ÎNVIEREA DOMNULUI

Evenimentele din dimineaţa Paştelui

1. Femeile la mormânt

Pentru noi creştinii, Paştele este o zi de mare sărbătoare, ziua cea mai mare din tot anul liturgic. Astăzi spunem şi chiar strigăm cu bucurie din tot sufletul: „Cristos a înviat, aleluia!”
Dimineaţa celei dintâi zile a săptămânii, după moartea lui Isus, pentru apostoli şi pentru femeile evlavioase, desigur că nu a fost o dimineaţă plăcută, veselă. Ei nu ştiau încă nimic despre învierea Domnului. Ştiau numai un singur lucru, de care erau absolut siguri: Isus murise pe cruce. Îl văzuse apostolul Ioan, îl văzuse Maria, îl văzuseră toate celelalte femei evlavioase, care îl urmaseră pe calea cea dureroasă a crucii, îl văzuse atâta amar de lume. Atunci când soldatul i-a străpuns coasta cu suliţa, toţi erau convinşi că murise. Din cauza aceasta, apostolii erau foarte trişti, pentru că îşi închipuiau că misiunea lor a luat sfârşit, şi că învăţătura lui Cristos nu va mai fi predicată.
După aceea au văzut pe Iosif din Arimatea şi pe Nicodim, care au venit de au luat trupul lui Isus de pe cruce şi l-au înmormântat. S-ar putea ca la această înmormântare să fi dat şi apostolii o mână de ajutor. Femeile văzuseră cum ucenicii unseseră trupul lui Isus cu uleiuri bine mirositoare, dar după părerea lor, asta nu era suficient. De aceea se şi hotărâră de a merge la mormânt şi să completeze ceea ce li se părea lor că ar mai trebui de completat şi asta cu cea mai mare atenţie şi grijă. Însă se apropia sâmbăta, când nimeni nu mai avea voie să lucreze. Deci, aşteptară de vineri seara, până duminică dimineaţa, adică până în cea dintâi zi a săptămânii. Atunci, când începea să se lumineze, trei femei, s-au dus la mormânt. Erau triste, pentru că nu ştiau cum ar fi putut deschide mormântul.

Dar, ajungând acolo, spre marea lor mirare, observă că piatra fusese dată la o parte, şi că mormântul era gol. Au privit apoi mai cu atenţie, dar trupul lui Isus nu era acolo, şi, nu mai erau nici santinelele şi paznicii puşi de farizei şi de mai marii preoţilor. Îngrozită, Maria Magdalena se gândea în inima ei: „Un hoţ a furat trupul lui Isus! Ce-i de făcut? I se păru că soluţia cea mai bună era de a-i înştiinţa pe apostoli. Şi, în graba cea mai mare, plecă la Cenacol.

2. Cenacolul

Nu se luminase, încă bine de ziuă. Cenacolul era închis, zăvorât. Scena aceea ne-am putea-o închipui cam aşa: apostolii, somnoroşi, auziră ciocănituri în uşă şi s-au speriat crezând că sunt soldaţii trimişi de mai marii preoţilor ca să-i aresteze. Unul dintre ei se apropie de ferestruica de la intrare şi întrebă: „Cine-i acolo?” Un glas de femeie răspunde: „Sunt eu, Maria din Magdala, aceea care era la picioarele crucii împreună cu Mama lui Isus”. Auzind acestea, apostolii, parcă o piatră li s-a luat de pe inimă. Au descuiat uşa, i-au dat voie să intre, apoi au întrebat-o:
- Ce s-a întâmplat de vii la noi cu noaptea-n cap şi ne trezeşti din somn?
Maria din Magdala, cu sufletul la gură, gâfâind încă din cauza grabei cu care venise, spuse:
- L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus. Când am ajuns acolo am aflat mormântul gol.
Apostolii, observară că Maria era foarte preocupată, neliniştită; probabil plângea. Dar ei, ca bărbaţi, luară lucrurile cu încetinişorul, cu calm: „Poate, că nu s-a uitat ea bine! Sau, cine poate şti, o fi avut vreo halucinaţie, adică un fel de stare psihică bolnăvicioasă, aşa cum au femeile uneori! Dar cu toate acestea nu putea exclude nici ceva misterios şi necunoscut în toată această poveste a ei. Deci, lucrul cel mai bun, crezură ei, este să controleze la faţa locului şi să vadă ce-i adevărat şi ce nu. La această concluzie ajunseseră cei mai apropiaţi ucenici ai lui Isus: Petru şi Ioan, care şi plecară spre mormânt.

3. Apostolii la mormânt

Atât apostolii cât şi femeile, în aceste triste zile uitaseră de cuvintele lui Isus, cum că a treia zi după patima şi moartea sa, el trebuia să învie din morţi. Dacă femeile şi-ar fi amintit aceasta şi ar fi crezut, nu s-ar mai fi dus la mormânt ca să îmbălsămeze trupul lui Isus, şi nici apostolii nu s-ar mai fi închis în Cenacol de frica iudeilor, ci s-ar fi dus de-a dreptul la mormânt pentru a-l vedea pe Isus cum iese biruitor din mormânt.
Însă acum, în urma celor povestite de Maria din Magdala, probabil că-şi aminteau de prevestirea învierii, şi-şi ziceau: „Cine ştie! Poate c-a înviat!… Gândul acesta şi speranţa tăinuită i-a făcut să plece imediat spre mormânt. Locuitorii Ierusalimului i-au văzut cum alergau, aşa ca doi copii.
Ioan era mai tânăr şi a ajuns cel dintâi la mormânt, dar din respect faţă de Petru, l-a aşteptat, şi nu a intrat în mormânt. Nu după multă vreme a ajuns şi Petru, şi, au intrat amândoi în mormânt. Privind ei totul cu atenţie, constatară că acolo nu era nici o urmă de tâlhar, şi că nu putea fi vorba despre nici un fel de furt. Giulgiul, care acoperea capul lui Isus era împăturit bine şi pus într-un colţ. Nici un hoţ nu ar fi făcut aşa ceva. Sfântul Ioan, spune în Evanghelia de astăzi, că el a crezut în învierea lui Isus, mai înainte de a constata aceasta la faţa locului.

4. Credinţa şi bucuria recâştigată

Cei doi ucenici se întoarseră la Cenacol şi povestiră cele ce văzuseră în mormânt. Tot în ziua aceea, dar ceva mai târziu, a venit Maria din Magdala, însoţită şi de alte femei, spunând că l-au văzut cu ochii lor pe Cristos înviat. Cu toate acestea, apostolii, cu excepţia lui Ioan, se mai îndoiau încă. În seara aceleaşi zile sosiră încă doi ucenici, care se reîntorceau de la Emaus, spunând şi ei cum că l-au văzut pe Isus, că au călătorit împreună, şi că au vorbit cu el. În vreme ce apostolii mai ascultau încă cele povestite de cei doi ucenici de la Emaus, care se mai îndoiau de spusele lor, deodată, în Cenacol apăru însuşi Isus. Acum, nimeni nu se mai îndoia, ci aşa cum ne spune sfântul Ioan evanghelistul: „ucenicii se bucurară foarte, văzându-l pe Domnul” (In 20,20). S-au bucurat pentru că aceasta era cea mai frumoasă zi din viaţa lor. Tristeţea dispăruse de pe feţele lor. Nu le mai părea rău că au pierdut trei ani urmându-l pe Isus, ascultându-i învăţăturile, la gândul că până la el nici un an nu fusese în stare, ca după moarte, să iasă biruitor din mormânt, cu propriile lui puteri. Dar Cristos a înviat pentru că era Dumnezeu.
Astăzi, şi noi ne bucurăm împreună cu Sfânta Fecioară Maria, cu apostolii şi cu Maria din Magdala, şi repetăm cele spuse de ei atunci: „Domnul a înviat cu adevărat! Aleluia!”
Atunci când a apărut Isus fariseilor, le-a spus să se ducă la Cenacol, şi să spună apostolilor cum că vrea să-i vadă şi să discute cu ei. Acelaşi lucru ni-l spune şi nouă astăzi Isus: „Vreau să mă întâlnesc cu voi, şi, nu numai odată, dar numai în fiecare duminică la Sfânta Liturghie”. Asta pentru că-n fiecare duminică noi amintim învierea lui Isus. Din partea mea, vă doresc ca această întâlnire cu dânsul, în timpul Liturghiei şi la Sfânta Împărtăşanie, să fie pentru voi, aşa cum a  fost pentru apostoli – izvor de bucurie şi de speranţă.

Klimek