Unii copii sunt foarte ambiţioşi; doresc să fie pe primul loc în clasă şi chiar pe toată şcoala. Se întristează atunci când primesc câte o notă mai puţin bună şi sunt foarte supăraţi atunci când vreun coleg sau vreo colegă primesc note mai bune decât dânsul. Tristeţea aceasta îşi are numele ei specific şi se numeşte invidie.
Clara nu era o copilă ambiţioasă şi nici invidioasă, dar ambiţioase erau mama şi bunica. Amândouă, stăteau toată ziua cu gura pe dânsa, cum că ea ar trebui să fie dacă nu chiar pe primul, cel puţin pe al doilea loc din clasă. Atunci când primea nota şase, imediat o întrebau: „De ce n-ai luat şapte?” Iar când primea nota şapte, ele voiau să ştie neapărat pentru ce nu a luat opt. Atunci când mama Clarei a aflat că o colegă de-a ei a primit nota maximă, imediat a început s-o dojenească: „Cum ai putut îngădui aşa ceva? N-ai un pic de ambiţie în tine!”
De fapt, Clara nu era prea ambiţioasă, în schimb era foarte sensibilă şi chiar frumoasă. Suferea mult din cauza observaţiilor pe care i le făcea mama şi bunica. Noaptea, deseori nici nu putea dormi. În clipele acelea suspina, zicând: „Cât de fericită aş fi dacă nu ar trebui să caut să fiu pe primul loc în clasă!”
Poate aţi observat cum se poartă acei oameni care au cal şi căruţă. Înhamă calul şi după ce se urcă în căruţă spun: „Dii, Haide!” Dacă se leneveşte şi nu vrea să meargă, îl atinge o dată sau de două ori cu biciul şi numai după ce a ajuns la locul stabilit, îi dă o un cub de zahăr. Pentru Clara, îndemnul de a fi totdeauna pe locul întâi nu era altceva decât o veşnică şfichiuire cu biciul, în schimb, laudele pe care le primea din când în când, erau ca tot atâtea bomboane.
Din fericire, tatăl Clarei era cu totul de altă părere decât mama şi bunica ei, aşa că deseori îi spunea: „Clara, notele să nu te preocupe prea mult. Dăţi toată silinţa la învăţătură şi caută să fii o fată bună”. Cuvintele acestea erau pentru dânsa o încurajare, ca un fel de balsam.
În evanghelia de astăzi ni se spune că doi apostoli, doreau să ocupe primele două locuri în viitoarea împărăţie a lui Cristos. Aceştia erau doi fraţi: Ioan şi Iacob. Pe vremea când doreau aceasta ei nu erau încă sfinţi, ci sfinţi au devenit mult mai târziu, atunci când s-au descotorosit de ambiţiile bolnăvicioase, când au început să nu se mai gândească să stea la dreapta ori la stânga lui Isus.
Faptul acesta este povestit şi de sfântul Matei, unde citim că Salome, mama lor, a făcut o plecăciune până la pământ în faţa lui Isus şi apoi a cerut primele două locuri pentru cei doi fii ai ei. S-ar putea ca însăşi fiii îndemnaţi de mama lor să fi cerut aceasta, pentru că aşa sunt toate mamele; vor ca fiii lor să fie cât mai mari, deosebiţi de ceilalţi.
Desigur, că totdeauna şi oriunde trebuie să fie cineva mai mare, care să conducă. Aşa este în orice ţară, în orice oficiu, fabrică ori şcoală de orice grad. Acelaşi lucru îl aflăm şi în Biserică, care este Împărăţia lui Cristos pe pământ.
Cu toate acestea, nu trebuie încercat de unul singur şi cu prea multă insistenţă a se cocoţa pe primul loc pentru a nu deveni ridicoli. Ne închipuim că ştim totul, putem totul, însă în realitate nu suntem decât nişte fiinţe meschine, lipsite de experienţa vieţii.
Chiar nici mama nu trebuie să hotărască starea socială, cariera propriului ei fiu, deoarece mama trece cu uşurinţă peste defectele şi incapacităţile propriilor fii. Cine anume este vrednic a ocupa un loc mai de frunte, asta o decid comisiile, cercetările şi concursurile. Cu alte cuvinte aţii, nu noi înşine.
Aşa cum aţi auzit, Isus nu a dat dreptate lui Iacob, lui Ioan şi nici mamei lor. Nimic de spus, cei doi apostoli erau oameni buni şi-l iubeau pe Isus, însă erau geloşi, pentru că-şi dădeau seama că Petru era cel mai destoinic de a fi un bun conducător. De aceea a şi devenit cel dintâi papă al Bisericii.
Acum, din mijlocul apostolilor, să ne întoarcem la şcoală. Sergiu, un băiat de 17 ani era elev de liceu. La învăţătură era primul, dar foarte ambiţios. Sfârşitul anului nu era departe. Profesorul îi ceru lui Sergiu să explice lecţia, pe care de altfel o ştia foarte bine. Dar din cauza dorinţei ambiţioase de a lua cea mai bună notă a fost cuprins de o emoţie atât de mare încât nu a mai putut spune nici un cuvânt. Ceilalţi colegi au rămas înmărmuriţi şi se întrebau ce anume se va întâmpla cu el. Însă profesorul, ca bun pedagog, a înţeles motivul acestei tăceri; i-a vorbit la inimă, şi ajutat în felul acesta, Sergiu şi-a recâştigat calmul şi a răspuns foarte bine.
Prea multă ambiţie strică. Nu-i bună nici în şcoală şi nici în alt domeniu de activitate. Omul ambiţios care este mereu în căutarea de premii, de recompense, unul ca acesta nu va fi niciodată bine văzut în fabrică şi la nici un alt fel de muncă. Nimeni nu va colabora cu el, şi îl vor înconjura.
Poate că mă veţi întreba: în cazul acesta nu-i bine de a avea nici cea mai mică ambiţie, cu scopul de a face ceva bun în viaţă? Da, este bine, dar numai în cazul când este vorba de lucruri bune şi folositoare societăţii şi care să nu fie asociate cu vreo intenţie rea. Spre exemplu nu trebuie să vă consideraţi mai buni şi mai deştepţi decât alţii.
Cu ce intenţie trebuie să munciţi pentru ca munca voastră să fie bună?
Isus le spune apostolilor: „Voi ştiţi că cei ce sunt priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor domnesc peste ele. Dar printre voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie mai mare printre voi, să fie slujitorul tuturor” (Mc 10, 42-44).
Aşadar, măreţia, distincţia, primele locuri sunt lucruri bune atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
Deci, a avea note bune şi a fi primul în clasă, toate acestea sunt bune şi la locul lor, atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
O fată care vrea cu tot dinadinsul să merite tot note bune, cu scopul de a deveni mai târziu o bună doctoriţă, bine face. Chiar şi un băiat care-şi dă toată silinţa să obţină note bune pentru a deveni un inginer constructor, etc., nici acesta nu face rău. Deci, luaţi aminte la cele ce v-am spus: Rezultate bune la învăţătură să aveţi, nu note bune, pentru că nu totdeauna asta este unul şi acelaşi lucru.
De obicei, un lucru bun şi folositor este întovărăşit de o bună retribuţie. Dar pentru a fi un bun creştin, un bun ucenic al lui Isus, trebuie avut în vedere slujirea altora, nu banul şi nici o poziţie socială mai relevantă.
Un băiat care urmează învăţătura lui Isus şi care se gândeşte la un viitor loc de muncă în slujirea aproapelui, acela nu se va ambiţiona cu nervozitate ca să obţină primul loc în clasă şi nici nu-i va invidia pe colegii mai buni decât dânsul la învăţătură. Unul ca acesta va munci, va studia cu zel, dar şi cu linişte sufletească. Pe un atare băiat îl vor iubi colegii, dar cel mai mult îl va iubi Isus, pentru că şi el îl iubeşte pe Isus.
Clara nu era o copilă ambiţioasă şi nici invidioasă, dar ambiţioase erau mama şi bunica. Amândouă, stăteau toată ziua cu gura pe dânsa, cum că ea ar trebui să fie dacă nu chiar pe primul, cel puţin pe al doilea loc din clasă. Atunci când primea nota şase, imediat o întrebau: „De ce n-ai luat şapte?” Iar când primea nota şapte, ele voiau să ştie neapărat pentru ce nu a luat opt. Atunci când mama Clarei a aflat că o colegă de-a ei a primit nota maximă, imediat a început s-o dojenească: „Cum ai putut îngădui aşa ceva? N-ai un pic de ambiţie în tine!”
De fapt, Clara nu era prea ambiţioasă, în schimb era foarte sensibilă şi chiar frumoasă. Suferea mult din cauza observaţiilor pe care i le făcea mama şi bunica. Noaptea, deseori nici nu putea dormi. În clipele acelea suspina, zicând: „Cât de fericită aş fi dacă nu ar trebui să caut să fiu pe primul loc în clasă!”
Poate aţi observat cum se poartă acei oameni care au cal şi căruţă. Înhamă calul şi după ce se urcă în căruţă spun: „Dii, Haide!” Dacă se leneveşte şi nu vrea să meargă, îl atinge o dată sau de două ori cu biciul şi numai după ce a ajuns la locul stabilit, îi dă o un cub de zahăr. Pentru Clara, îndemnul de a fi totdeauna pe locul întâi nu era altceva decât o veşnică şfichiuire cu biciul, în schimb, laudele pe care le primea din când în când, erau ca tot atâtea bomboane.
Din fericire, tatăl Clarei era cu totul de altă părere decât mama şi bunica ei, aşa că deseori îi spunea: „Clara, notele să nu te preocupe prea mult. Dăţi toată silinţa la învăţătură şi caută să fii o fată bună”. Cuvintele acestea erau pentru dânsa o încurajare, ca un fel de balsam.
În evanghelia de astăzi ni se spune că doi apostoli, doreau să ocupe primele două locuri în viitoarea împărăţie a lui Cristos. Aceştia erau doi fraţi: Ioan şi Iacob. Pe vremea când doreau aceasta ei nu erau încă sfinţi, ci sfinţi au devenit mult mai târziu, atunci când s-au descotorosit de ambiţiile bolnăvicioase, când au început să nu se mai gândească să stea la dreapta ori la stânga lui Isus.
Faptul acesta este povestit şi de sfântul Matei, unde citim că Salome, mama lor, a făcut o plecăciune până la pământ în faţa lui Isus şi apoi a cerut primele două locuri pentru cei doi fii ai ei. S-ar putea ca însăşi fiii îndemnaţi de mama lor să fi cerut aceasta, pentru că aşa sunt toate mamele; vor ca fiii lor să fie cât mai mari, deosebiţi de ceilalţi.
Desigur, că totdeauna şi oriunde trebuie să fie cineva mai mare, care să conducă. Aşa este în orice ţară, în orice oficiu, fabrică ori şcoală de orice grad. Acelaşi lucru îl aflăm şi în Biserică, care este Împărăţia lui Cristos pe pământ.
Cu toate acestea, nu trebuie încercat de unul singur şi cu prea multă insistenţă a se cocoţa pe primul loc pentru a nu deveni ridicoli. Ne închipuim că ştim totul, putem totul, însă în realitate nu suntem decât nişte fiinţe meschine, lipsite de experienţa vieţii.
Chiar nici mama nu trebuie să hotărască starea socială, cariera propriului ei fiu, deoarece mama trece cu uşurinţă peste defectele şi incapacităţile propriilor fii. Cine anume este vrednic a ocupa un loc mai de frunte, asta o decid comisiile, cercetările şi concursurile. Cu alte cuvinte aţii, nu noi înşine.
Aşa cum aţi auzit, Isus nu a dat dreptate lui Iacob, lui Ioan şi nici mamei lor. Nimic de spus, cei doi apostoli erau oameni buni şi-l iubeau pe Isus, însă erau geloşi, pentru că-şi dădeau seama că Petru era cel mai destoinic de a fi un bun conducător. De aceea a şi devenit cel dintâi papă al Bisericii.
Acum, din mijlocul apostolilor, să ne întoarcem la şcoală. Sergiu, un băiat de 17 ani era elev de liceu. La învăţătură era primul, dar foarte ambiţios. Sfârşitul anului nu era departe. Profesorul îi ceru lui Sergiu să explice lecţia, pe care de altfel o ştia foarte bine. Dar din cauza dorinţei ambiţioase de a lua cea mai bună notă a fost cuprins de o emoţie atât de mare încât nu a mai putut spune nici un cuvânt. Ceilalţi colegi au rămas înmărmuriţi şi se întrebau ce anume se va întâmpla cu el. Însă profesorul, ca bun pedagog, a înţeles motivul acestei tăceri; i-a vorbit la inimă, şi ajutat în felul acesta, Sergiu şi-a recâştigat calmul şi a răspuns foarte bine.
Prea multă ambiţie strică. Nu-i bună nici în şcoală şi nici în alt domeniu de activitate. Omul ambiţios care este mereu în căutarea de premii, de recompense, unul ca acesta nu va fi niciodată bine văzut în fabrică şi la nici un alt fel de muncă. Nimeni nu va colabora cu el, şi îl vor înconjura.
Poate că mă veţi întreba: în cazul acesta nu-i bine de a avea nici cea mai mică ambiţie, cu scopul de a face ceva bun în viaţă? Da, este bine, dar numai în cazul când este vorba de lucruri bune şi folositoare societăţii şi care să nu fie asociate cu vreo intenţie rea. Spre exemplu nu trebuie să vă consideraţi mai buni şi mai deştepţi decât alţii.
Cu ce intenţie trebuie să munciţi pentru ca munca voastră să fie bună?
Isus le spune apostolilor: „Voi ştiţi că cei ce sunt priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor domnesc peste ele. Dar printre voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie mai mare printre voi, să fie slujitorul tuturor” (Mc 10, 42-44).
Aşadar, măreţia, distincţia, primele locuri sunt lucruri bune atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
Deci, a avea note bune şi a fi primul în clasă, toate acestea sunt bune şi la locul lor, atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
O fată care vrea cu tot dinadinsul să merite tot note bune, cu scopul de a deveni mai târziu o bună doctoriţă, bine face. Chiar şi un băiat care-şi dă toată silinţa să obţină note bune pentru a deveni un inginer constructor, etc., nici acesta nu face rău. Deci, luaţi aminte la cele ce v-am spus: Rezultate bune la învăţătură să aveţi, nu note bune, pentru că nu totdeauna asta este unul şi acelaşi lucru.
De obicei, un lucru bun şi folositor este întovărăşit de o bună retribuţie. Dar pentru a fi un bun creştin, un bun ucenic al lui Isus, trebuie avut în vedere slujirea altora, nu banul şi nici o poziţie socială mai relevantă.
Un băiat care urmează învăţătura lui Isus şi care se gândeşte la un viitor loc de muncă în slujirea aproapelui, acela nu se va ambiţiona cu nervozitate ca să obţină primul loc în clasă şi nici nu-i va invidia pe colegii mai buni decât dânsul la învăţătură. Unul ca acesta va munci, va studia cu zel, dar şi cu linişte sufletească. Pe un atare băiat îl vor iubi colegii, dar cel mai mult îl va iubi Isus, pentru că şi el îl iubeşte pe Isus.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu