Sfântul Ioan Evanghelistul era ucenicul pe care-l iubea Isus. Era supranumit „apostolul dragostei”, iar Evanghelia sa este cunoscută sub numele de „Evanghelia dragostei”. De asemenea, în cea dintâi scrisoare a lui către creştini scrie: „Dumnezeu este iubire!”
Bătrân fiind de-acum (a trăit circa o sută de ani), cu greu mai putea merge la biserică. Creştinii din Efes îl duceau în biserică pe braţele lor, pentru că era singurul ucenic al Domnului care se mai afla în viaţă. Apoi îi cereau să le povestească şi să le spună câte ceva din învăţătura lui Cristos. Iar el, repeta totdeauna aceleaşi cuvinte: „Dragii mei, iubiţi-vă unii pe alţii!” Auzind mereu aceleaşi cuvinte, în cele din urmă creştinii l-au întrebat: „Învăţătorule, pentru ce ne spui totdeauna acelaşi lucru?” Iar el a răspuns: „Pentru că aceasta este porunca lui Isus şi dacă o veţi păzi, vă veţi mântui”.
Aşa cum spune Isus în Evanghelia de astăzi, porunca dragostei este cea dintâi şi cea mai importantă dintre porunci. Dacă o va practica cineva, omul acela va fi un om bun.
Bătrân fiind de-acum (a trăit circa o sută de ani), cu greu mai putea merge la biserică. Creştinii din Efes îl duceau în biserică pe braţele lor, pentru că era singurul ucenic al Domnului care se mai afla în viaţă. Apoi îi cereau să le povestească şi să le spună câte ceva din învăţătura lui Cristos. Iar el, repeta totdeauna aceleaşi cuvinte: „Dragii mei, iubiţi-vă unii pe alţii!” Auzind mereu aceleaşi cuvinte, în cele din urmă creştinii l-au întrebat: „Învăţătorule, pentru ce ne spui totdeauna acelaşi lucru?” Iar el a răspuns: „Pentru că aceasta este porunca lui Isus şi dacă o veţi păzi, vă veţi mântui”.
Aşa cum spune Isus în Evanghelia de astăzi, porunca dragostei este cea dintâi şi cea mai importantă dintre porunci. Dacă o va practica cineva, omul acela va fi un om bun.
Însă evreii din vremea lui Isus nu o înţelegeau şi se întrebau unii pe alţii: „Care este cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege?” Unul dintre ei, care nu era un evreu oarecare, ci un cărturar, veni la Isus şi-l întrebă: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Iar Isus îi răspunse: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”» „şi să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Porunca aceasta a descoperit-o Dumnezeu lui Moise, şi evreii scriau cuvintele acestei porunci pe fâşii de pergament, pe care şi le puneau în nişte cutiuţe, şi le legau la frunte, ca să ţină totdeauna cont de ele, din care cauză le recitau de trei ori pe zi: dimineaţa, la amiază şi seara. Desigur că le recitase şi cărturarul care-l întrebase pe Isus, însă el căuta să-l ispitească pe Domnul.
Cred că dacă mai înainte de citirea Evangheliei de astăzi v-aş fi întrebat care este cea mai mare poruncă, dacă nu chiar toţi, însă cei mai mulţi dintre voi nu aţi fi ştiut ce să răspundeţi.
De aceea, pentru a vă întipări bine în minte porunca aceasta să vedem acum ce înseamnă dragostea faţă de Dumnezeu, căci despre dragostea faţă de aproapele vom vorbi mai pe larg în celelalte duminici.
Să începem cu întrebarea: „Pentru ce trebuie să-l iubim pe Dumnezeu?”. Cred că voi veţi răspunde că aici este vorba de o întrebare foarte simplă şi că răspunsul este dintre cele mai uşoare, pentru că Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl nostru, care ne iubeşte şi care ne apără.
Răspunsul ar fi mai greu dacă v-aş întreba, nu pentru ce îl iubim noi pe Dumnezeu, ci pentru ce ne iubeşte el? Ce vede el bun în noi, care să-i placă şi să ne iubească?
Am să încerc să răspund la această întrebare printr-o asemănare.
Artistul care a pictat o icoană frumoasă sau care a sculptat o statuie, îşi iubeşte opera şi cu mândrie spune oricui: „Aceasta este lucrarea mâinilor mele, a imaginaţiei şi a inimii mele”. Tot aşa şi părinţii care au un fiu sunt mândri cu el şi îl iubesc, ba, cu trecerea timpului, îl iubesc şi mai mult când se jertfesc şi fac multe sacrificii pentru a-i da o educaţie bună. Copilul acesta le este foarte scump pentru că i-a costat atâtea nopţi nedormite, multă osteneală şi nu puţină cheltuială.
Dumnezeu este Creatorul şi tatăl nostru mai mult decât este artistul în confruntările cu opera lui de artă, ori chiar părinţii în confruntările cu copiii lor. Voi ştiţi că la început oamenii nu existau, şi că Dumnezeu i-a creat pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, după chipul şi asemănarea lui. Iar părinţii noştri ne-au dat şi nouă viaţă, şi de aceea Dumnezeu ne iubeşte ca pe proprii lui fii.
Mai târziu, când oamenii au devenit răi şi au început să păcătuiască, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, Isus, pentru ca să ne elibereze de sclavia păcatului şi să ne înveţe cum să trăim în dragoste. Acum, pentru că Isus a suferit atât de mult pentru noi, i-am devenit scumpi într-un chip cu totul deosebit.
Dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să se asemene cu dragostea bună şi frumoasă pe care o avem faţă de părinţii şi prietenii noştri. Dragostea către un prieten se exprimă prin dorinţa de a vorbi în fiecare zi cu el despre bucuriile şi necazurile noastre. Atunci când un prieten pleacă într-o călătorie şi ajunge la locul destinat, ne scrie o scrisoare, iar dacă avem telefon, ne dă un telefon.
Deci şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să i-o demonstrăm printr-o conversaţie prietenească. Dar, poate îmi veţi spune: „Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeu, şi se aseamănă, într-un fel, cu un prieten aflat departe, la sute de kilometri. Cum putem vorbi cu el? De scris nu-i putem scrie pentru că poşta nu primeşte scrisorile adresate lui Dumnezeu, iar de telefon, nici vorbă nu poate fi!
Răspunsul la această întrebare îl puteţi afla voi înşivă. Pentru a-i spune lui Dumnezeu că-l iubim, nu avem nevoie nici de telefon şi nici de scrisoare; ne este suficientă rugăciunea. Dumnezeu aude chiar şi cele mai mici şoapte şi cunoaşte toate gândurile noastre...
Iolanda, o fată de vârsta voastră, în fiecare dimineaţă recita câte o scurtă rugăciune. Aceasta o făcea fără să-i mai amintească mama, căci aşa cum spunea ea „rugăciunea poruncită şi supravegheată nu place lui Dumnezeu”.
Într-o dimineaţă, Iolanda s-a luat cu somnul şi a dormit ceva mai mult. Mama se apropie de patul ei, o scutură puţin şi-i spuse: „Scoală repede, să nu întârzii la şcoală!” Tot atunci Iolanda a sărit din pat, s-a spălat şi s-a îmbrăcat, a mâncat ceva în fugă, şi-a luat cărţile şi a plecat spre şcoală. Dar simţea că-i lipsea ceva. Se gândi o clipă şi-şi aduse aminte că în dimineaţa aceea nu-şi spusese rugăciunile de dimineaţă, din care cauză nici nu era atât de veselă şi atât de zglobie ca în celelalte zile. Rugăciunea de dimineaţă era pentru dânsa un salut adresat lui Dumnezeu, lui Isus şi Preasfintei Fecioare Maria. Era un fel de „Bună dimineaţa”, prin care voia să-i spună lui Dumnezeu că-l iubeşte.
Dacă uneori şi voi, aşa ca Iolanda, nu vă simţiţi bine atunci când nu aţi recitat rugăciunea de dimineaţă şi de seară, şi dacă o faceţi fără ca să vă mai spună cineva, fără a mai aştepta îndemnul părinţilor, asta înseamnă că voi îl iubiţi pe Dumnezeu.
Dragostea noastră către prieteni se exprimă prin dorinţa de a-i întâlni.
O altă fată, pe nume Mihaela, se întâlni cu o prietenă de a ei pe nume Loredana, căreia îi spuse:
- Astăzi vii la mine; mai vorbim, şi apoi este şi un film frumos la televizor.
- Nu pot, fiindcă astăzi am o întâlnire, răspunse Loredana zâmbind.
- Ce fel de întâlnire? Am să te spun mamei tale.
- N-ai decât, fiindcă şi mama merge cu mine la această întâlnire. Mergem la biserică să-l întâlnim pe Isus. Mai întâi ne vom ruga şi apoi vom face catehismul.
În afara lecţiilor de catehism, pot şi chiar ar trebui să fie şi alte întâlniri cu Isus. Una din acestea ar putea fi atunci când treceţi prin faţa bisericii, când puteţi intra pentru câteva minute în biserică spre a-l vizita pe Isus în sfântul Sacrament. Asemenea întâlniri îi plac foarte mult, mai ales când sunt făcute din propria voastră iniţiativă, fără îndemnul ori constrângerea a cuiva.
Dar cea mai frumoasă întâlnire cu Isus este aceea din timpul Sfintei Liturghii, atunci când îl primiţi în inimile voastre în sfânta Împărtăşanie, pentru că aceasta nu-i numai o simplă întâlnire, ci însuşi Isus vine să locuiască în inimile voastre. Prin sfânta Împărtăşanie ne exprimăm dragostea faţă de Dumnezeu în felul cel mai bun şi în acelaşi timp, îndeplinim porunca dragostei.
Cred că dacă mai înainte de citirea Evangheliei de astăzi v-aş fi întrebat care este cea mai mare poruncă, dacă nu chiar toţi, însă cei mai mulţi dintre voi nu aţi fi ştiut ce să răspundeţi.
De aceea, pentru a vă întipări bine în minte porunca aceasta să vedem acum ce înseamnă dragostea faţă de Dumnezeu, căci despre dragostea faţă de aproapele vom vorbi mai pe larg în celelalte duminici.
Să începem cu întrebarea: „Pentru ce trebuie să-l iubim pe Dumnezeu?”. Cred că voi veţi răspunde că aici este vorba de o întrebare foarte simplă şi că răspunsul este dintre cele mai uşoare, pentru că Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl nostru, care ne iubeşte şi care ne apără.
Răspunsul ar fi mai greu dacă v-aş întreba, nu pentru ce îl iubim noi pe Dumnezeu, ci pentru ce ne iubeşte el? Ce vede el bun în noi, care să-i placă şi să ne iubească?
Am să încerc să răspund la această întrebare printr-o asemănare.
Artistul care a pictat o icoană frumoasă sau care a sculptat o statuie, îşi iubeşte opera şi cu mândrie spune oricui: „Aceasta este lucrarea mâinilor mele, a imaginaţiei şi a inimii mele”. Tot aşa şi părinţii care au un fiu sunt mândri cu el şi îl iubesc, ba, cu trecerea timpului, îl iubesc şi mai mult când se jertfesc şi fac multe sacrificii pentru a-i da o educaţie bună. Copilul acesta le este foarte scump pentru că i-a costat atâtea nopţi nedormite, multă osteneală şi nu puţină cheltuială.
Dumnezeu este Creatorul şi tatăl nostru mai mult decât este artistul în confruntările cu opera lui de artă, ori chiar părinţii în confruntările cu copiii lor. Voi ştiţi că la început oamenii nu existau, şi că Dumnezeu i-a creat pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, după chipul şi asemănarea lui. Iar părinţii noştri ne-au dat şi nouă viaţă, şi de aceea Dumnezeu ne iubeşte ca pe proprii lui fii.
Mai târziu, când oamenii au devenit răi şi au început să păcătuiască, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, Isus, pentru ca să ne elibereze de sclavia păcatului şi să ne înveţe cum să trăim în dragoste. Acum, pentru că Isus a suferit atât de mult pentru noi, i-am devenit scumpi într-un chip cu totul deosebit.
Dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să se asemene cu dragostea bună şi frumoasă pe care o avem faţă de părinţii şi prietenii noştri. Dragostea către un prieten se exprimă prin dorinţa de a vorbi în fiecare zi cu el despre bucuriile şi necazurile noastre. Atunci când un prieten pleacă într-o călătorie şi ajunge la locul destinat, ne scrie o scrisoare, iar dacă avem telefon, ne dă un telefon.
Deci şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să i-o demonstrăm printr-o conversaţie prietenească. Dar, poate îmi veţi spune: „Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeu, şi se aseamănă, într-un fel, cu un prieten aflat departe, la sute de kilometri. Cum putem vorbi cu el? De scris nu-i putem scrie pentru că poşta nu primeşte scrisorile adresate lui Dumnezeu, iar de telefon, nici vorbă nu poate fi!
Răspunsul la această întrebare îl puteţi afla voi înşivă. Pentru a-i spune lui Dumnezeu că-l iubim, nu avem nevoie nici de telefon şi nici de scrisoare; ne este suficientă rugăciunea. Dumnezeu aude chiar şi cele mai mici şoapte şi cunoaşte toate gândurile noastre...
Iolanda, o fată de vârsta voastră, în fiecare dimineaţă recita câte o scurtă rugăciune. Aceasta o făcea fără să-i mai amintească mama, căci aşa cum spunea ea „rugăciunea poruncită şi supravegheată nu place lui Dumnezeu”.
Într-o dimineaţă, Iolanda s-a luat cu somnul şi a dormit ceva mai mult. Mama se apropie de patul ei, o scutură puţin şi-i spuse: „Scoală repede, să nu întârzii la şcoală!” Tot atunci Iolanda a sărit din pat, s-a spălat şi s-a îmbrăcat, a mâncat ceva în fugă, şi-a luat cărţile şi a plecat spre şcoală. Dar simţea că-i lipsea ceva. Se gândi o clipă şi-şi aduse aminte că în dimineaţa aceea nu-şi spusese rugăciunile de dimineaţă, din care cauză nici nu era atât de veselă şi atât de zglobie ca în celelalte zile. Rugăciunea de dimineaţă era pentru dânsa un salut adresat lui Dumnezeu, lui Isus şi Preasfintei Fecioare Maria. Era un fel de „Bună dimineaţa”, prin care voia să-i spună lui Dumnezeu că-l iubeşte.
Dacă uneori şi voi, aşa ca Iolanda, nu vă simţiţi bine atunci când nu aţi recitat rugăciunea de dimineaţă şi de seară, şi dacă o faceţi fără ca să vă mai spună cineva, fără a mai aştepta îndemnul părinţilor, asta înseamnă că voi îl iubiţi pe Dumnezeu.
Dragostea noastră către prieteni se exprimă prin dorinţa de a-i întâlni.
O altă fată, pe nume Mihaela, se întâlni cu o prietenă de a ei pe nume Loredana, căreia îi spuse:
- Astăzi vii la mine; mai vorbim, şi apoi este şi un film frumos la televizor.
- Nu pot, fiindcă astăzi am o întâlnire, răspunse Loredana zâmbind.
- Ce fel de întâlnire? Am să te spun mamei tale.
- N-ai decât, fiindcă şi mama merge cu mine la această întâlnire. Mergem la biserică să-l întâlnim pe Isus. Mai întâi ne vom ruga şi apoi vom face catehismul.
În afara lecţiilor de catehism, pot şi chiar ar trebui să fie şi alte întâlniri cu Isus. Una din acestea ar putea fi atunci când treceţi prin faţa bisericii, când puteţi intra pentru câteva minute în biserică spre a-l vizita pe Isus în sfântul Sacrament. Asemenea întâlniri îi plac foarte mult, mai ales când sunt făcute din propria voastră iniţiativă, fără îndemnul ori constrângerea a cuiva.
Dar cea mai frumoasă întâlnire cu Isus este aceea din timpul Sfintei Liturghii, atunci când îl primiţi în inimile voastre în sfânta Împărtăşanie, pentru că aceasta nu-i numai o simplă întâlnire, ci însuşi Isus vine să locuiască în inimile voastre. Prin sfânta Împărtăşanie ne exprimăm dragostea faţă de Dumnezeu în felul cel mai bun şi în acelaşi timp, îndeplinim porunca dragostei.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu