Unii dintre voi au ochii albaştri, aşa cum este cerul cel senin, fără nici un nor. Se spune că aceştia ar fi ochii cei mai frumoşi. Alţii au ochii verzi, căprui ori negri. Şi aceştia sunt frumoşi.
Oricum, în privinţa ochilor lucrul cel mai important este nu culoarea lor, ci faptul dacă sunt sănătoşi şi pot vedea bine tot ceea ce se află în jurul lor.
Din nefericire, mai sunt şi copii orbi, nevăzători. Ochii unor asemenea copii sunt închişi, stinşi nu numai pentru câteva minute, ci pentru totdeauna. Ei trăiesc ca într-o noapte continuă, fără nici cea mai mică rază de lumină. Asemenea copii sunt foarte mulţi în Asia şi în Africa, acolo unde există multe şi felurite boli de ochi şi unde medicii sunt foarte puţini.
În zilele noastre, guvernele din acele ţări, ca şi misionarii, se străduiesc să vină în ajutorul celor nevăzători. Aşa de pildă, se organizează pentru ei şcoli speciale unde, prin folosirea degetelor, pot citi cărţi scrise în alfabetul Braille. În aceste şcoli, copii nevăzători învaţă şi câte o meserie, ca să poată munci şi să-şi câştige singuri pâinea cea de toate zilele. Prin aceasta îşi pot întemeia chiar şi o familie, iar copiii născuţi din asemenea familii văd foarte bine.
În Palestina, pe vremea lui Isus erau mulţi orbi, iar unul dintre aceştia era şi Bartimeu, care trăia la periferia oraşului Ierihon, unul dintre cele mai frumoase oraşe. Prezenţa apei şi a unui climat cald contribuiau ca prin acele părţi fructele tropicale să se maturizeze foarte repede, iar florile să crească mai frumoase ca oriunde în lume. Însă omul acesta nu vedea frumuseţile naturii care-l înconjura.
Pe când mai era mic, poate că se răzvrătise împotriva acestui defect al lui... Acum era trist pentru că nu putea vedea faţa părinţilor săi, feţele oamenilor şi nici grădinile înflorite despre care îi vorbeau toţi. Pe vremea aceea nu existau şcoli pentru nevăzători, nici locuri de muncă bune pentru ei, oamenii aceştia stăteau la marginea drumurilor şi cerşeau. Tânăr fiind se gândea că odată tot îşi va câştiga el vederea, că va putea munci aşa, ca toţi oamenii, că va deveni un om normal, că se va căsători şi că va avea copii... Dar anii treceau şi starea sănătăţii lui nu se schimba. În cele din urmă, el s-a resemnat şi s-a obişnuit să trăiască aşa, în noaptea aceea fără de sfârşit.
În una din zile a aflat că în Israel a apărut un mare profet care îi făcea pe orbi să vadă şi pe surzi să audă. A mai aflat că profetul acesta poate învia chiar şi morţi... Atunci în inima lui Bartimeu a revenit speranţa şi din clipa aceea n-a mai trăit decât numai în aşteptarea întâlnirii sale cu Isus din Nazaret.
În cele din urmă s-a ivit şi ocazia, căci pe când stătea el la marginea drumului şi cerşea ca în toate zilele, a auzit glasuri de mulţime de oameni, care, pe măsură ce se apropiau, se auzea din ce în ce mai bine şi mai lămurit. Atunci când mulţimea s-a apropiat, a întrebat pe cineva:
- Ce-i cu larma asta? Cine trece pe drum?
- Trece Isus Nazarineanul, i se răspunse.
Bucuros de această veste Bartimeu a început să strige atât de tare, încât acoperea glasurile celor mulţi.
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine.
Strigătul acesta al lui nu a fost pe placul mulţimii care îl însoţea pe Isus, încât unii încercau a-l face să tacă. Însă el nu voia să piardă ocazia şi cu o şi mai mare putere începu să strige:
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!
Chiar şi Isus i-a auzit cuvintele; atunci s-a oprit, l-a chemat la dânsul şi l-a întrebat:
- Ce vrei să fac pentru tine?
Atunci Bartimeu se ridică în picioare, îşi lăsă mantaua, care îl împiedica la mers şi se apropie de Isus, şi ceru numai un singur lucru, pe care şi-l dorea din copilărie: „Învăţătorule, să văd!”.
- Mergi, credinţa ta te-a mântuit, i-a spus Isus.
În clipa aceea ochii lui Bartineu s-au deschis. Noaptea lui cea lungă a luat sfârşit. Cea dintâi fiinţă pe care a văzut-o Bartimeu, a fost Isus.
Oricum, în privinţa ochilor lucrul cel mai important este nu culoarea lor, ci faptul dacă sunt sănătoşi şi pot vedea bine tot ceea ce se află în jurul lor.
Din nefericire, mai sunt şi copii orbi, nevăzători. Ochii unor asemenea copii sunt închişi, stinşi nu numai pentru câteva minute, ci pentru totdeauna. Ei trăiesc ca într-o noapte continuă, fără nici cea mai mică rază de lumină. Asemenea copii sunt foarte mulţi în Asia şi în Africa, acolo unde există multe şi felurite boli de ochi şi unde medicii sunt foarte puţini.
În zilele noastre, guvernele din acele ţări, ca şi misionarii, se străduiesc să vină în ajutorul celor nevăzători. Aşa de pildă, se organizează pentru ei şcoli speciale unde, prin folosirea degetelor, pot citi cărţi scrise în alfabetul Braille. În aceste şcoli, copii nevăzători învaţă şi câte o meserie, ca să poată munci şi să-şi câştige singuri pâinea cea de toate zilele. Prin aceasta îşi pot întemeia chiar şi o familie, iar copiii născuţi din asemenea familii văd foarte bine.
În Palestina, pe vremea lui Isus erau mulţi orbi, iar unul dintre aceştia era şi Bartimeu, care trăia la periferia oraşului Ierihon, unul dintre cele mai frumoase oraşe. Prezenţa apei şi a unui climat cald contribuiau ca prin acele părţi fructele tropicale să se maturizeze foarte repede, iar florile să crească mai frumoase ca oriunde în lume. Însă omul acesta nu vedea frumuseţile naturii care-l înconjura.
Pe când mai era mic, poate că se răzvrătise împotriva acestui defect al lui... Acum era trist pentru că nu putea vedea faţa părinţilor săi, feţele oamenilor şi nici grădinile înflorite despre care îi vorbeau toţi. Pe vremea aceea nu existau şcoli pentru nevăzători, nici locuri de muncă bune pentru ei, oamenii aceştia stăteau la marginea drumurilor şi cerşeau. Tânăr fiind se gândea că odată tot îşi va câştiga el vederea, că va putea munci aşa, ca toţi oamenii, că va deveni un om normal, că se va căsători şi că va avea copii... Dar anii treceau şi starea sănătăţii lui nu se schimba. În cele din urmă, el s-a resemnat şi s-a obişnuit să trăiască aşa, în noaptea aceea fără de sfârşit.
În una din zile a aflat că în Israel a apărut un mare profet care îi făcea pe orbi să vadă şi pe surzi să audă. A mai aflat că profetul acesta poate învia chiar şi morţi... Atunci în inima lui Bartimeu a revenit speranţa şi din clipa aceea n-a mai trăit decât numai în aşteptarea întâlnirii sale cu Isus din Nazaret.
În cele din urmă s-a ivit şi ocazia, căci pe când stătea el la marginea drumului şi cerşea ca în toate zilele, a auzit glasuri de mulţime de oameni, care, pe măsură ce se apropiau, se auzea din ce în ce mai bine şi mai lămurit. Atunci când mulţimea s-a apropiat, a întrebat pe cineva:
- Ce-i cu larma asta? Cine trece pe drum?
- Trece Isus Nazarineanul, i se răspunse.
Bucuros de această veste Bartimeu a început să strige atât de tare, încât acoperea glasurile celor mulţi.
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine.
Strigătul acesta al lui nu a fost pe placul mulţimii care îl însoţea pe Isus, încât unii încercau a-l face să tacă. Însă el nu voia să piardă ocazia şi cu o şi mai mare putere începu să strige:
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!
Chiar şi Isus i-a auzit cuvintele; atunci s-a oprit, l-a chemat la dânsul şi l-a întrebat:
- Ce vrei să fac pentru tine?
Atunci Bartimeu se ridică în picioare, îşi lăsă mantaua, care îl împiedica la mers şi se apropie de Isus, şi ceru numai un singur lucru, pe care şi-l dorea din copilărie: „Învăţătorule, să văd!”.
- Mergi, credinţa ta te-a mântuit, i-a spus Isus.
În clipa aceea ochii lui Bartineu s-au deschis. Noaptea lui cea lungă a luat sfârşit. Cea dintâi fiinţă pe care a văzut-o Bartimeu, a fost Isus.
De multe ori aţi auzit spunându-se că Isus dădea vedere orbilor, îi făcea să audă pe cei surzi, şi punea în mişcare picioarele şi mâinile cele paralizate. Poate veţi spune: Noi suntem sănătoşi. Avem ochi, mâini, urechi, picioare sănătoase. În cazul acesta ce-am mai putea cere de la Isus?
Cred că într-un chip cu totul aparte, lui Isus i-aţi putea cere sănătatea sufletească. Pentru că se poate întâmpla ca cineva să aibă ochi sănătoşi şi să nu vadă sărăcia în care se zbat atâţia oameni în jurul lui; s-ar putea să aibă urechi sănătoase şi să nu audă cererile de ajutor ale aproapelui. S-ar putea să aibă mâini, picioare sănătoase, dar leneşe... Toate aceste mădulare sunt bolnave din punct de vedere moral.
Dumnezeu ne-a dat cinci simţuri: văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul. Dacă toate aceste cinci simţuri sunt sănătoase, ele sunt un mare dar al lui Dumnezeu. Le numim deseori ferestrele sufletului, pentru că prin ele mintea şi gândurile noastre cunosc lumea exterioară. Fără ochi, urechi şi miros, noi nu am cunoaşte nimic din ceea ce ne înconjoară, şi am fi asemenea unei case fără ferestre.
Dar, aşa cum ştiţi, de la fereastră se pot vedea şi auzi nu numai lucruri bune şi frumoase, căci prea adesea prin urechile şi prin ochii noştri intră şi urletul sălbatic, duhoarea şi mirosul cel urât al cuvintelor necuviincioase. În asemenea cazuri ferestrele trebuie închise.
La fel se poate vorbi şi de ferestrele sufletului nostru. Să încercăm a le observa mai bine.
- Vederea. Cel mai important dintre simţurile noastre este vederea, ale cărei instrumente sunt ochii. Cu ochii putem citi Cuvântul Domnului, Evanghelia. Din recunoştinţă, ochii ar trebui să fie totdeauna deschişi la trebuinţele părinţilor, ale fraţilor, ale surorilor şi ale colegilor noştri. Un copil care nu-i în stare să vadă aceste necesităţi, ar trebui să se roage aşa cum se ruga Bartimeu: „Doamne, fă-mă să văd!”
- Auzul. Fără auz noi nu am putea vorbi acasă cu părinţii şi nici la şcoală cu colegii; nu putem asculta muzică şi nu am putea cânta în cor şi viaţa ne-ar fi tristă, cenuşie. Însă voi ştiţi că nu toate conversaţiile şi cântecele sunt bune. Mulţi dintre voi, care cu toate că au urechi sănătoase, nu aud atunci când cineva le cere ajutorul şi nici chiar atunci când sunt rugaţi cu insistenţă. Şi aceştia ar trebui să se roage pentru vindecarea urechilor lor.
- Pipăitul. Aţi auzit că Isus a vindecat un om, care avea o mână uscată, paralizată. Omul acela, mai înainte de a fi vindecat, nu putea să lucreze; nu putea să-şi mângâie propriul lui copil, pentru că degetele lui nu simţeau căldura şi nici delicateţea feţei copilului.
Cred că într-un chip cu totul aparte, lui Isus i-aţi putea cere sănătatea sufletească. Pentru că se poate întâmpla ca cineva să aibă ochi sănătoşi şi să nu vadă sărăcia în care se zbat atâţia oameni în jurul lui; s-ar putea să aibă urechi sănătoase şi să nu audă cererile de ajutor ale aproapelui. S-ar putea să aibă mâini, picioare sănătoase, dar leneşe... Toate aceste mădulare sunt bolnave din punct de vedere moral.
Dumnezeu ne-a dat cinci simţuri: văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul. Dacă toate aceste cinci simţuri sunt sănătoase, ele sunt un mare dar al lui Dumnezeu. Le numim deseori ferestrele sufletului, pentru că prin ele mintea şi gândurile noastre cunosc lumea exterioară. Fără ochi, urechi şi miros, noi nu am cunoaşte nimic din ceea ce ne înconjoară, şi am fi asemenea unei case fără ferestre.
Dar, aşa cum ştiţi, de la fereastră se pot vedea şi auzi nu numai lucruri bune şi frumoase, căci prea adesea prin urechile şi prin ochii noştri intră şi urletul sălbatic, duhoarea şi mirosul cel urât al cuvintelor necuviincioase. În asemenea cazuri ferestrele trebuie închise.
La fel se poate vorbi şi de ferestrele sufletului nostru. Să încercăm a le observa mai bine.
- Vederea. Cel mai important dintre simţurile noastre este vederea, ale cărei instrumente sunt ochii. Cu ochii putem citi Cuvântul Domnului, Evanghelia. Din recunoştinţă, ochii ar trebui să fie totdeauna deschişi la trebuinţele părinţilor, ale fraţilor, ale surorilor şi ale colegilor noştri. Un copil care nu-i în stare să vadă aceste necesităţi, ar trebui să se roage aşa cum se ruga Bartimeu: „Doamne, fă-mă să văd!”
- Auzul. Fără auz noi nu am putea vorbi acasă cu părinţii şi nici la şcoală cu colegii; nu putem asculta muzică şi nu am putea cânta în cor şi viaţa ne-ar fi tristă, cenuşie. Însă voi ştiţi că nu toate conversaţiile şi cântecele sunt bune. Mulţi dintre voi, care cu toate că au urechi sănătoase, nu aud atunci când cineva le cere ajutorul şi nici chiar atunci când sunt rugaţi cu insistenţă. Şi aceştia ar trebui să se roage pentru vindecarea urechilor lor.
- Pipăitul. Aţi auzit că Isus a vindecat un om, care avea o mână uscată, paralizată. Omul acela, mai înainte de a fi vindecat, nu putea să lucreze; nu putea să-şi mângâie propriul lui copil, pentru că degetele lui nu simţeau căldura şi nici delicateţea feţei copilului.
- Gustul. Simţul acesta este mult mai dezvoltat decât la adulţi. Dumnezeu vi l-a dat pentru ca să puteţi mânca cu plăcere diferitele feluri de mâncare, şi, astfel, să creşteţi. Însă trebuie să căutaţi să nu fiţi lacomi; să nu mâncaţi mai mult decât vă trebuie, dar nici să nu faceţi mofturi la mâncare.
- Când ne folosim bine de simţurile noastre?
- Ne folosim bine de simţurile noastre atunci când le folosim în limita bunei cuviinţe spre a nu avea remuşcări. Dar sunt unii copii care nu mai ţin cont de conştiinţa lor.
- Când ne folosim bine de simţurile noastre?
- Ne folosim bine de simţurile noastre atunci când le folosim în limita bunei cuviinţe spre a nu avea remuşcări. Dar sunt unii copii care nu mai ţin cont de conştiinţa lor.
Astăzi, după ce am ascultat Evanghelia cu vindecarea orbului Bartimeu, să-i mulţumim lui Isus pentru că ne-a dat cele cinci simţuri şi pentru că suntem sănătoşi.
Îl vom ruga să ne ajute ca să ne folosim bine de aceste cinci simţuri, pentru a le putea controla cu mintea şi cu conştiinţa noastră, formată şi luminată de poruncile lui Dumnezeu.
Îl vom ruga să ne ajute ca să ne folosim bine de aceste cinci simţuri, pentru a le putea controla cu mintea şi cu conştiinţa noastră, formată şi luminată de poruncile lui Dumnezeu.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu