DUMINICA A XII-A DE PESTE AN (A)

Copiii curajoşi

1. Stas în faţa lui Mahdi                

Şi copiilor li se poate întâmpla să întâlnească pe cineva, care să caute a-i înstrăina de credinţa lor în Cristos. Un fapt de felul acesta a fost descris de scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz, în cartea lui „Prin pustiuri şi prin păduri”. Un copil polonez pe nume Stas Tarkowski, s-a trezit într-o zi în mijlocul trupelor mahomedane din Sudan. Comandatul acestor trupe, Mahdi, l-a chemat şi i-a poruncit să devină musulman.
Vrei să treci la învăţătura mea?  Îl întrebă.
Stas îi răspunse că el nu se putea converti la o învăţătură pe care nu o cunoaşte.
- O vei cunoaşte, spuse Mahdi.
Dacă aş accepta această învăţătură, spuse Stas, asta aş face de teamă, ca un laş. Eu sunt creştin, aşa, ca şi părinţii mei.
Stas, ştia că dacă refuză să treacă la legea musulmană risca de a cădea în disgraţie sau poate chiar să fie arestat. Un grec cunoscut de al lui, voind să-l salveze îi propune de a accepta religia musulmană numai aşa de formă, exterior, în inimă rămânând tot creştin.  Însă el a refuzat, socotind asta ca o ipocrizie. Cu toate acestea reuşi să salveze atât pe dânsul cât şi pe prietena lui, Nelli, comportându-se în felul acesta învăţăturii lui Cristos: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheenă” (Mt 10, 28). Şi asta pentru că sufletele noastre şi mântuirea noastră cea veşnică, sunt mai importante şi mai de preţ decât viaţa pământească.

2. Făgăduinţa ajutorului divin

Aşa cum am auzit din cuvintele sfintei Evanghelii, cu puţin timp mai înainte, Isus făgăduieşte ajutorul său tuturor acelora, care, acelora, care îşi vor mărturisi cu curaj propria lor credinţă în momente de grea încercare. Şi asta o spune prin două asemănări.
Prima se referă la păsările cerului. Atunci când Isus învăţa pe munte, probabil că pe deasupra mulţimii, zburau stoluri de păsări şi se vindeau două păsări pentru un gologan. Isus spune că Dumnezeu se îngrijeşte nu numai de oameni, ci chiar şi de animale, ca şi de păsările cele mai mici, şi că fără voinţa lui nici una nu cade la pământ. Apoi, arătându-le apostolilor şi celor care îl ascultau, că dacă aşa se îngrijeşte Dumnezeu de fiinţele necuvântătoare, oare nu se va îngriji el de om? În cele din urmă spuse, poate cu un zâmbet pe buze: „Nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe păsări”. Acesta era un îndemn de a nu se teme atunci când vor fi persecutaţi pentru credinţă.
A doua asemănare se referă la perii capului nostru. Probabil că voi nu v-aţi gândit niciodată câte fire de păr aveţi pe capetele voastre! Însă oamenii învăţaţi, au descoperit că în medie, omul are circa optzeci de mii de fire de păr. Desigur, Carlo sau Rita, cu părul vâlvoi ca un măturoi, vor avea mai multe fire de păr decât un bătrân, un bunic sau chiar decât un tată pe jumătate chel.
Isus, în faţa unei mulţimi de oameni cu plete lungi şi cu bărbile răvăşite, spune că în ochii lui Dumnezeu suntem atât de importanţi încât şi firele de păr din capul nostru ne sunt numărate. Şi dacă Dumnezeu se ocupă chiar şi de un lucru atât de mic, cum sunt firele de păr din capul nostru, cu cât mai mult nu ne va ajuta el, atunci când este vorba, de un lucru atât de mare cum este credinţa! Apoi adaugă: „Cine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, şi eu mă voi lepăda de dânsul înaintea tatălui meu care este în ceruri”.

3. Rugăciune înainte de a merge la culcare

Astăzi, în ţările libere, nimeni nu mai este persecutat sau arestat pentru propria lui credinţă. Însă contradicţii, banalizări, glume proaste pe seama credinţei, pot apărea chiar şi printre cei mici.
Aşa ceva s-a petrecut în Franţa acum vreo câţiva ani în urmă. Un copil, pe nume Ludovic Adolf Pertaud, s-a înscris într-un mare gimnaziu din oraş. S-a stabilit într-un colegiu, unde-şi împărţea camera cu alţi colegi. De-acasă era obişnuit de a-şi spune toate rugăciunile de seară, înainte de a merge la culcare, de aceea, acolo, chiar din prima seară, se aşeză în genunchi alături de pat pentru a se ruga. Atunci colegii, care erau indiferenţi faţă de religie au început să râdă de el.
- Ia te uită d-le, nu ştiam că avem şi un credincios printre noi!
- Tăceţi, măi, căci acesta are să se facă preot, poate chiar episcop!
Ludovic nu lua în seamă toate acestea, şi, cu tot calmul îşi continua rugăciunea, şi, la sfârşitul rugăciunilor, vesel şi cu toată liniştea sufletească spunea colegilor:
- Dacă vă face plăcere, în fiecare seară eu vă voi procura această distracţie!…
Calmul şi surâsul lui Ludovic, i-a dezarmat pe ceilalţi elevi. În zilele care au urmat, pe când se ruga, nimeni nu mai râdea de el. Dacă s-ar fi supărat şi i-ar fi bruscat, poate că aceştia deveneau şi mai îndârjiţi. De aceea, noi trebuie să ne apărăm propria credinţă cu bunătate, cu calm, şi întotdeauna cu surâsul pe buze.
În ceea ce priveşte prevestirea că va deveni preot, aceasta s-a adeverit, pentru că a devenit nu numai preot dar şi episcop de Autun, iar mai târziu a devenit cardinal şi a murit în anul 1906. (Muzzatti).
Prin cuvintele Evangheliei de astăzi, Isus vă îndeamnă pe voi, copiilor, să vă gândiţi, care ar fi comportarea voastră, dacă v-aţi afla printre prieteni necredincioşi sau indiferenţi. Nu v-aţi ruşina voi de a crede, de a vă spune rugăciunile, de a vă ridica pălăria când treceţi prin faţa crucifixului sau a statuii Maicii Domnului, de a merge la Liturghie?
Dar mult mai des, duşmanul credinţei voastre nu se află în afara voastră, ci chiar în voi înşivă. Ştiţi voi, care este duşmanul vostru lăuntric? Da, este lenea. Lenea este aceea, care nu vă lasă ca să vă rugaţi, care vă opreşte de a merge la lecţiile de religie sau la Liturghie.
Astăzi, în timpul Liturghiei, îl vom ruga pe Isus din toată inima aşa: „Isuse, fă-mă să devin un bun creştin, un fiu al tău bun. Ajută-mă ca să nu mă ruşinez niciodată în faţa altora de credinţa mea, şi mai ales ca să mă pot debarasa de lene pentru a te iubi din ce în ce mai mult”. 

Klimek

SFÂNTA TREIME

Sfântul Patriciu şi trifoiul

1. Răpirea, fuga şi răzbunarea sfântului Patriciu

Anglia, ca şi multe alte ţări, a fost cucerită de legiunile romane şi deveni o provincie a Romei. Apoi, în secolul al III-lea şi al IV-lea, a fost din nou cucerită, însă de data aceasta cu totul altfel: a fost cucerită de misionarii creştini, care i-au convertit pe locuitorii acelei insule.
Cam pe la anul 385 după Cristos, într-o localitate englezească s-a născut un copil, căruia i s-a pus numele Patriciu. Tatăl lui, Calpurinio, era un bun creştin, şi probabil, către sfârşitul vieţii sale a devenit preot. Însă Patriciu nu era un creştin model. Trăia o viaţă comodă şi uşuratică, întrucât părinţii erau proprietarii unor mari întinderi de pământ. Patriciu nu trebuia nici să muncească şi nici să se ocupe de nimic.
În una din zile, piraţii irlandezi luară cu asalt localitatea unde locuia Patriciu, şi luară tot. Patriciu avea atunci 16 ani; îl legară şi-l duseră cu dânşii ca rob. Apoi a fost transportat în Irlanda şi vândut unui păgân, care l-a pus să-i pască oile. Aşa s-a sfârşit viaţa lui Particiu, comodă şi fără preocupări. Trebuia să meargă cu oile prin pădure şi prin munţi, totdeauna în singurătate. Însă, datorită acestor împrejurări, a început să se gândească mai serios la rostul vieţii şi să trăiască o adevărată viaţă creştinească. Se ruga mult, cu toate că prin părţile acelea nu era nici o biserică şi nici un preot.
După şase ani de robie, într-o noapte a avut un vis, în care i se porunci să fugă. Ştia că undeva prin apropiere se află o corabie, care putea să-l ducă mai departe fără a i se mai putea da de urmă. Când se trezi, a alergat imediat la locul unde ştia că se află corabia aceea, care de fapt l-a şi dus în Franţa. La vremea aceea, Franţa era deja creştină. Din Franţa, reuşi să se întoarcă la moşia tatălui său, când se hotărî ca să se răzbune pe irlandezi pentru că l-au răpit, dar cu o răzbunare creştinească, adică să se ducă în Irlanda ca misionar, pentru a-i învăţa pe irlandezi credinţa şi dragostea, deoarece la vremea aceea, Irlanda mai era încă o ţară păgână.
A făcut studii teologice, a fost sfinţit preot şi mai târziu chiar episcop. A ajuns în Irlanda către anul 432, şi a predicat irlandezilor evanghelia timp de peste 30 de ani. Aşa s-a realizat şi prin acele locuri misiunea încredinţată de Isus apostolilor, mai înainte de Înălţarea lui Isus la cer: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). Aşa a botezat el în numele Sfintei Treimi mii şi mii de locuitori ai insulei.

2. Trifoiul îl ajută în apostolat

Irlandezii, păgâni fiind, cu greu puteau înţelege adevărurile credinţei creştine, mai cu seamă misterul Preasfintei Treimi. Îndelung şi pe înţeles le-a explicat lor că deşi sunt trei Persoane divine, în toate aceste trei nu este decât un singur Dumnezeu. La sfârşitul predicii, observă că oamenii nu înţeleseseră nimic, spunând că erau trei dumnezei, nu unul. Preocupat fiind, de cum ar putea el explica mai bine, nepregătiţilor irlandezi adevărul acesta într-un mod uşor şi sugestiv, simţea că numai cuvintele, de prea puţin ajutor îi sunt, şi că trebuia să recurgă la un simbol, la o asemănare, la un obiect, care să-i ajute pe oameni ca să înţeleagă mai bine. În Irlanda plouă des, din care cauză este o regiune bogată în fâneţe, în aşa fel încât a fost denumită „Insula verde”. Din întâmplare, sfântul Patriciu, s-a oprit într-o zi la marginea unui şes cu trifoi. Gândindu-se el aşa, i-a venit el în minte o idee dintre cele mai bune. De aceea, de acum înainte, când mai vorbea despre Sfânta Treime, avea la dânsul totdeauna un fir de trifoi şi le explica credincioşilor, cum o plantă ca aceasta putea să fie compusă din trei părţi, din trei elemente, tot aşa şi în Dumnezeu cu toate că este întreit, totuşi este numai un singur Dumnezeu. Datorită acestui fir de iarbă, irlandezii, care se convertiră, primiră cu mai multă uşurinţă adevărul despre Sfânta Treime. Nu mai spuneau că erau trei dumnezei fiindcă înţeleseseră că un lucru poate fi unic sub aspect şi întreit sub un alt aspect.
Patriciu a fost înscris în catalogul sfinţilor, iar sărbătoarea lui este fixată de Biserică la 18 martie. În amintirea acestui fapt, în ziua de 18 martie, foarte mulţi irlandezi poartă la pălărie sau la şapcă, câteva fire de trifoi. Asta în amintirea sfântului Patriciu.

3. Sfânta Treime ca mister

Sunt sigur că aţi înţeles că trifoiul slujeşte numai ca o asemănare şi că este numai un simbol al Sfintei Treimi. Dumnezeu nu are o componentă materială aşa ca trifoiul, pentru că Dumnezeu este Duh, şi ca atare ceva cu totul deosebit de toate lucrurile materiale.
În veacurile care au urmat, s-au perindat în Irlanda multe generaţii de creştini. Astăzi există câteva milioane, şi sunt buni catolici. Mii de misionari irlandezi urmează pilda sfântului Patriciu şi merg în Agrica şi în Asia, unde îi învaţă pe localnici misterul Sfintei Treimi. Pe vremea sfântului Patriciu, irlandezii nu ştiau nici să citească şi nici să scrie.

4. Să mulţumim Domnului

În privinţa aceasta, voi nu trebuie să vă preocupaţi prea mult, pentru că tot nu veţi putea înţelege niciodată misterul Sfintei Treimi. Căci dacă l-aţi înţelege, acesta n-ar mai fi mister. De altfel, nu numai voi, şi nu numai irlandezii, dar şi cei mai mari sfinţi şi învăţaţi creştini, ca sfântul Augustin şi sfântul Toma de Aquino nu l-au înţeles. Şi pentru ei era un mister. Este suficient să ştii că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, o singură substanţă, dar în trei Persoane. Desigur, despre fiecare persoană, în parte, trebuie să ştim ceva mai mult, mult mai mult.
Lucrul cel mai important pentru voi, şi posibil în acelaşi timp, este de a-l proslăvi pe Dumnezeu Tatăl, care a creat întreaga lume, de a-l iubi pe Isus, care v-a răscumpărat prin patima şi moartea sa pe cruce, şi de a vă ruga Duhului Sfânt pentru a vă da curajul şi înţelepciunea pentru ca să puteţi trăi după evanghelie. De aceea, să recităm cât mai des scurta rugăciune: „Slavă Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh”.
Peste puţin timp, vom recita „Credo”, care este mărturisirea credinţei noastre în Sfânta Treime.
Dacă în timpul vieţii vom proslăvi şi vom iubi Sfânta Treime, odată şi odată, acolo în cer o vom cunoaşte mai bine, şi vom trăi veşnic în prezenţa ei. Aceasta va fi pentru noi un izvor de cea mai mare bucurie şi fericire. 

 

Klimek

COBORÂREA DUHULUI SFÂNT

Duhul Sfânt şi copiii

1. Audienţa lui Pius al X-lea

Într-o zi, papa Pius al X-lea a primit în audienţă particulară un tată de familie cu doi copii cam de vârsta voastră. Trecuseră numai câteva zile de la încheierea anului şcolar. Unul dintre copii promovase clasa, celălalt rămăsese corigent la matematică. Atunci când aceşti copii se apropiară de sfântul Părinte, el îşi puse mâinile pe capul celui mai mare şi, printre altele, îl întrebă:
- Cum a mers cu şcoala anul acesta?
- Mulţumesc, Sanctitate, nu am avut dificultăţi. La toamnă voi începe o altă clasă.
Atunci, papa îl întrebă şi pe celălalt copil.
- Şi tu ai promovat?
Acesta nu a avut curajul să spună adevărul şi a zis cu jumătate de gură:
- Da, şi eu!
Însă cineva din cei de faţă, sau chiar îngerul păzitor, i-a şoptit papei că lucrurile nu stau chiar aşa.
- De ce nu spui adevărul, îl dojeni cu blândeţe papa. Nu ai rămas tu corigent la matematică? (P. Zannetti).
Sfântul Părinte l-a tratat pe acel copil cu blândeţe, pentru că ştia că minţise oarecum instinctiv, mecanic, fără să se gândească ce spune, de teamă de a nu fi umilit în public. Nu aş putea spune dacă băieţii şi fetele care se află aici de faţă, în cazul când s-ar fi aflat într-o asemenea situaţie, ar fi avut curajul să spună adevărul. Deci, sfântul Părinte l-a îmbrăţişat pe copilul acela surâzător, dorindu-i ca pe viitor să fie mai curajos şi mai sincer, deoarece curajul şi sinceritatea merg împreună, ca frăţiorul şi surioara.

2. Cele ce i s-au întâmplat lui Petru

Nu numai celor mici li se întâmplă aşa ceva, dar şi cei adulţi mai spun câte o minciună, mai mică sau mai mare; ba chiar şi sfinţilor li se mai întâmplă aşa ceva. Cred că vă mai amintiţi cum sfântul Petru de trei ori l-a tăgăduit pe Isus, zicând că el nu-l cunoaşte. Evident, este o mare deosebire între copilul acela şi sfântul Petru. Copilul, dacă ar fi spus adevărul, ar fi fost umilit în faţa celor de faţă, dar sfântul Petru putea fi arestat de slugile marelui preot şi chiar omorât. Aşa, cel puţin, credea el. Însă, în ambele cazuri, frica era aceeaşi. Sfântul Petru, instinctiv, fără a se gândi prea mult la ceea ce face, ca, de altfel, şi copilul din cele spuse mai sus, a spus o minciună pentru a ieşi cu faţa curată, cu toate că îl iubea pe Isus. Frica paralizează uneori mintea omului.
Aşa cum ştiţi, mai târziu, sfântul Petru a plâns cu amar şi s-a căit mult de tot de ceea ce făcuse. Aceasta s-a întâmplat atunci când, în trecerea sa, Isus l-a privit şi li s-au întâlnit privirile. Dar, cu toate acestea, curajul i-a venit mai târziu. Chiar şi după moartea lui Isus, el rămase închis în Cenacol, de teama evreilor. Aşadar, când şi-a recăpătat el curajul? Exact despre asta ne vorbeşte Evanghelia de astăzi.
Asta s-a petrecut exact după cincizeci de zile de la învierea lui Isus şi după zece zile după Înălţarea lui la cer. Dimineaţa, în jurul orelor 9, Duhul Sfânt s-a coborât asupra lor sub chip de limbi de foc, pe timp de mare furtună. Într-o clipă, apostolii au înţeles tot ceea ce făcuse şi tot ceea ce spusese Isus, pe când se mai afla printre ei. Totodată, observară că nu mai au nici un fel de teamă de evrei. Au deschis larg uşile Cenacolului, unde erau ascunşi, şi au ieşit în stradă. Sfântul Petru, care mai înainte se speriase chiar şi de o simplă servitoare, acum vorbeşte curajos în faţa miilor de evrei, veniţi la Ierusalim din toată lumea. Evreii aceia auziseră zgomotul vântului năprasnic din apropierea Cenacolului. Sfântul Petru începu să le spună că Isus, acela pe care ei îl răstigniseră, nu rămăsese în mormânt, căci a înviat, şi că însuşi el l-a văzut cu proprii lui ochi, după învierea sa din morţi. Le-a mai spus că Isus era Domnul şi Mesia.
Ascultând aceste cuvinte, mulţi evrei se convertiră şi cam la vreo trei mii primiră chiar botezul. Ziua Rusaliilor este ziua primului Mir în sfânta Biserică. Ziua în care apostolii, împreună cu Sfânta Fecioară Maria l-au primit pe Duhul Sfânt cu cele şapte daruri ale sale.

3. Copiii şi cuiburile de păsări

De multe ori, şi voi vă asemănaţi cu apostolii de dinaintea Rusaliilor. Nu înţelegeţi anumite lucruri din învăţătura lui Isus, şi chiar dacă le înţelegeţi, de multe ori vă lipseşte curajul de a le practica. Dar nu-i întotdeauna aşa, pentru că, oricum, mai sunt şi copii înţelepţi şi curajoşi.
Un grup de copii de la şcoala franceză din Sens a plecat într-o zi la pădure. Din joacă, ei căutau cuiburile păsărelelor, din care luau ouăle şi puişorii. Numai unul dintre ei, Eduard, nu reuşise să afle nici un cuib, din care cauză toţi ceilalţi râdeau de dânsul. În cele din urmă, sus pe un copac, află şi Eduard un cuib de mierlă. Mierla, care l-a văzut, a zburat şi s-a aşezat pe o creangă nu prea departe de cuib. Acum, Eduard se afla într-o mare dilemă. I se părea că pasărea îl roagă să nu se atingă de cuib, dar în acelaşi timp îşi amintea şi de glumele proaste ale colegilor. Ce să facă? S-a gândit el ce s-a gândit, în cele din urmă ascultă de glasul inimii, apoi a început să coboare din copac, spunând în gând pasării mame: „Întoarce-te la cuibul tău, că-l vei afla exact aşa cum l-ai lăsat. S-a întors la grupul gălăgios, care l-a şi luat în primire cu vorbe şi glume proaste, însă el era liniştit şi vesel, deoarece inima şi conştiinţa îi erau curate (P. Sifflet).
Autorul care descrie faptul acesta nu spune dacă acei copii erau sau nu miruiţi. Însă colegii lui Eduard, chiar dacă fuseseră miruiţi, nu au nici înţelepciune şi nici curaj, şi asta pentru că sacramentul Mirului nu acţionează spontan fără colaborarea noastră cu Duhul Sfânt. Poate fi cineva miruit, ca atâţia alţii, şi mai târziu să dea totul uitării, fără a mai practica viaţa creştinească. Copilul ce se poartă în felul acesta îl întristează pe Duhul Sfânt pe care l-a primit prin mâinile şi prin rugăciunile episcopului.
Însă purtarea lui Eduard l-a înveselit pe Duhul Sfânt. Era vizibilă în el înţelepciunea lui Dumnezeu, care ne învaţă că trebuie să fim buni cu toţi, chiar şi cu creaturile cele mai mici, aşa cum sunt puişorii. Chiar şi el a stat mult la îndoială. Şi asta numai că nu-i suficient să ştii cum trebuie să te porţi, ci trebuie să ai şi curajul şi să depăşeşti lenea şi teama că vei fi luat în batjocură. Eduard, contrar copilului care mersese la Pius al X-lea, a depăşit această teamă. Duhul Sfânt, prin darul curajului, l-a ajutat.
Voi, băieţi şi fete, care vă aflaţi aici, ştiţi cum trebuie să vă purtaţi, pentru că aveţi ceva din darul înţelepciunii divine. Totul devine greu atunci când lipseşte curajul, care vă este necesar în toate zilele pentru combaterea lenei, şi mai trebuie să depăşiţi şi teama de ce anume vor spune alţii despre voi. Voi, fetelor, aveţi trebuinţă de curaj, pentru a nu vă mai fi teamă că veţi fi luate în râs de colegele voastre, pentru că aţi avea haine mai puţin frumoase ca ale lor. Voi, băieţilor, aveţi trebuinţă de curaj, pentru a alunga teama că veţi fi taxaţi de către colegii voştri drept nişte laşi, pentru că aţi iertat altora un cuvânt de ocară sau chiar o lovitură dată intenţionat peste faţă.
Duhul Sfânt, pe care l-aţi primit în sfântul Botez, şi unii dintre voi chiar şi prin sfântul Mir, văzând sforţările şi buna voastră intenţie, vă va binecuvânta şi vă va ajuta. 

Klimek

DUMINICA A VII-A A PAȘTELUI (A)

Slava lui Dumnezeu

1. Cui i se cuvine Slava?

Scriitorul francez Alexandru Piron, mort în 1773, avea obiceiul de a se plimba în fiecare zi în pădurea de la Boulogne, de lângă Paris. Într-o zi, stătea pe o băncuţă aşezată lângă un zid. Stând acolo, spre marea lui nedumerire, observă că toţi cei ce treceau prin dreptul lui îşi scoteau pălăria, în vreme ce alţii făceau şi câte o plecăciune. El răspundea la toate acestea cu gentileţe, gândind în mintea lui: „Vai, câtă lume mă cunoaşte, şi eu n-am ştiut!”. „Dacă ar vedea aceasta prietenii mei, ar crăpa de ciudă!”
După un timp oarecare, printre cei mulţi se află şi o bătrânică. Aceasta se apropie, căzu în genunchi şi începu să spună ceva în şoaptă, privind în sus, pe deasupra capului său. Instinctiv ridică şi acest mare învăţat ochii şi văzu pe zid deasupra capului său o icoană cu sfânta cruce. Icoana aceea o salutau oamenii, nu pe dânsul. De aceea, se şi sculă de acolo şi plecă ruşinat (P. Remo).
Cele petrecute lui Piron ne fac să zâmbim, dar şi în zilele noastre nu lipsesc fapte asemănătoare, pentru că şi astăzi sunt mulţi oameni care doresc să fie admiraţi, aplaudaţi, decoraţi, oameni mândri şi lacomi de fală deşartă.
Asemenea oameni uită că, deşi au făcut în lumea aceasta ceva bun şi folositor, în primul rând, meritul este al părinţilor, al învăţătorilor, al profesorilor, care i-au silit să studieze uneori chiar împotriva lor, dar mai cu seamă cel mai mare merit este al lui Dumnezeu, care le-a dat lor, prin părinţi, diferite calităţi; ei nu au făcut altceva decât să le cultive, cum, de altfel, le era şi datoria.
Aşadar, slava şi adoraţia se cuvin numai lui Dumnezeu. Aceasta o exprimăm prin rugăciunile noastre şi, mai ales, la Sfânta Liturghie, mai ales la început, când spunem: „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu… te lăudăm, te binecuvântăm, de adorăm, de preamărim, şi îţi mulţumim pentru slava ta cea mare”.
Toate rugăciunile conţin şi adoraţia faţă de Dumnezeu, dar numai dacă le recităm cu evlavie şi cu reculegere. Însă trebuie ştiut că nici cele mai frumoase cuvinte din rugăciunile pe care le aflăm în cărţile noastre de rugăciune nu-l primesc pe Dumnezeu dacă sunt recitate mecanic şi din obişnuinţă, pentru că la aceasta vă obligă părinţii. Băiatul sau fata care ştie numai să ceară: „Doamne, Doamne, dă-mi asta, dă-mi cealaltă”, nu-l adoră pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl impresionează cu cuvinte ca acestea: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai dat nişte părinţi buni; îţi mulţumesc pentru sănătatea dată, ca să pot studia. Te iubesc, Isuse, şi vreau să trăiesc după Evanghelia ta…”.

2. Proslăvirea lui Dumnezeu prin muncă

Din cele spuse până acum, cineva ar putea deduce că el îl proslăveşte pe Dumnezeu numai prin rugăciunea făcută în biserică sau recitând rugăciunile de seară acasă.
În realitate, aceasta este numai o parte a slavei pe care noi o dăm lui Dumnezeu, deoarece, pe lângă rugăciune, mai există şi alte metode de a-l slăvi. Ascultaţi o pildă:
Faimosul scriitor danez Jorgensen vizita odată catedrala din Colonia, una dintre cele mai mari şi mai frumoase biserici din lume. S-a urcat în turn. În vârful turnului, la o înălţime ameţitoare, a văzut un sculptor care retuşa diferite mici statuete. Mai întâi l-a admirat, apoi îi spuse: „Om bun, pentru ce te preocupi atât de mult şi lucrezi cu atâta migală la micile detalii, fiindcă tot nu pot fi observate de jos?” „Dar Dumnezeu le vede”, răspunse sculptorul.
Din această pildă puteţi observa că nu numai rugăciunea, dar orice am face noi, orice muncă, dacă o facem cu gândul la cele veşnice, la Dumnezeu, înseamnă că noi îl slăvim pe Dumnezeu. Poate că aţi şi înţeles deja că pentru a-l slăvi pe Dumnezeu se cer două lucruri:
a) În primul rând, trebuie să facem bine ceea ce facem, cât mai bine posibil, aşa cum făcea sculptorul acela.
b) În al doilea rând, trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu priveşte tot ceea ce facem; că el ne-a dat puterea şi sănătatea, că, studiind, sau altceva de facem, noi împlinim voinţa sa preasfântă. Cine va fi cu gândul la Dumnezeu în timpul lucrului de fiecare zi, acela va căuta să facă bine tot ceea ce face.
În şcoală, pentru a nu uita de Dumnezeu în timpul lecţiilor, copiii recită rugăciunea împreună, atât la începutul, cât şi la sfârşitul lecţiilor. În primul rând, îi cer lui Dumnezeu ajutorul pentru a înţelege bine diferitele lecţii, iar după aceea îi mulţumesc, pentru că au putut cunoaşte multe lucruri noi. În şcolile unde nu se face rugăciunea în comun şi cu glas tare, fiecare dintre voi se poate ruga, în tăcere, cu propriile voastre cuvinte. Dar fiindcă voi sunteţi copii buni şi veniţi cu drag la biserică, îmi place să cred că mulţi dintre voi sunt în stare de a compune şi câte o rugăciune frumoasă, atunci când este vorba de începerea anului şcolar.

3. A mânca pentru slava lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne învaţă că nu numai rugăciunea şi nu numai prin muncă îl putem lăuda pe Dumnezeu, ci cu tot ceea ce facem, chiar cu jocurile şi cu cele mai mici fapte. Sfântul Paul spune: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1Cor 10,31).
- „Cum putem noi mânca şi bea pentru slava lui Dumnezeu?” a întrebat odată o copilă. Iar preotul i-a răspuns în timpul unei lecţii de religie, mai mult sau mai puţin, cu aceste cuvinte: „Dacă mai înainte de a te aşeza la masă o ajuţi pe mama să pregătească masa, dacă după ce ai mâncat speli farfuriile, vesela, dacă în timpul prânzului alegi fructele cele mai frumoase şi mai gustoase pentru a le da frăţiorului sau surioarei, asta înseamnă că tu mănânci pentru slava lui Dumnezeu, mai cu seamă dacă spui cu evlavie rugăciunile obişnuite atât de dinainte, cât şi de după masă”.
Scriitorul catolic german Alban Stolz, mort în 1883, în una dintre cărţile lui a scris următorul fapt.
Prin urmare, tot ceea ce facem: învăţătura, rugăciunea, joaca, dacă toate acestea sunt făcute după poruncile lui Dumnezeu, acestea îl slăvesc pe Dumnezeu şi realizează voinţa lui preasfântă. Desigur că îl slăvim pe Dumnezeu în cel mai mare grad atunci când ne achităm cât mai bine de obligaţiile asumate, cele mai importante.
Evanghelia de astăzi este o mare rugăciune, prin care Isus îl adoră pe Tatăl. În această rugăciune, el vorbeşte şi despre slăvirea lui Dumnezeu, prin realizarea obligaţiilor vieţii sale: „Eu te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac” (In 17,4).
Astăzi, în timpul liturghiei, gândiţi-vă dacă voi, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, că prin studiu, rugăciune şi joacă îl proslăviţi pe Dumnezeu, care v-a creat şi care este Tatăl vostru.

Klimek

DUMINICA A VI-A A PAŞTELUI (A)

Poruncile

1. Cărările care duc spre piscul cel mai înalt

Închipuiţi-vă un munte înalt. La poalele lui, pădurea de conifere, mai sus, stânci şi prăpăstii. Turiştii pot ajunge pe vârful acelui munte numai pe nişte cărări sigure. Acestea sunt lungi şi întortocheate, pentru a evita văile cele adânci şi periculoase ca şi pereţii stâncilor abrupte. De-a lungul acestor cărări, pe copaci sau pe pietre, se află nişte semne colorate ale săgeţilor care arată calea.
Ia să vă închipuiţi voi un grup de copii, care vor să urce până în  vârful muntelui. Privesc spre vârf. Acolo sus, printre neguri, văd o cruce şi îşi spun unul altuia: „Pentru ce am face noi un drum atât de lung şi întortocheat, în vreme ce o putem lua de-a dreptul prin pădure şi căţărându-ne pe stânci? Ce rost mai au atâtea semne şi indicatoare? Noi avem vederea foarte bună, picioarele tari, şi asta ni-i suficient!” Totuşi, vreo câţiva dintre ei, văzând stâncile şi prăpăstiile cele adânci, se tem şi merg pe cărările indicate prin semne. Unii care vor o iau de-a dreptul cad în vreo râpă şi cer ajutor. Aţi auzit voi, doar, că turiştii mai puţin chibzuiţi îşi rup mâinile, îşi frâng picioarele, alţii chiar şi mor, şi numai foarte rar reuşesc să ajungă până în vârful muntelui, cei ce nu merg pe cărările indicate prin semne.
Întreaga noastră viaţă se aseamănă cu escaladarea unui munte stâncos şi plin de surprize. Vârful muntelui poate fi asemănat cu cerul, cu viaţa veşnică. Înaintea noastră, calea aceasta au parcurs-o bunicii şi părinţii noştri şi ne-au indicat cărările sigure pe care putem merge, şi aceste cărări nu sunt altele decât poruncile lui Dumnezeu.
Sunt sigur că vă amintiţi, din Vechiul Testament, unde şi cui a dat Dumnezeu cele zece porunci. Da, da, aţi ghicit: pe muntele Sinai, lui Moise. Isus a spus de mai multe ori că aceste porunci trebuie observate de toţi. Amintiţi-vă de tânărul acela bogat, numai cu vreo câţiva ani mai mare decât voi, care l-a întrebat odată pe Isus ce anume trebuia să facă pentru a obţine viaţa veşnică. Isus îi răspunse că la cer se poate ajunge numai pe calea trasată de porunci şi ca exemplu a amintit doar câteva: să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu furi, să nu spui minciuni, să iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta” (Mc 10,19).

2. Pentru ce trebuie observate poruncile?

Din păcate, sunt mulţi oameni, şi chiar mulţi copii, care nu vor să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Unii ca aceştia spun: „Noi vrem să fim liberi de a alege, în viaţă, căile care ne plac şi care  ne convin. La ce mai slujesc aceste indicaţii sub formă de porunci?”
Un băiat, aşa, ca mulţi dintre voi, nu reuşea să observe porunca a IV-a. Aproape zilnic era neascultător faţă de părinţi şi faţă de învăţători în anumite lucruri. Mama îi spunea deseori: „Pentru ce te porţi aşa? Ce spune porunca a IV-a? De ce nu o observi?” În cele din urmă, copilul acesta, plictisit de atâta dăscăleală, o întrebă pe mama sa: „Mamă, nu ar fi oare mai bine ca Dumnezeu să desfiinţeze porunca a IV-a? În felul acesta, eu nu aş mai face nici un păcat, nici un rău…”
Ce răspuns i-a dat mama acelui copil, asta o puteţi ghici voi singuri, fără prea mare greutate. Oricum, pentru a înţelege mai bine ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista porunca a IV-a, vom lua un exemplu din viaţa de toate zilele.
Carlo, un copil polonez de 10 ani, fiind într-o excursie cu şcoala, nu voia să asculte deloc de învăţătoare. Voia să facă numai ceea ce-i plăcea lui. La un moment dat, i-a venit pofta să facă baie, fiindcă se afla în apropierea unui râu, cu toate că învăţătoarea le interzisese copiilor aşa ceva, fără permisiunea ei. Cu toate acestea, Carlo s-a desprins din grup şi s-a aruncat în apă. Însă apa era foarte adâncă în locul acela, şi el începu să se afunde. Pentru a-l salva, s-a aruncat şi fratele lui mai mare (12 ani), chiar şi învăţătoarea, d-na Irene Krupa. Învăţătoarea ştia să înoate bine, în aşa fel încât l-a adus la mal pe Carlo. Din păcate, Marcu nu ştia să înoate chiar atât de bine, din care cauză se şi înecă. Atunci toţi copiii au început să spună că Marcu s-a înecat din cauza neascultării fratelui său mai mic. Carlo s-a căit mult pentru neascultarea lui. Cred că, în cele din urmă, atât Dumnezeu, cât şi oamenii i-au iertat neascultarea. Totuşi, sensul păcatului şi trista amintire i-au rămas întipărite în memorie pentru toată viaţa. Evident, că neascultarea nu se sfârşeşte întotdeauna printr-o nenorocire atât de mare, însă totdeauna este cauza unui rău, pentru că neascultătorul nu va deveni niciodată un om corect şi responsabil.
Alţi copii, cărora le place să se bată cu alţii de seama lor, să spună sau să săvârşească lucruri indecente, să spună minciuni, probabil că ar vrea ca să nu existe porunca a V-a lui Dumnezeu, a VI-a sau a VIII-a poruncă. Ar vrea să procedeze ca acei copii din munţi, care nu voiau să meargă pe cărările indicate. Rezultatele unor atare comportări ar fi dezastruoase. Sunt sigur că voi înşivă aţi putea cita multe pilde chiar din însăşi viaţa voastră sau a altora. Dumnezeu ne-a dat cele zece porunci pentru că ne iubeşte şi pentru că vrea să ne apere de primejdii şi de toate lucrurile cele rele.

3. Porunca dragostei

Isus spune că în porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele se cuprind toate poruncile. Cine păzeşte porunca dragostei, păzeşte toate cele zece porunci. În Evanghelia de astăzi, Isus repetă această consideraţie. De fapt, cine îl iubeşte cu adevărat pe Isus va sfinţi Ziua Domnului, participând la Liturghie, va asculta de părinţi, nu va spune minciuni, cu alte cuvinte, va păzi toată învăţătura lui Isus, a Domnului Cristos.
Foarte mulţi copii recită în biserică această rugăciune: „Dumnezeul meu, cred în tine, te ador şi te iubesc din toată inima…”, dar după aceea, acasă, ei nu se mai roagă, nu merg la lecţiile de catehism sau nu mai merg la Liturghia de duminică şi, ca atare, ei nu observă primele trei porunci. Copiii aceştia spun că-l iubesc pe Isus, dar cuvintele lor nu sunt urmate de fapte.
Aşa, spre exemplu, multe fetiţe spun că o iubesc pe mama lor. I se aruncă în braţe, o prind de după gât, o sărută, zicând: „Mamă, îţi vreau tot binele, te iubesc…” Dar apoi nu vor să ajute la bucătărie sau să aibă grijă de frăţiorii sau surioarele mai mici. Copilele acestea nu cunosc încă adevărata dragoste faţă de aproapele şi, ca atare, nu cunosc dragostea faţă de Dumnezeu. Poate că o vor învăţa de-acum. Mulţi au făcut deja progrese în a învăţa cum se iubeşte aproapele observând cele zece porunci.
Dar aşa cum ştiţi, atâta vreme cât mai suntem în viaţă, noi avem posibilitatea de a ne îndrepta. Putem afla calea cea dreaptă în viaţă şi să mergem pe dânsa, cu ajutorul acelor indicatoare rutiere, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Gândiţi-vă astăzi, mai mult ca oricând, dacă până acum aţi ţinut cont de aceste indicatoare sau aţi mers orbeşte, ca acei copii nechibzuiţi din munţi. Calea pe care o aveţi de parcurs este lungă şi duce departe. Dacă vă veţi angaja tot mai mult şi cu mai multă tenacitate în a iubi şi în a observa poruncile, în cele din urmă, toţi câţi vă aflaţi aici de faţă vă veţi întâlni cu Isus.

Klimek

DUMINICA A IV-A A PAȘTELUI (A)

Bunul păstor

1. Bunul Păstor, viaţa şi-o dă pentru oile sale

Isus i-a văzut pe păstori chiar din noaptea naşterii sale, atunci când aceştia au venit la peştera din Betleem, aducându-i daruri, pe care i le-au aşezat în iesle. Mai apoi, i-a întâlnit de multe ori pe păstori împreună cu turmele lor, pentru că în vremea aceea, Palestina era o ţară de crescători de oi, de păstori. Asta se poate şti şi din faptul că înainte cu o mie de ani de naşterea lui Isus, David, care mai apoi a devenit mare rege, păştea oile prin împrejurimile Betleemului.
În zilele noastre ocupaţia aceasta, nu-i o meserie primejdioasă. Chiar şi copiii, mai mici sau mai mari: băieţi şi fete, de oriunde, merg cu oile sau cu mieii la păscut. Însă mai demult nu era aşa, pentru că animalele sălbatice şi hoţii ameninţau totdeauna turmele de oi aşa cum de altfel şi spune David, regelui Saul, mai înainte de a se lupta cu Goliat: „Robul tău păştea oile tatălui său şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam, şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram” (1 Sam 17, 34-35).
Dar, nu toţi păstorii erau atât de puternici ca David, care să se ia la trântă cu ursul sau cu leul, de aceea, pe cât posibil cea mai mare parte din păstori căutau să se ferească din calea sălbătăciunilor. Ei ştiau că animalele sălbatice şi hoţii atacă turmele de oi noaptea, pe întuneric, şi pentru a le apăra construiau câte un spațiu mare, cu ziduri înalte, şi cu o poartă la mijloc. Pe timp de noapte, închideau toate oile în spațiul acela, închideau bine poarta, şi unul dintre ei rămânea de pază. Dar cu toate acestea răpirea oilor continua. Din când în când câte un hoţ sau câte vreo sălbătăciune, sărea peste gard şi fura câte-o oaie, când se auzea behăitul oilor speriate. Asemenea atacuri se mai întâmplau chiar şi ziua pe vremea păşunatului, când păstorul cel adevărat, adică păstorul cel bun îşi apăra oile sale. Însă sluga, cel care era plătit, nu-şi punea el viaţa în primejdie pentru oile altuia, fiindcă-şi zicea: „Eu sunt dator să le duc la păscut, nu să şi le apăr de lup!” Nu avea nici un interes să-şi pună în joc sănătatea şi chiar propria viaţă.
Însă Isus, în confruntările noastre, ne spune că el este „Păstorul cel Bun”, care-şi dă chiar viaţa pentru noi. În timpul întregii Săptămâni Mari am ascultat şi am meditat Patima Domnului, începând cu rugăciunea din Grădina Măslinilor, şi până la moartea pe cruce. Acum, fiecare Liturghie, actualizează, fără vărsare de sânge Jertfa sfântă a lui.
- Şi cam de cine ar vrea Isus să ne apere?
- Isus vrea să ne apere de oamenii răi şi corupţi, care ar vrea să şteargă viaţa lui Dumnezeu din sufletele noastre. Vrea să ne apere de cărţile şi de filmele cele rele. Vrea să ne apere şi de dorinţele cele rele şi de ispitele noastre.

2. Bunul Păstor cunoaşte oile, care sunt şi care nu sunt ale lui

Iar oile, care sunt ale lui, îi cunosc glasul, aşa cum am auzit citindu-se în Evanghelie. Lucrul acesta se petrece şi în Palestina zilelor noastre, aşa cum ne povesteşte un călător contemporan:
„Am ajuns la o cişmea cu uluce, unde trei ciobani îşi adăpau oile, care le erau amestecate şi formau o singură turmă. După ce s-au săturat, unul dintre ciobani îşi luă toiagul în mână şi strigă „Men-ah!” adică „Veniţi după mine!” Apoi acelaşi lucru l-au făcut şi al doilea şi al treilea păstor, iar oile, se alegeau şi mergeau numai în urma păstorului lor. Atunci, l-au întrebat pe cel din urmă cioban, dacă oile lui ar merge şi după un alt om, spre exemplu, după mine. El, însă clătinând din cap, îmi spuse: „Încearcă şi vezi”. Atunci m-am îmbrăcat cu mantaua lui, mi-am pus turbanul pe cap, şi toiagul în mână, şi apoi am strigat cu glas tare: „Men-ah!” Atunci toate oile s-au uitat la mine, uimite oarecum, dar nici una nu s-a mişcat din loc. Atunci l-am întrebat pe cioban:
- Chiar nici o singură oaie nu urmează, nu merge după glasul unui străin?
- Numai o oaie bolnavă, va merge după oricare glas îl va auzi, îmi răspunse omul (A. koch).
- Isus, ca Bun Păstor, ne cunoaşte şi ne cheamă după dânsul. Fiecare dintre noi, aici de faţă, băieţi şi fete, am fost chemaţi de a merge pe urmele lui, de a asculta de Evanghelia şi de poruncile sale. Uneori, glasul lui Isus îl auziţi numai în conştiinţele voastre. Alteori, în numele lui Isus, v-au vorbit părinţii voştri, învăţătorii sau preotul de pe amvon sau din confesional. Aţi recunoscut voi atunci că acela era glasul lui Isus? L-aţi urmat?

3. Copiii, ca şi oile

Un băieţaş, cam de vreo 5-6, auzind în Biserică parabola „Bunului Păstor”, pe care şi voi aţi auzit-o astăzi, gândindu-se puţin, a spus: „Eu nu vreau să fiu nici oaie, nici berbec, ci vreau să fiu ceea ce sunt: un băiat”. Şi apoi mai spuse: „Toţi zic că noi suntem oiţele lui Dumnezeu. Dar nu-i adevărat, pentru că noi nu putem mânca iarbă”.
Cred că cei mai mari dintre voi aţi observat unde se află greşeala acelui micuţ. Dar ia să încercăm a o explica celor mai mici dintre voi. Să încep cu o pildă. Bunica îi spune deseori Ceciliei: „floricică”. Pentru ce? Desigur, nu pentru că ar avea frunze, rădăcini sau petale, ci numai pentru că faţa ei are culoarea unui trandafir, are ochii albaştri ca viorelele, şi poartă o frumoasă rochiţă cu buline, deci, numai aşa ca asemănare. Acum, spunem că noi suntem oile sale, nu numai oamenii maturi, ci chiar şi voi copiii, dar asta nu că voi aveţi lână, corniţe, mâncaţi iarbă şi behăiţi ca oile. Ci pentru că trebuie să-i voiţi binele şi să ascultaţi de Isus, aşa cum ascultă oile de păstorul lor. Am spus, ca să ascultaţi aşa cum ascultă oile, dar cu o oarecare deosebire. Oaia nu înţelege pentru ce păstorul o duce într-o direcţie sau alta, pe drum sau pe un altul, în vreme ce copiii trebuie să-şi dea toată silinţa şi să înţeleagă, pentru ce Isus le spune să facă sau să nu facă anumite lucruri.

4. Ajutătorii sau colaboratorii lui Isus

Oaia nu va deveni niciodată păstor, însă un om bun, un copil cuminte şi destoinic, încetul cu încetul poate şi chiar trebuie să caute a deveni un colaborator al lui Isus, un fel de asistent al păstorului. Acum, am să vă povestesc o pildă, pe care am citit-o într-o revistă. Ascultaţi.
Într-un parc se aflau câţiva copii şi copile, care se jucau dea ascunselea. Se ascundeau pe după copaci, şi apoi începeau a se căuta, alergând şi strigând. Luaţi de iureşul jocului, nu observară că undeva aproape, într-un cărucior se afla o copilă bolnavă, tot cam de vârsta lor, care îi privea cu tristeţe. Nu putea merge pe picioarele ei, dar cu toate acestea i-ar fi plăcut să fie împreună cu aceşti copii, să vorbească şi să râdă. Între timp, o observă una dintre copile, pe nume Angelica. Şi-a părăsit grupul de prietene şi s-a apropiat de căruciorul în care se afla fetiţa aceea, şi a început să-i vorbească. Angelica voia să-i procure măcar un pic de bucurie acelei fetiţe bolnave şi să descopere ceva frumos din viaţa ei. O privi puţin, apoi zise: „ce frumos păr ai! Ce şuviţe lungi!” Copila bolnavă surâse. Dar ceilalţi copii, ocupaţi cu jocul nu observaseră că Angelica nu se mai afla printre ei. Ea îi părăsiră spre a face o plăcere unei fetiţe bolnave, cu care s-a împrietenit şi pe care a purtat-o în ziua aceea cu căruciorul prin tot parcul.
Fata aceasta, pe când se juca văzuse căruciorul cu fata bolnavă şi auzise în cugetul ei diferite glasuri, care-i spuneau: „Continuă a te juca şi pe mai departe. Nu vezi câte prietene ai în jurul tău vesele şi gălăgioase? Acesta era glasul egoismului şi a dragostei de ea însăşi. Dar mai auzea încă un glas: glasul conştiinţei, care îi spunea: „Mergi şi ocupă-te de fata cea bolnavă”. Acesta era glasul lui Cristos, Bunul Păstor, pe care Angelica l-a recunoscut, şi alte glasuri n-a mai vrut să asculte. Angelica era nu numai o bună oiţă, care a recunoscut glasul păstorului, dar şi o colaboratoare a lui, o mică păstoriţă ajutătoare. Isus aşteaptă de la noi toţi, o asemenea comportare.

Klimek

DUMINICA A III-A A PAȘTELUI (A)

Credinţa şi speranţa recâştigată

1. Expediţia lui Columb

În Evul Mediu, India era considerată una dintre cele mai bogate ţări, plină de aur, de pietre preţioase şi de plante aromate. Negustorii, care mergeau într-acolo, se plângeau pentru că drumurile erau pustii şi rele: calea prin pustiu era foarte lungă şi grea, plină de primejdii. Atunci oamenii au început să caute o altă cale de a ajunge în India. Învăţaţii din vremea aceea descoperiseră că pământul este rotund. De aceea, au şi plecat spre Apus, zicându-şi: „Dacă pământul este rotund, noi îl putem înconjura şi aşa putem ajunge în India”.
Cel dintâi care a încercat aceast lucru, a fost genovezul Cristofor Columb.
Ajutat fiind de suveranii Spaniei, Isabela şi Ferdinand, şi-a cumpărat trei corăbii cu pânze, şi şi-a angajat 90 de marinari, şi au plecat din portul spaniol Palos, la 3 august 1492. Înainte de plecare, toţi membrii echipajelor s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Columb conducea expediţia celei mai mari dintre corăbii: „Santa Maria”. Dimineaţa şi seara toţi marinarii recitau Tatăl nostru, Bucură-te Marie şi „Bucură-te Regină”. Timpul era favorabil acestor călătorii.
Cu toate acestea, după vreo câteva săptămâni, nezărind ei nici un fel de urmă de pământ stabil, ci numai apă, şi iar apă, au început să se îngrozească, să se teamă cum că niciodată nu se vor mai putea întoarce la casele lor. Pierduseră chiar şi nădejdea că vor mai ajunge vreodată în India. Unii nici nu credeau că pământul ar fi rotund. Începură să se răzvrătească, vrând de a face cale întoarsă. Columb le alimenta voinţa de a-şi continua expediţia, făgăduindu-le mari bogăţii în pământurile pe care le vor descoperi. Pentru moment, speranţa le-a fost menţinută de nişte păsări zburătoare, pe care le vedeau în zare, dar nici urmă de pământ nu se profila la orizont. În cele din urmă Columb făgădui că dacă lucrurile vor merge tot aşa în două sau trei zile, se vor reîntoarce de unde au plecat, în Spania.
    Între timp, marinarii observară în apă o creangă de copac verde, şi un fel de prăjină tăiată de mâna omului, care i-a reînsufleţit mărindu-le curajul. Aşadar, la 12 octombrie, după două luni şi ceva de la plecare, unul dintre marinari începu să strige: „Pământ! Pământ!” Când debarcară, cu toţii îngenuncheară pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, iar Columb sărută acest pământ de mai multe ori. Era o insulă şi Columb a numit acea insulă „San Saldavor”, în cinstea lui Cristos Mântuitorul. Aşa a fost descoperită America, deşi Columb credea că a ajuns în India.

2. Ucenicii, care mergeau la Emaus

O întâmplare, oarecum asemănătoare cu a marinarilor lui Columb au experimentat-o şi apostolii lui Isus, doar cu simpla deosebire că ei nu voiau să ajungă în India, nu căutau bogăţii, ci se aflau în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi mântuirea cea veşnică în cer. Totuşi, şi ei au trăit zile de credinţă, de speranţă, mai apoi de criză, de spaimă şi de disperare, pentru ca la urmă toate să se sfârşească bine. Evanghelia de astăzi ne povesteşte cele petrecute cu cei doi ucenici de la Emaus. Pe unul dintre ei îl chema Cleofa, iar pe celălalt sfântul evanghelist Luca nu-l mai aminteşte.
Aceștia părăsiră în grabă Ierusalimul. Nu mai avea nimic de făcut acolo. Cu trei zile înainte, Isus murise pe cruce. Fariseii îi puteau aresta în fiecare clipă, din care cauză se şi hotărâseră să plece din Ierusalim, indiferent unde, numai în Ierusalim să nu stea. Trişti şi gânditori, mergeau cu capetele plecate, şi vorbeau cu glas tare, aşa cum aţi văzut de multe ori şi voi cum vorbesc oamenii atunci când merg doi sau chiar mai mulţi pe drum. Li se părea lor, că odată cu moartea lui Isus, toată propovăduirea lui fusese zădarnică, şi că odată cu el, toate se sfârşiseră.
La un moment dat, îi ajunseră din urmă un alt drumeţ necunoscut, care, cu cea mai mare bucurie, începu să le explice Scripturile, cum „că Mesia trebuia ca mai întâi să moară pentru a intra în slava lui”. Când ajunseră la Emaus, necunoscutul, se prefăcu şi spuse că el merge mai departe, dar ei îl rugară ca să rămână la ei în noaptea aceea, fiindcă ziua era pe sfârşite. Şi aşa cum cu toţii ştiţi, pe timp de noapte este greu de călătorit şi chiar primejdios. Însă adevăratul motiv, despre care nu mai amintim, este pentru că ei erau emoţionaţi şi plini de bucurie. Necunoscutul acesta le redăduse speranţa, cum că toate cele începute de Isus nu se sfârşiseră odată cu tragica lui moarte pe cruce, şi că ele îşi vor urma cursul lor şi pe mai departe.
Necunoscutul consimţi ca să rămână cu ei în noaptea aceea. Se aşeză la masă pentru a cina. Necunoscutul acesta a luat în mâinile lui pâinea, pe care o binecuvântă, o frânse, şi o dădu ucenicilor. Atunci, acestora, li s-au deschis ochii, şi au înţeles că oaspetele lor era însuşi Isus Cristos. Dar în clipa aceea, el a dispărut.
Acum, ei erau atât de fericiţi de acea descoperire, încât se hotărâră de a se reîntoarce imediat  la Ierusalim, fără mai ţinea cont că soarele asfinţise şi începuse să se întunece, şi că este primejdios a călători pe timp de noapte. Reîntoarcerea la Ierusalim a durat mult mai puţin decât ducerea, fiindcă s-au reîntors cu paşi mari şi repezi, adică în pas-alergător.
Voi, copiilor, ştiţi foarte bine, când unul dintre voi se reîntoarce acasă, venind de la şcoală cu o notă bună, întindeţi pasul cât mai mult posibil, pentru că vreţi să ajungeţi cât mai degrabă acasă, spre a împărtăşi părinţilor vestea cea bună, adică notele bune, dar nu tot aşa se întâmplă cu voi când primiţi o notă proastă, când aţi vrea să zăboviţi cât mai mult pe drum.
În drumul lor spre Ierusalim, ucenicii repetau mereu, că Isus era viu, că era mai puternic decât moartea, din care cauză acum nu le mai era teamă de farisei şi nu mai aveau nici un motiv să stea cât mai deoparte de ei.
Obosiţi şi cu respiraţia întretăiată, intrând în Cenacol, au strigat amândoi deodată: „L-am văzut pe Domnul! A înviat, este viu!” Apostolii, au spus că aşa este, fiindcă Domnul a înviat cu adevărat şi s-a arătat lui Petru.

3. Călătoria noastră prin viaţă

Copii, chiar şi viaţa noastră are ceva asemănare cu călătoria celor doi ucenici de la Emaus şi cu expediţia marinarilor lui Columb. Chiar şi în inimile şi în minţile voastre, credinţa şi speranţa se împletesc adesea cu îndoiala şi cu teama. Voi aţi pornit la drum din clipa naşterii voastre, şi călătoria voastră nu va dura numai două luni, aşa ca al lui Columb, ci toată viaţa. Portul spre care vă îndreptaţi nu-i America, ci aşa ca pentru ucenicii de la Emaus, portul acesta este împărăţia lui Dumnezeu, cerul.
În timpul acestei călătorii, voi aţi trăit deja nişte momente vesele, frumoase: prima Împărtăşanie, atâtea Liturghii, atâtea zile petrecute cât mai aproape de Isus, cu harul lui Dumnezeu în suflete şi fără păcate de moarte.
Dar, chiar şi în viaţa voastră pot interveni unele momente, în care, asemenea ucenicilor de la Emaus, vi s-ar părea că viaţa voastră cu Isus s-ar fi sfârşit, şi că în voi Isus este mort.
Din ce cauză pot interveni asemenea gânduri în minţile voastre?
Pentru că vă veţi fi întâlnit, poate, cu copii care nu cred în Cristos, cu copii, care nu vreau să trăiască după Evanghelie, şi care caută a vă atrage şi pe voi de partea lor, şi care poate îşi vor râde de credinţa voastră. În cazul acesta şi voi, ca ucenicilor care mergeau la Emaus, vi s-ar părea că ar fi mai bine să vă ascundeţi credinţa şi să nu o mai mărturisiţi public. Alţii se pot întrista de Isus şi din cauza păcatelor proprii.
Ce trebuie să facă un băiat sau o fată, care s-ar afla în asemenea împrejurări?
Sfatul, pe care ni-l sugerează Evanghelia de astăzi este: de a asculta Cuvântul Domnului, de a citi Evanghelia şi cărţile în care se află explicarea Evangheliei, de a vizita cât mai des biserica pentru a vă ruga împreună cu alţi copii. Isus spune: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo voi fi şi eu printre ei” (Mt 18,20).
Dar să ştiţi voi că lucrul cel mai important este de a nu neglija Sfânta Împărtăşanie. Ucenicii de la Emaus l-au recunoscut pe Isus numai atunci când a binecuvântat, a frânt şi le-a dat lor pâine primindu-l pe Isus în suflet, avându-l în inimă, voi veţi putea ajunge cu uşurinţă în împărăţia cerurilor.

Klimek

DUMINICA A II-A A PAŞTELUI (A)

Sfântul Toma şi păstorul

1. Păstorul şi un student

Sunt sigur că voi aţi auzit despre „lapte pasteurizat”; mulţi dintre voi aţi şi băut. Însă nu toţi ştiu că acest cuvânt vine de la numele faimosului om de ştiinţă francez, Louis Pasteur (1822-1895). El a descoperit că putrefacţia şi fermentaţia alimentelor sunt datorate unor bacterii. Pentru conservarea lichidelor, spre exemplu laptele este suficient a fi fiert la o temperatură de 60-80 grade celsius. Prin descoperirile lui Pasteur au fost pregătite primele vaccinuri contra bolilor infecţioase. El a folosit cel dintâi vaccinul pentru vindecarea unui copil care fusese muşcat de un câine turbat, căruia i-a salvat viaţa.
Pasteur este faimos, nu numai pentru descoperirile sale ştiinţifice, ci şi pentru credinţa lui cea mare. În privinţa credinţei se povestesc multe fapte întâmplate în viaţa lui; iată una dintre acestea:
Călătorind cu trenul, un student a intrat la întâmplare într-un compartiment şi s-a aşezat alături de un domn înaintat în vârstă. După puţin timp, observă că domnul acela recita rozariul. Studentul îl privi o bucată de timp, în cele din urmă îi spuse:
- Stimate domn, văd că dumneavoastră mai credeţi încă în cele ce spun preoţii şi în poveştile care se pot citi în Biblie.
- Da, scumpule, tu nu crezi?
- Hm! Eu? Eu nu mai cred de multă vreme. Urmează-mi pilda, dragă domnule, şi aruncă fleacul acesta de rozariu cât acolo, pentru ca în locul rozariului, să ai timpul necesar spre a studia noua ştiinţă.
- Noua ştiinţă? Care ştiinţă? Nu înţeleg despre ce poate fi vorba. Ai putea să mă ajuţi.
- Desigur, foarte bucuros! Îmi daţi numai adresa şi eu vă voi trimite cartea cu pricina.
Atunci Domnul acesta în vârstă scoase din portofel cartea lui de vizită, pe care o dădu tânărului, pe care respectivul o şi citi: „Louis Pasteur. Institutul de cercetări ştiinţifice – Paris”. Văzând aceasta, fără a mai spune vreun cuvânt, studentul acela ieşi din compartiment, lăsându-l pe Pasteur singur (A. Kock).

2. Convertirea sfântului Toma

Nu numai studenţii şi altfel de oameni au probleme atunci când este vorba de credinţă, mai ales oameni din zilele noastre. Asta se întâmpla chiar şi pe vremea lui Isus. Evanghelia de astăzi povesteşte cele întâmplate unui ucenic, care nu voia să creadă, despre apostolul Toma. A rămas în tradiţie zicala: „Toma, necredinciosul”, şi se spune despre unul, care nu vrea să creadă nimic până ce nu vede el cu ochii şi până nu atinge cu degetele lui.
Atunci când Isus, după învierea lui din morţi, s-a arătat pentru prima dată apostolilor, Toma nu era în Cenacol împreună cu ceilalţi. Nu ştim din ce cauză. Unii spun că s-ar fi ascuns de frica fariseilor. Dar poate că asta să nu fie adevărat. De altfel, nu după multă vreme a venit şi el în Cenacol, când observă că apostolii nu mai erau trişti şi că pe feţele lor se putea citi bucuria. După salutul de rigoare, apostolii, oarecum la unison au spus: „Toma să ştii că noi l-am văzut pe Domnul! L-am văzut cu ochii noştri, aici în Cenacol. A înviat!” Dar Toma, nu voia să creadă spuselor apostolilor. Dând din cap a spus, că el nu va crede mai înainte de a fi văzut rănile lui Isus, şi mai înainte de a le atinge el cu degetele lui. Auzind acestea, apostolii s-au întristat, şi nu ştiau ce să-i mai spună pentru a-l convinge.
Isus, chiar dacă nu asistase la acea convorbire, totuşi el ştia bine ce s-a petrecut acolo, şi se hotărî ca să-l convertească pe Toma chiar el însuşi. După opt zile de la învierea sa, apare din nou în Cenacol. Obişnuit, când vine cineva la noi, mai întâi bate în uşă, şi aşteaptă ca să i se spună „poftim” sau „intră”, şi numai după aceea deschide uşa şi intră. Intrarea lui Isus în Cenacol a fost cu totul altfel. Nimeni nu l-a auzit bătând la uşă, şi nimeni nu l-a văzut când a deschis-o şi când a închis-o. Isus a apărut, aşa dintr-odată în mijlocul apostolilor. A intrat cu uşa închisă. Cum? Nu ştim. Dar dacă cineva a reuşit să învie după ce a murit, nimeni nu se mai miră dacă trece şi printr-o uşă închisă, chiar şi prin pereţi. Poate că Toma şi-o fi frecat bine ochii când l-a văzut. Isus îl îndeamnă ca să-i privească mâinile străpunse de cuie, să-şi pună degetul în coasta lui străpunsă de suliţă, spunându-i: „Toma, nu mai fi necredincios, ci credincios” (In 20, 27).
Drept răspuns Toma a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28). Până atunci îi spusese lui Isus numai „Domn”, dar când l-a revăzut viu, a spus pentru prima dată: „Dumnezeul meu”, pentru că numai Dumnezeu poate învia din morţi.

3. Credinţa copilului trebuie să se dezvolte

Toma nu voia să creadă altor oameni, ci numai ceea ce vedea el cu ochii şi atingea cu degetele. Voi copii, credeţi aproape totdeauna ce vă spun părinţii, învăţătorii sau persoanele mai în vârstă. Voi nu pretindeţi nici să vedeţi şi nici să atingeţi cu mâinile voastre mai înainte de a crede. În privinţa aceasta voi nu vă asemănaţi cu Toma, şi, lucrul acesta îi place foarte mult lui Isus care a spus: „Ferice de cei ce nu au văzut şi au crezut” (In 20, 29).
Totuşi, uşurinţa voastră de a crede altora, uneori poate fi chiar primejdioasă, şi asta pentru că se întâmplă câteodată ca o persoană pe care nu o cunoaşteţi, fie acesta chiar şi un învăţător, să vă spună: „Ceea ce scrie în Evanghelie nu-i nimic adevărat, tot ceea ce învaţă preoţii sunt nişte simple poveşti, în care noi nu credem, şi nici voi nu trebuie să credeţi…” V-ar putea da chiar şi câte o carte împotriva credinţei… Atunci în minţile voastre se creează o confuzie, şi, vă gândiţi cam aşa în minţile voastre: „Dar, cel ce ne-a spus asta nu-i un om de rând: este un om intelectual, om cu greutate, şi apoi mai scrie şi în cărţi! Trebuie să credem cărţilor şi oamenilor învăţaţi”. În asemenea cazuri ce este de făcut?
Desigur, Isus nu va veni la voi, aşa cum a mers la Toma, pentru a vă lămuri. Dar pe Isus îl înlocuiesc părinţii voştri, cateheţii, preoţii, şi multe alte persoane înţelepte şi credincioase. Prin urmare trebuie să vă adresaţi lor. Trebuie să recurgeţi chiar şi la cărţile bune, de religie, care se află în librării la toate nivelele culturale.
În vreme ce vă dezvoltaţi fiziceşte, de obicei, problemele asupra credinţei se nasc din cauza felului vostru de a crede, prea copilăresc şi naiv. Spre exemplu: O fetiţă spunea cum că ea îi dorea mai mult bine lui moş Crăciun, decât lui Dumnezeu, pentru că moş Crăciun îi aducea multe daruri. Alţi copii şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe un bătrân cu barba albă, care locuieşte deasupra norilor. Necredincioşii, pot râde cu uşurinţă de asemenea idei. Aşa, spre exemplu, atunci când primul cosmonaut s-a întors din spaţiu extraterestru, Nichita Hrusciov, preşedintele Rusiei de pe vremea aceea, a spus la o conferinţă de presă: „Iată-l aici pe Gagarin, primul cosmonaut din lume, reîntors acum din Cosmos, şi nu l-a văzut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu există”. Desigur, că voi nu vi-l imaginaţi pe Dumnezeu, aşa cum şi-l imaginează copiii cei mici şi nici ca Nichita Hruşciov, pentru că voi ştiţi că Dumnezeu este Duh, nu un bătrân venerabil, cu barba albă.
Credinţa se aseamănă puţin cu hainele. Acum, voi nu mai purtaţi pantalonaşi şi breteluţe, aşa cum poartă copiii micuţi, ci aveţi de-acum haine, cum poartă oamenii în toată firea. La fel şi credinţa voastră ar trebui să devină din ce în ce tot mai matură, mai desăvârşită. Studentul acela, care vorbise cu Pasteur, învăţase religia când era mic, primise chiar şi Prima Sfântă Împărtăşanie. Dar, după ce a devenit mai mare, în timpul anilor de liceu şi la universitate, venind în contact cu diferiţi oameni, studenţi sau profesori, şi mai ales citind anumite cărţi, credinţa devenea tot mai mică. Gândiţi-vă acum ce-aţi zice voi, dacă un student de la universitate, ar vrea să se îmbrace acum cu haine pe care le purta când era de 6-7 ani. Ar fi ceva caraghios, nu-i aşa? Dar dacă haina aceea când era de abia un copil de opt ani nu i se mai potriveşte, nu înseamnă acum, ca ditamai studentul să umble fără haine. 

Desigur că va trebui să-şi cumpere alt rând de haine, după măsura lui. La fel stau lucrurile şi cu religia. În fiecare an, credinţa voastră ar trebui să devină mai mare, mai desăvârşită şi mai puternică. Voi ştiţi că la aceasta nu se poate ajunge fără muncă, fără sforţare, din care cauză sunt absolut de trebuinţă lecţiile de catehism, citirea Evangheliei şi a cărţilor sfinte. Dar mai cu seamă trebuie să participaţi la Sfânta Liturghie, să primiţi sfânta Împărtăşanie cât mai des şi să vă rugaţi în fiecare zi. Nu trebuie să uitaţi niciodată că cei doi ucenici de la Emaus nu şi-au recâştigat credinţa decât numai atunci când Isus a binecuvântat pâinea, a frânt-o şi le-a dat-o lor ca s-o mănânce.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Evenimentele din dimineaţa Paştelui

1. Femeile la mormânt

Pentru noi creştinii, Paştele este o zi de mare sărbătoare, ziua cea mai mare din tot anul liturgic. Astăzi spunem şi chiar strigăm cu bucurie din tot sufletul: „Cristos a înviat, aleluia!”
Dimineaţa celei dintâi zile a săptămânii, după moartea lui Isus, pentru apostoli şi pentru femeile evlavioase, desigur că nu a fost o dimineaţă plăcută, veselă. Ei nu ştiau încă nimic despre învierea Domnului. Ştiau numai un singur lucru, de care erau absolut siguri: Isus murise pe cruce. Îl văzuse apostolul Ioan, îl văzuse Maria, îl văzuseră toate celelalte femei evlavioase, care îl urmaseră pe calea cea dureroasă a crucii, îl văzuse atâta amar de lume. Atunci când soldatul i-a străpuns coasta cu suliţa, toţi erau convinşi că murise. Din cauza aceasta, apostolii erau foarte trişti, pentru că îşi închipuiau că misiunea lor a luat sfârşit, şi că învăţătura lui Cristos nu va mai fi predicată.
După aceea au văzut pe Iosif din Arimatea şi pe Nicodim, care au venit de au luat trupul lui Isus de pe cruce şi l-au înmormântat. S-ar putea ca la această înmormântare să fi dat şi apostolii o mână de ajutor. Femeile văzuseră cum ucenicii unseseră trupul lui Isus cu uleiuri bine mirositoare, dar după părerea lor, asta nu era suficient. De aceea se şi hotărâră de a merge la mormânt şi să completeze ceea ce li se părea lor că ar mai trebui de completat şi asta cu cea mai mare atenţie şi grijă. Însă se apropia sâmbăta, când nimeni nu mai avea voie să lucreze. Deci, aşteptară de vineri seara, până duminică dimineaţa, adică până în cea dintâi zi a săptămânii. Atunci, când începea să se lumineze, trei femei, s-au dus la mormânt. Erau triste, pentru că nu ştiau cum ar fi putut deschide mormântul.

Dar, ajungând acolo, spre marea lor mirare, observă că piatra fusese dată la o parte, şi că mormântul era gol. Au privit apoi mai cu atenţie, dar trupul lui Isus nu era acolo, şi, nu mai erau nici santinelele şi paznicii puşi de farizei şi de mai marii preoţilor. Îngrozită, Maria Magdalena se gândea în inima ei: „Un hoţ a furat trupul lui Isus! Ce-i de făcut? I se păru că soluţia cea mai bună era de a-i înştiinţa pe apostoli. Şi, în graba cea mai mare, plecă la Cenacol.

2. Cenacolul

Nu se luminase, încă bine de ziuă. Cenacolul era închis, zăvorât. Scena aceea ne-am putea-o închipui cam aşa: apostolii, somnoroşi, auziră ciocănituri în uşă şi s-au speriat crezând că sunt soldaţii trimişi de mai marii preoţilor ca să-i aresteze. Unul dintre ei se apropie de ferestruica de la intrare şi întrebă: „Cine-i acolo?” Un glas de femeie răspunde: „Sunt eu, Maria din Magdala, aceea care era la picioarele crucii împreună cu Mama lui Isus”. Auzind acestea, apostolii, parcă o piatră li s-a luat de pe inimă. Au descuiat uşa, i-au dat voie să intre, apoi au întrebat-o:
- Ce s-a întâmplat de vii la noi cu noaptea-n cap şi ne trezeşti din somn?
Maria din Magdala, cu sufletul la gură, gâfâind încă din cauza grabei cu care venise, spuse:
- L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus. Când am ajuns acolo am aflat mormântul gol.
Apostolii, observară că Maria era foarte preocupată, neliniştită; probabil plângea. Dar ei, ca bărbaţi, luară lucrurile cu încetinişorul, cu calm: „Poate, că nu s-a uitat ea bine! Sau, cine poate şti, o fi avut vreo halucinaţie, adică un fel de stare psihică bolnăvicioasă, aşa cum au femeile uneori! Dar cu toate acestea nu putea exclude nici ceva misterios şi necunoscut în toată această poveste a ei. Deci, lucrul cel mai bun, crezură ei, este să controleze la faţa locului şi să vadă ce-i adevărat şi ce nu. La această concluzie ajunseseră cei mai apropiaţi ucenici ai lui Isus: Petru şi Ioan, care şi plecară spre mormânt.

3. Apostolii la mormânt

Atât apostolii cât şi femeile, în aceste triste zile uitaseră de cuvintele lui Isus, cum că a treia zi după patima şi moartea sa, el trebuia să învie din morţi. Dacă femeile şi-ar fi amintit aceasta şi ar fi crezut, nu s-ar mai fi dus la mormânt ca să îmbălsămeze trupul lui Isus, şi nici apostolii nu s-ar mai fi închis în Cenacol de frica iudeilor, ci s-ar fi dus de-a dreptul la mormânt pentru a-l vedea pe Isus cum iese biruitor din mormânt.
Însă acum, în urma celor povestite de Maria din Magdala, probabil că-şi aminteau de prevestirea învierii, şi-şi ziceau: „Cine ştie! Poate c-a înviat!… Gândul acesta şi speranţa tăinuită i-a făcut să plece imediat spre mormânt. Locuitorii Ierusalimului i-au văzut cum alergau, aşa ca doi copii.
Ioan era mai tânăr şi a ajuns cel dintâi la mormânt, dar din respect faţă de Petru, l-a aşteptat, şi nu a intrat în mormânt. Nu după multă vreme a ajuns şi Petru, şi, au intrat amândoi în mormânt. Privind ei totul cu atenţie, constatară că acolo nu era nici o urmă de tâlhar, şi că nu putea fi vorba despre nici un fel de furt. Giulgiul, care acoperea capul lui Isus era împăturit bine şi pus într-un colţ. Nici un hoţ nu ar fi făcut aşa ceva. Sfântul Ioan, spune în Evanghelia de astăzi, că el a crezut în învierea lui Isus, mai înainte de a constata aceasta la faţa locului.

4. Credinţa şi bucuria recâştigată

Cei doi ucenici se întoarseră la Cenacol şi povestiră cele ce văzuseră în mormânt. Tot în ziua aceea, dar ceva mai târziu, a venit Maria din Magdala, însoţită şi de alte femei, spunând că l-au văzut cu ochii lor pe Cristos înviat. Cu toate acestea, apostolii, cu excepţia lui Ioan, se mai îndoiau încă. În seara aceleaşi zile sosiră încă doi ucenici, care se reîntorceau de la Emaus, spunând şi ei cum că l-au văzut pe Isus, că au călătorit împreună, şi că au vorbit cu el. În vreme ce apostolii mai ascultau încă cele povestite de cei doi ucenici de la Emaus, care se mai îndoiau de spusele lor, deodată, în Cenacol apăru însuşi Isus. Acum, nimeni nu se mai îndoia, ci aşa cum ne spune sfântul Ioan evanghelistul: „ucenicii se bucurară foarte, văzându-l pe Domnul” (In 20,20). S-au bucurat pentru că aceasta era cea mai frumoasă zi din viaţa lor. Tristeţea dispăruse de pe feţele lor. Nu le mai părea rău că au pierdut trei ani urmându-l pe Isus, ascultându-i învăţăturile, la gândul că până la el nici un an nu fusese în stare, ca după moarte, să iasă biruitor din mormânt, cu propriile lui puteri. Dar Cristos a înviat pentru că era Dumnezeu.
Astăzi, şi noi ne bucurăm împreună cu Sfânta Fecioară Maria, cu apostolii şi cu Maria din Magdala, şi repetăm cele spuse de ei atunci: „Domnul a înviat cu adevărat! Aleluia!”
Atunci când a apărut Isus fariseilor, le-a spus să se ducă la Cenacol, şi să spună apostolilor cum că vrea să-i vadă şi să discute cu ei. Acelaşi lucru ni-l spune şi nouă astăzi Isus: „Vreau să mă întâlnesc cu voi, şi, nu numai odată, dar numai în fiecare duminică la Sfânta Liturghie”. Asta pentru că-n fiecare duminică noi amintim învierea lui Isus. Din partea mea, vă doresc ca această întâlnire cu dânsul, în timpul Liturghiei şi la Sfânta Împărtăşanie, să fie pentru voi, aşa cum a  fost pentru apostoli – izvor de bucurie şi de speranţă.

Klimek

DUMINICA FLORIILOR (A)

Intrarea triumfală în Ierulalim

1. Bucuria şi entuziasmul poporului

A sosit duminica I-a din Săptămâna Mare şi Sfântă, Săptămâna Patimilor. Isus se apropia de Ierusalim. Când, împreună cu apostolii se apropia de muntele Măslinilor, a trimis doi dintre ucenicii lui în satul din apropiere, pentru a împrumuta de la un om oarecare, un măgăruş. Cei trimişi au plecat, i-au adus măgăruşul, au aşezat pe acesta hainele pe care le aveau, l-au aşezat pe Isus peste acestea, şi aşa au plecat spre Cetatea Sfântă.
Când poporul a aflat că Isus este aproape de porţile Ierusalimului s-a adunat în mare gloată. Toţi auziseră şi ştiau despre marile minuni săvârşite de dânsul, mai cu seamă despre învierea lui Lazăr. Aşteptau ca Isus să fie proclamat rege al lui Israel, să-i alunge pe romani, şi aşa să ia sfârşit robia poporului ales. Însufleţiţi de această speranţă, îşi aşterneau propriile lor haine pe unde trebuia să treacă Isus, şi cu ramuri de măslin în mâini, strigau cu glas tare:
„Osana Fiului lui David!
Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului.
Osana întru cei de sus!”
În înaintarea lui, cortegiul acesta aduna noi mulţimi de oameni, care, auzind că noul rege al lui Israel se află la porţile cetăţii, în care va şi intra spre a fi încoronat ca rege al lui Israel, se uneau entuziasmaţi mulţimii lor. Evreii, de vreo câteva sute de ani nu-şi mai aveau un rege propriu al lor. Într-adevăr, era Irod, dar era sălbatic şi nepopular, şi depindea întru totul de romani, din această cauză cei mai mulţi nici nu voiau să-l recunoască în calitatea lui de rege.
Apostolii, cu toate că auziseră cum Isus îşi prevestise apropiata sa patimă şi moarte, în clipele acelea de bucurie generală, nici nu voiau să se mai gândească la aşa ceva, şi mai ales, poate că şi uitaseră. Ştim doar atât, că Petru, mai precaut, pregătise două săbii, cu care să se apere la caz de nevoie. Acestea erau singurele arme de care putea dispune Isus atunci. De altfel, aşa cum vom afla mai târziu, el nu voia să se folosească de ele. Era un rege cu totul altfel decât ceilalţi regi, şi împărăţia lui se deosebea de toate celelalte împărăţii existente până atunci prin părţile Răsăritului: era un rege fără armată şi fără arme. Regele acesta venea călare nu pe un cal focos sau pe o cămilă, ci pe un măgăruş, micuţ şi foarte blând. Cei ce veneau în urma lui nu purtau în mâini arme, ci ramuri de măslin, care sunt simbolul şi semnul păcii, pentru că împărăţia lui Isus trebuia să fie o împărăţie a dragostei şi a păcii.
Cu toate acestea, fariseii s-au scandalizat şi de acest cortegiu liniştit şi paşnic. Mai întâi de toate observară de departe toate cele ce se petreceau, iar după aceea au mers la Isus şi i-au spus: „Învăţătorule, spune ucenicilor tăi să tacă!”. Iar Isus le răspunse: „Adevăr vă spun: Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!”

2. Participarea copiilor

Tradiţia ne spune că la acest cortegiu au participat şi mulţi copii.
Asta este şi de înţeles, deoarece copiilor le place aşa ceva, le place aventura, noutatea, şi merg bucuroşi acolo unde este vorba de alergat şi de strigat. Deci, când au văzut mulţimea entuziasmată, cu cea mai mare bucurie s-au amestecat şi ei prin mulţime. Nu le-a fost greu să găsească nişte ramuri de măslin, pe care le agitau mult mai bine decât adulţii, şi mai cu seamă, ei ştiau să strige bine. Când strigau ei „Osana”, care înseamnă „Fii binecuvântat”, răsuna cel mai tare pe străzi şi desigur că asta îi plăcea foarte mult lui Isus. Desigur, ei luau parte la acea sărbătoare, nu numai de dragul mulţimii şi al neobişnuitului, dar şi pentru că auziseră vorbindu-se despre Isus multe lucruri bune, şi mai cu seamă că îi iubea pe copii.
Putem presupune că nici unul din acei copii, câteva zile mai târziu, să se fi unit mulţimii evreilor, care strigau: „Răstigneşte-l”. Unii dintre ei, auzind povestindu-se de cele ce pătimea Isus, sau poate privindu-l, îi era milă de el şi plângeau. Pictorii pictează nişte copii trişti, întovărăşiţi de mamele lor, pe care Isus le-a întâlnit pe cale atunci când îşi ducea crucea. Dar în Duminica Floriilor ei nu ştiau nimic despre cele ce trebuiau să se petreacă mai târziu. De aceea erau atât de veseli.
Uitându-mă la unul la altul, observ că şi voi sunteţi veseli, ţinând în mână ramul şi cântând „Osana”. Însă bucuria voastră este mai tăcută şi mai reflexivă, pentru că voi ştiţi foarte bine, că numai la câteva zile după duminica aceea, evreii, în loc de „Osana”, au strigat „Răstigneşte-l”. Şi poate că printre aceştia erau şi dintre cei care luaseră parte la intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim.

3. Pregătirea la sărbătoarea Paştelui

Cu ocazia sărbătorilor noi facem daruri persoanelor pe care le iubim. Ce am putea oferi noi lui Isus, care a îndurat pentru noi chinurile crucii? Ce credeţi că ar fi mai bine să-i oferim? O persoană foarte religioasă a spus odată copiilor, mai înainte de sărbătoarea Paştelui, că darul cel mai frumos, pe care i-l putem face lui Isus, este de a-i oferi printr-o căinţă sinceră, toate păcatele noastre. Ce idee aveţi voi despre această propunere? Pare justă, însă numai parţial. Şi de ce numai parţial? Pentru că în cazul nostru, copilul cel mai bun, care are puţine păcate, i-ar face un dar mai mic, în vreme ce darul cel mai mare ar fi acela al aceluia cu multe păcate, şi asta nu ar fi drept. Adevărul este că darul cel mai bun ar trebui să fie păcatele mărturisite, cu o căinţă deplină. Primul dar, însă nu şi cel mai important, pentru că ar trebui să urmeze şi altele mai bune şi mai frumoase. Necazul este că noi nu putem oferi alte daruri, atâta vreme cât avem păcate pe conştiinţă. Odată, un băiat l-a supărat tare pe tatăl lui, iar mai apoi, de ziua onomastică i-a cumpărat o cutie cu bomboane. A fost bine că darul acesta i l-a oferit imediat după ce l-a ofensat? Nu. Pentru că mai întâi el era obligat să-i ceară iertare tatălui său, şi apoi să-i ofere darul. Tot aşa şi noi, mai întâi trebuie să ne curăţim sufletele de păcate, şi numai după aceea să ne gândim a aduce alte daruri lui Isus.
Acum, ce fel de daruri îi putem noi oferi lui Isus? Aceasta are să v-o insufle inima voastră, a unuia fiecăruia dintre voi, recunoştinţa faţă de Isus, că a suferit atât de mult pentru mântuirea noastră. Aceste daruri vor fi chiar şi rugăciunile din timpul săptămânii mari. Desigur, i-ar plăcea foarte mult lui Isus, dacă aţi urma pilda acelor persoane, care l-au întovărăşit pe Isus pe Calea Crucii, aşa cum au făcut Simon din Cirene şi Veronica. Cum putem urma pilda lor? Ajutând – ca şi cum l-am ajuta pe Isus – pe oamenii săraci, părăsiţi, bolnavi, ca să-şi poată duce crucea lor, care este boala, singurătatea, foamea şi părăsirea. Isus ne îndeamnă a face aşa ceva spunându-ne: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti fraţi foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut” (Mt 25,40).

Klimek

DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE (A)

Prietenii lui Isus

1. Moartea şi învierea lui Lazăr

La o distanţă de trei kilometri, la est de Ierusalim, se afla un mic târg numit Betania. Acolo locuia Lazăr şi cele două surori ale lui, Maria şi Marta. Isus, în drum spre Ierusalim, uneori trecea şi prin Betania, şi aşa a avut ocazia de a cunoaşte acea familie. Erau oameni foarte buni, din care cauză s-au şi împrietenit cu Isus. 

Într-o zi, Lazăr s-a îmbolnăvit grav. Maria şi Marta ştiau că Isus vindecase mulţi bolnavi, chiar şi dintre aceia pe care nu-i văzuse niciodată, şi erau absolut sigure că-l va vindeca şi pe Lazăr, fratele lor şi prietenul lui Isus. Însă chiar atunci Isus se afla departe, dincolo de Iordan. De aceea, trimiseră la Isus pe un om, probabil vreo rudă mai apropiată de a lor ca să-l înştiinţeze despre starea gravă în care se află fratele lor. Omul a plecat în grabă şi a mers chiar repede, favorizat şi de poziţia geografică în care se afla, deoarece a trebuit să meargă tot la vale, fiindcă Isus se afla dincolo de Iordan, care era în vale, iar Betania în deal. Aşa se face că cei 20 kilometri i-a parcurs într-un timp relativ scurt. Aflându-se în faţa lui Isus, cu sufletul la gură, spuse doar atât:
- Doamne, Lazăr pe care tu îl iubeşti este foarte bolnav.
Isus, luând cunoştinţă despre aceasta, i-a spus omului:
- Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie preamărit prin ea” (In 11,4). Dar Isus a mai rămas acolo unde se afla; nu a mers atunci imediat. Maria şi Marta, probabil că şi-au explicat această comportare a lui Isus prin faptul că fariseii îl ameninţaseră cu moartea dacă-l mai prind prin Ierusalim, întrucât Betania era aproape de Ierusalim.
Voi ştiţi deja, că între timp, Lazăr a murit, aşa că Isus nu l-a mai găsit în viaţă când a sosit la Betania, fiind îngropat deja de patru zile. Emoţionat de moartea lui şi de marea durere a celor două surori, Isus a lăcrimat. Apoi s-au dus la mormânt. Toţi credeau că ar fi privit puţin mormântul, le-ar fi îmbărbătat pe cele două surori, şi apoi şi-ar fi văzut de drum. Dar, toţi au rămas înmărmuriţi, când l-au auzit spunând: „Daţi piatra la o parte!” (In 11,39). S-au mirat şi mai mult şi au rămas cu gura căscată, când pe un ton poruncitor a strigat: „Lazăre, vino afară!” (In 11, 43), şi mortul ascultător, a ieşit din mormânt. Ştim că inima lui încetase de a mai bate de patru zile, şi trupul lui intrase în descompunere, aşa cum a spus şi Marta.
Asta era o mare minune. Oamenii care se aflau de faţă rămaseră încremeniţi şi îşi spunea unii altora, mai mult în şoaptă: „Aici numai puterea lui Dumnezeu poate fi, căci omul nu-i în stare a face aşa ceva”.

2. Toţi prietenii lui Isus vor învia

Minunea aceasta a fost săvârşită numai cu puţin timp mai înainte de Patima şi Moartea sa. În felul acesta voia să-i înveţe pe ucenici şi pe toţi acei care credeau în el, că nu trebuiau să se neliniştească ori să dispere atunci când l-ar fi văzut mort pe cruce. Voia să arate că el este „Domnul vieţii” şi al morţii, şi că poate ieşi singur din mormânt.
Prin această minune, Isus voia să ne mai înveţe, că la sfârşitul lumii, atunci când trupurile noastre se vor afla în mormânt el ne va spune şi nouă: „Treziţi-vă, sculaţi-vă de aici şi veniţi cu mine”. Deci, noi creştinii nu disperăm când moare vreunul dintre ai noştri, dintre cei scumpi inimilor noastre.
La fel ca Lazăr, tot aşa şi noi, fiecare băiat, fiecare fată, care se află aici în biserică, odată şi odată vor fi înviaţi şi înviate de Isus, care vă va chema la el, pentru că prietenul cel bun, îşi vrea prietenii cât mai aproape de el. Isus este prietenul nostru cel mai bun şi mai atotputernic, şi ca atare poate face toate cele ce le  sunt cu neputinţă oamenilor, chiar şi medicilor. Suficient este numai ca noi să-i fim prieteni.
Anumiţi copii se plâng uneori că nu-i chiar atât de uşor să fii prieten cu Isus, pentru că nu-l pot vedea aşa cum l-a văzut Lazăr şi surorile lui. Cât adevăr o fi în cuvintele acestea? Acum îl putem întâlni pe Isus numai ascuns, nevăzut, sub speciile pâinii. Dar dacă noi credem cuvântului său, şi cu credinţă şi cu dragoste căutăm să-l simțim cât mai aproape în ostia sfântă şi chiar în aproapele nostru, drept răsplată pentru aceasta, după ce vom muri îl vom vedea viu şi adevărat în paradis.

3. Prietenia cu Isus

Acum o sută şi ceva de ani în urmă, mai precis în anul 1849, într-un oraş nu prea departe de Torino, un copil de şapte ani a fost admis la Prima Sfântă Împărtăşanie, ceva neobişnuit pe atunci. Se numea Dominic. Probabil că unii dintre voi ştiu deja despre cine este vorba… Da, Dominic Savio. Era ceva excepţional pe vremea aceea, fiindcă atunci nu erau admişi copiii la I-a Împărtăşanie decât numai după 11-12 ani. Capelanul, care îl admisese, nu se înşelase făcând această excepţie. În ziua Primei sale Împărtăşanii, Dominic a scris cu litere mari şi cam şovăielnice, aşa ca un copil de clasa a II-a elementară, următoarele propuneri:
1. Prietenii mei vor fi Isus şi Maria.
2. Mă voi spovedi deseori şi voi primi Sfânta Împărtăşanie cât mai des.
Dominic şi-a menţinut aceste făgăduinţe, şi, până în ceasul morţii a rămas un bun prieten al lui Isus şi al Sfintei Fecioare Maria. Se împărtăşea ori de câte ori îi permitea confesorul lui.
Acum, să ne cercetăm şi să vedem: Cum este prietenia noastră cu Isus? Fiecare băiat ar trebui să se întrebe: Ce fel de oameni au fost Lazăr şi Dominic Savio? La rândul ei, fiecare fată ar trebui să se întrebe: prietenia mea cu Isus, se aseamănă, măcar câtuşi de puţin cu prietenia pe care o aveau faţă de el Maria şi Marta din Betania? Poate mă veţi întreba: care sunt semnele acestei prietenii, cum o putem recunoaşte? La această întrebare nu-i greu de răspuns. Aşa cum am spus, un prieten doreşte a fi cât mai aproape de prietenul lui. Astăzi, gândiţi-vă, dacă voi căutaţi cu adevărat de a fi cât mai aproape de Isus, şi dacă-l primiţi deseori în Sfânta Împărtăşanie aşa ca Dominic Savio, şi dacă aşa ca şi el îl vizitaţi deseori în Sfântul Tabernacol, spre  a-i spune ceva despre voi înşivă, despre ceea ce faceţi şi că vreţi să-l iubiţi din ce în ce mai mult…
Sunt convins că mulţi dintre voi trăiesc în prietenia lui Isus, sau cel puţin caută a fi în prietenie cu el. Isus este foarte bucuros de a avea mulţi prieteni şi multe prietene, chiar dacă nu se numesc: Lazăr sau Marta. Însă el vrea ca toţi fraţii şi surorile voastre, ca toţi colegii şi toate colegele, să trăiască în prietenie cu el. Acum, înainte de sărbătoarea Paştelui, mulţi caută de a-şi curăţa sufletele şi de a-l primi cu vrednicie în sfânta Împărtăşanie pentru a-şi consolida prietenia cu dânsul. De aceea, este bine ca prin bunătatea şi prin rugăciunile noastre să fim de folos real acestor suflete.

Klimek

DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE (A)

Ochii mei văd

1. Cu ochii preotului

Don Carlo Gnochi, era un Capelan în armata italiană în cel de-al doilea război mondial. Cu ochii lui a văzut murind mii de soldaţi, mii de oameni. Unii dintre ei au lăsat în urmă familii, copiii mici. De aceea s-a hotărât ca după aceea să se ocupe de asemenea copii, mai ales de cei bolnavi şi cu deficiențe fizice. Deci, reîntorcându-se de pe front, a întemeiat pentru aceştia diferite institute, în Italia. În 1956, după ceva mai mult de zece ani de viaţă trudnică, muri de leucemie, la vârsta de 54 ani. Dar, după moartea lui, vrând să fie folositor şi altora, şi-a dăruit ochii unui sărman orb. În Italia era primul caz de dăruire a ochilor pentru a fi transplantaţi, şi o asemenea intervenţie era oprită de lege, întrucât poliţia nu era de părere ca medicii să întreprindă asemenea operaţii. Dar medicii nu au cedat. 

Miercuri 29 februarie, un băiat de 11 ani, Silvio Colagrande, care-şi pierduse vederea din cauza unui accident, primea corneea lui Don Gnochi. Această intervenţie chirurgicală a durat câteva ceasuri. După vreo câteva zile, doctorul profesor Galeazzi, întovărăşit de asistenţii lui şi de infirmiere, veni la patul micuţului Silviu, şi porni să-i scoată pansamentul, apoi îl întrebă pe pacient:
- Acum vezi?
- Da, văd, Doamne, Dumnezeule, scumpa mea mamă!
- Şi ce vezi?
- Lumina zilei.
- Acum, uită-te la mâna mea. Câte degete vezi?
- Văd trei degete.
- Intervenţia chirurgicală a reuşit, spuse profesorul.
Silviu, ceru o fotografie a donatorului. Emoţionat şi mişcat până la lacrimi îl privea pe Don Gnochie cu proprii lui ochi.

2. Orbul de la Ierusalim

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre vindecarea unui orb din naştere. El, împreună cu alţi bolnavi, trezeau mila printre evreii evlavioşi, din această cauză părinţii îi trimiteau sau îi duceau să cerşească la uşa templului. Isus l-a văzut, şi i-a dat darul cel mai mare care este în lume: vederea, însănătoşirea miraculoasă a ochilor, recăpătarea vederii. Când l-au văzut vecinii şi cunoscuţii au rămas uimiţi. Şi-l aminteau, cum că de mic umbla cu paşi şovăielnici, ţinându-se cu mâna de zidurile caselor, şi cu un baston cu care atingea caldarâmul străzii pentru a nu greşi direcţia şi să nu cadă în vreo groapă. Acum îl observau mergând cu paşi siguri şi cu ochii deschişi, şi nu mai înţelegeau ce să creadă. Unii spuneau că acesta nu-i cerşetorul de la uşa templului, ci un altul, care se aseamănă cu el.
Minunea, este ceva neobişnuit, ieşit din comun, şi, chiar şi în zilele noastre există oameni, care nu doresc să creadă în minuni, şi, găsesc multe justificări inutile. Spre exemplu: Când se întâmplă vreo vindecare la Lourdes, spun că poate medicul a greşit diagnosticul, sau că radiografiile bolnavilor nu fuseseră făcute cum trebuie.
Evenimentul descris în Evanghelia de astăzi, era atât de nemaiauzit, încât au dat de ştire şi fariseilor, care se ocupau din oficiu de problemele religioase, deci, ei se ocupau şi cu minunile. Auzind ei cum că Isus săvârşise această minune în zi de sâmbătă, s-au scandalizat pentru că nu respectase ziua de sărbătoare, şi chiar îl osândiseră, şi acum voiau ca şi cel vindecat să-l osândească pe Isus. Dar acesta se împotrivi categoric. Atunci fariseii îl osândiră şi pe cel vindecat cu strigăte şi ameninţări. Aşadar, marea bucurie a acestui om vindecat de orbire a fost umbrită. În inima lui a simţit cu durere ura fariseilor îndreptată împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi. De aceea, Isus îl şi mângâie, şi începu cu întrebarea: „Crezi tu în Fiul omului” adică în Mesia şi Mântuitorul făgăduit israeliţilor? La fel cu toţi evreii, omul cel vindecat, credea şi evident că-l aştepta pe Mesia, dar nu ştia când va veni şi nici cine este. De aceea întrebă: „Şi cine este Doamne, ca să cred în el? Isus îi răspunse: „L-ai şi văzut, şi cel ce vorbeşte cu tine, acela este!”. „Cred Doamne, i-a zis el şi i s-a închinat” (In 9, 36-38).
Acum era mulţumit, fie pentru că îşi căpătase vederea, fie pentru că se întâlnise cu Mesia, Mântuitorul lumii. Ochii lui vedeau lumina zilei, iar sufletul îi primise lumina credinţei, o lumină mult mai importantă şi mai trebuincioasă omului chiar şi decât lumina soarelui. Avându-l pe Isus aproape, sigur fiind de bunătatea şi de dragostea lui, acum nu-i mai era teamă de farisei, şi nici de ameninţarea lor cu excluderea din sinagogă. Evanghelia, care povesteşte faptele lui Isus foarte pe scurt, nu include şi numele celui vindecat. Cu toate acestea putem presupune că cel vindecat nu l-a uitat niciodată pe acela care a redat ochilor săi lumina soarelui, şi sufletului lumina credinţei.

3. Recunoştinţa pentru primirea vederii

Ce comoară scumpă este vederea, şi cum trebuie să fim recunoscători pentru ea, aceasta o ştia foarte bine Silviu, despre care am vorbit la început.
Silviu spune: „Când am cunoscut viaţa mizerabilă a atâtor alţi copii nevăzători, de-abia atunci mi-am dat seama cât de mare şi cât de scump este darul pe care l-am primit. Am înţeles că trebuie să-i ajut pe cei care suferă, aşa cum eu însuşi am fost ajutat”. După ce şi-a terminat studiile, a lucrat la Milano în Institutul întemeiat de Don Gnocchi, ocupându-se de handicapaţi.
La cea de-a zecea aniversare de la moartea lui Don Gnocchi, oraşul Milano a fost martorul unei emoţionante sărbători. O mare mulţime de oameni, în frunte cu primarul oraşului s-au dus la catedrală, unde Sfânta Liturghie a fost celebrată de către cardinalul Giovanni Colombe. Înaintea predicii, cardinalul a citit mesajul Papei Paul al VI-lea şi al Preşedintelui Republicei Italiene, Giuseppe Saragat, care evidenţiau importanţa operei lui Don Gnocchi. După predică, Silviu, cu ochii lui Don Gnocchi, a citit intenţiile rugăciunilor credincioşilor.
Voi toţi, aveţi bucuria de a vedea lumina, copacii, munţii, colinele, lacurile şi oamenii. Nu cunoaşteţi trista viaţă a celor nevăzători. Dar, sunteţi voi recunoscători faţă de Dumnezeu pentru toate darurile pe care vi le-a dat? Multe şi felurite sunt modurile de a ne arăta recunoştinţa; vom aminti doar două: a) ajutorarea săracilor şi a persoanelor handicapate, a bunicilor, care au trebuinţă de a fi ajutaţi; b) folosirea ochilor numai pentru a privi lucrurile bune, evitând spectacolele rele şi chiourile indecente.
Apoi, trebuie să ne aducem aminte şi de lumina sufletelor noastre, credinţa. Orbul, despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi, mai înainte de a vedea soarele, copacii şi florile, l-a văzut pe Isus şi a crezut că el era Fiul lui Dumnezeu. La Liturghia de astăzi, ne vom ruga pentru ca toţi copiii aici de faţă să-şi păstreze credinţa neîntinată pentru toată viaţa, şi pentru ca să privească lumea şi pe colegii lor, cu bunătate şi cu dragoste, aşa cum ne învaţă Isus în Evanghelie.

Klimek

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE (A)

1. Apă pentru misiuni

În cele două războaie mondiale, în Sudanul Meridional, s-au dezvoltat foarte bine misiunile catolice. Misionarii italieni se hotărâră a forma preoţi locali, africani. Cu scopul acesta au construit în localitatea Busseri, un Gimnaziu pentru o sută de copii. Mai apoi, unii dintre aceştia au voit să intre în seminar. Problema însă era: ce vor da ei de mâncare atâtor guri? Unuia i-a venit ideea de a face alături de şcoală, care se afla pe malul unui râu, o mare grădină de zarzavaturi, însă superiorii i-au spus:
- Frate, asta nu ar fi rău, dar ce te faci d-ta când va veni seceta asta africană, care în câteva zile, distruge totul?
Însă fratele Guido, căci aşa se numea fratele acesta, a făcut un dig pe râul din spatele şcolii şi un lac artificial, unde a instalat o pompă, cu care uda toată grădina. La această muncă l-au ajutat copiii din gimnaziu, elevii.
Când totul a fost gata, au venit să vadă lacul toţi preoţii, învăţătorii, profesorii, şi cei vreo sută şi ceva de elevi. Pompa a fost pusă în mişcare, iar apa, prin ţevi şi canale, a început să ude toată grădina. Elevii, plini de bucurie băteau din palme, strigând şi cântând de veselie, părintele Superior, emoţionat îl îmbrăţişă pe fratele Guido. De-acum, copiii îşi aveau hrana asigurată pentru tot anul: portocale, lămâi, banane, verdeţuri, etc.
Fără apă nu există viaţă, pentru că apa înseamnă viaţă. Din păcate, în ţările calde este multă lipsă de apă. Misionarii din Africa pentru a-şi procura apa, construiesc multe fântâni obişnuite şi chiar arteziene, pentru care localnicii le sunt foarte recunoscători, întrucât prin una şi aceeaşi apă ei primesc şi îşi menţin viaţa trupească, cât şi viaţa sufletească prin sfântul botez.
Din lipsa apei – aşa cum aţi auzit în prima lectură – evreii, care traversau pustiul pentru a ajunge în Ţara făgăduită, s-au răzvrătit. Atunci Moise, a lovit stânca cea sură cu toiagul lui. Apa a ţâşnit cu putere din stâncă, şi aşa oamenii, evreii, au fost feriţi de moarte.

2. La fântâna lui Iacob

Chiar şi Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre apă. Ţara făgăduită, era o ţară pe jumătate pustie. Pe timpul verii lacurile secau. Numai izvoarele, din care izvora apa chiar şi pe timp de secetă, nu secau, pentru că aveau apa vie, adică apa curgătoare. Pe timpul întregului an apa se putea găsi numai în fântânile cele mai adânci. Una din aceste fântâni era şi fântâna lui Iacob din Samaria, adâncă de 32 de metri.
Chiar pe lângă fântâna aceea a trecut odată Isus, pe când se reîntorcea la Ierusalim, venind din Galileea. Era timpul amiezii şi o căldură sufocantă. Obosit de drum, se aşeză pe marginea fântânii; îi era sete, şi nu avea nici un mijloc cum să scoată apă. De aceea se şi adresă samaritenei, care tocmai sosise la fântână cu un urcior: „Dă-mi să beau!” (In 4,7). Auzind această cerinţă, samariteana a rămas surprinsă, întrucât evreii nu erau în relaţii bune cu samaritenii. În plus, după obiceiul de atunci, bărbatului nu-i era învoit să-i vorbească unei femei necunoscute. Samariteana înmărmuri, îi spuse că el are apa cea vie, dotată cu o calitate minunată: cel care o bea, nu va mai înseta; mai mult chiar: apa aceea îi va da viaţa veşnică.
Isus, vorbind despre apa aceea, el înţelegea harul şi dragostea. Pentru că aşa cum apa dă viaţă și ține în viață trupul, apa pe care o dă Isus ține sufletul în viață. Fără apă, pământul ar deveni o pustietate, fără har şi fără dragoste, sufletul nu ar mai avea viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală. Dar, samariteana nu pricepea că Isus vorbea în imagini, în asemănări; ea îşi închipuia că Isus vorbea despre o apă  obişnuită, cu marea deosebire că acela care ar fi băut-o nu ar mai fi însetat niciodată. De aceea, îl şi rugă: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai viu până aici ca să scot” (In 4, 15). Ea spera că dacă ar fi avut o astfel de apă, nu ar fi mai trebuit să vină cu ulciorul în fiecare zi la fântână.
În timpul acelei convorbiri, Isus îi spusese că ea a avut deja cinci bărbaţi, şi acela pe care-l avea acum nu era bărbatul ei, ci un străin. Prin aceste cuvinte, Isus căuta a o face să înţeleagă cum că viaţa ei matrimonială nu era în ordine, şi că nu avea în sufletul ei viaţa supranaturală, adică apa cea vie. Samariteana, surprinsă că acel călător necunoscut îi cunoaşte atât de bine viaţa, exclamă: „Doamne, văd că eşti proroc” (In 4,19). Când Isus îi mai spune că el era Mesia cel făgăduit de veacuri, atunci ea s-a întors imediat în cetate, lăsând la fântână ulciorul cu apă, şi spunea samaritenilor pe care-i întâlnea în cale: „Veniţi şi vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Cristosul?” Nu cumva este el Mesia?” (In 4, 29). Suntem convinşi că samariteanca a pus la inimă cuvintele lui Isus, şi că încetul cu încetul, a pus ordine în viaţa ei matrimonială, că apa cea vie a lui Cristos, i-a curăţit sufletul de păcate, dându-i viaţa supranaturală.

3. Apa cea vie

Dacă şi în zilele noastre ar mai veni Isus pe pământ, şi aşa cum atunci s-a oprit la „Fântâna lui Iacob”, de data asta să presupunem că ar veni aici în biserică şi, cum stăm aşa cu toţii, ne-ar întreba: „Aveţi voi apa cea vie? „Aveţi voi viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală?” Probabil că răspunsurile nu ar fi toate la fel. Am speranța că, în clipa aceea, nimeni dintre voi nu ar rămâne de ruşine.
Isus, se află deja printre noi, ascuns în tabernacol sub speciile pâinii. Ştim că el există, dar nu-l vedem. El nu vorbeşte cu glas tare, aşa cum vorbea cu samariteanca, dar cu toate acestea celor, care doresc să-l asculte, el le insuflă nişte întrebări care vă pot ajuta să aflaţi dacă sunteţi în prietenie cu el sau nu.
Aşadar, nu vă mustră conştiinţa cum că aţi avea pe suflet vreun păcat grav împotriva poruncilor sale? Îl puteţi primi cu linişte pe Isus în sfânta Împărtăşanie?
Apoi, vorbiţi voi bucuroşi cu dânsul, adică vă rugaţi? Mergeţi, din când în când, spre a-l afla în biserică, aşa cum aţi merge la un prieten?
Dacă faceţi aceasta de bunăvoie, bucuroşi, şi cât mai des înseamnă că aveţi în voi viaţă spirituală din belşug. Dar dacă o faceţi rar, înseamnă că aveţi puţină viaţă spirituală în voi, sau chiar deloc.
Trebuie să ştiţi că şi bucuria şi liniştea sufletelor voastre sunt semnele prieteniei cu Isus.
Dacă, după ce am văzut toate acestea, cineva dintre voi, ar simţi că nu are apa cea vie a lui Cristos, pentru că nu şi-a curăţit sufletul, în timpul Liturghiei, în genunchi, să se roage, aşa cum s-a rugat samariteanca: „Doamne; dă-mi din această apă!” (În 4, 15). Apoi, dacă-şi mai aduce aminte că are pe sufletul lui chiar şi numai un singur păcat mic, aşa să se roage: „Doamne, curăţă sufletul meu şi fă-l alb şi frumos”.

Klimek