării tale, a tresărit pruncul de bucurie în sânul meu!”
Bucuria şi emoţia Elisabetei erau atât de mari, încât le simţea şi pruncul care sălăşuia de şase luni în sânul ei. Aşa cum ştiţi, pruncul acela nu era altul decât sfântul Ioan Botezătorul, despre care se vorbeşte adesea în Timpul Adventului.
Mesia a rămas în casa Elisabetei trei luni. Mult au vorbit ele între ele, despre fiii lor. Convorbirile acestea erau pline de bucurie, pentru că Isus trebuia să-i elibereze pe oameni de robia păcatului şi în acelaşi timp să le deschidă porţile raiului, pe care, la rândul ei, şi ea trebuia s-o ajute.
Oricum, activitatea cea mai importantă a Mariei, nu era aceea de a vorbi, ci de a o ajuta pe Elisabeta în cele de trebuinţă ale casei: curăţenia şi pregătirea mâncărurilor. Iată după ce Elisabeta l-a născut pe Ioan Botezătorul, Maria i-a fost şi de mai mare ajutor.
În privinţa aceasta, multe au copiii de învăţat de la Sfânta Fecioară Maria.
Carlo, despre care am vorbit căuta din răsputeri să o imite pe Sfânta Fecioară Maria, iar mama lui era foarte mulţumită de el, cu toate că nu era în stare de a face toate lucrurile bine şi la locul lor.
În cel ars de soare brazilian Recif, vreo câteva fete erau înscrise într-o Congregaţie catolică de binefacere. Nu departe de casa lor locuia o familie sărmană, care avea doi copii iar mama îl aştepta şi pe al treilea. Însă gospodarul nu se îngrijea prea mult nici de soţie şi nici de copii. Fetele acestea aflară că vecina lor era slăbită şi bolnavă. Era anemică şi ca atare nu putea executa munci grele cu atât mai mult cu cât că se afla şi în acea stare binecuvântată, adică gravidă. Fetele s-au angajat s-o ajute cu rândul pe această femeie. Îi făceau cumpărăturile din piaţă, îi aduceau apă de la fântână, care şi aceasta nu era prea aproape de casă. Apoi au chemat pe un tânăr medic cunoscut de ele, care-i prescrise sărmanei femei medicamentele trebuincioase.
Soţul acestei femei sosind acasă şi observând delicateţea cu care fetele acestea o îngrijeau pe soţia lui, s-a ruşinat şi din ziua aceea a început să stea mai mult pe acasă şi să-şi ajute soţia în munca de toate zilele.
Poate aţi mai întâlnit câte o femeie care aşteaptă un copil. Este uşor de recunoscut după îmbrăcăminte, o croială cu totul alta decât cea obişnuită. Nu uitaţi să-i oferiţi unei astfel de femei câte un mic serviciu, mai ales cedarea locului în autobuz.
Un domn în vârstă îmi spunea mai zilele trecute că ori de câte ori se întâlneşte cu o astfel de femeie, se roagă pentru dânsa cu aceste cuvinte: „Binecuvântează Doamne, pe femeia aceasta, ca să poată naşte un copil sănătos şi frumos, pe care să-l poată creşte şi educa în legea ta!”
Noi, nu peste multă vreme vom sărbători Naşterea lui Isus. De acum, voi nu o veţi mai putea ajuta pe Sfânta Fecioară Maria cu nimic, dar nici pe Pruncul Isus. Însă el va fi mulţumit de tot ajutorul pe care-l veţi putea da mamelor voastre, frăţiorilor voştri mai mici, ba chiar şi altor mame cu copii, pe care le veţi întâlni. Aceasta va fi pentru Isus o bucurie atât de mare, ca şi cum l-aţi fi ajutat pe el însuşi. Ajutorul acesta să fie unul din darurile pe care i le veţi oferi voi.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu