DUMINICA FLORIILOR (A)

Intrarea triumfală în Ierulalim

1. Bucuria şi entuziasmul poporului

A sosit duminica I-a din Săptămâna Mare şi Sfântă, Săptămâna Patimilor. Isus se apropia de Ierusalim. Când, împreună cu apostolii se apropia de muntele Măslinilor, a trimis doi dintre ucenicii lui în satul din apropiere, pentru a împrumuta de la un om oarecare, un măgăruş. Cei trimişi au plecat, i-au adus măgăruşul, au aşezat pe acesta hainele pe care le aveau, l-au aşezat pe Isus peste acestea, şi aşa au plecat spre Cetatea Sfântă.
Când poporul a aflat că Isus este aproape de porţile Ierusalimului s-a adunat în mare gloată. Toţi auziseră şi ştiau despre marile minuni săvârşite de dânsul, mai cu seamă despre învierea lui Lazăr. Aşteptau ca Isus să fie proclamat rege al lui Israel, să-i alunge pe romani, şi aşa să ia sfârşit robia poporului ales. Însufleţiţi de această speranţă, îşi aşterneau propriile lor haine pe unde trebuia să treacă Isus, şi cu ramuri de măslin în mâini, strigau cu glas tare:
„Osana Fiului lui David!
Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului.
Osana întru cei de sus!”
În înaintarea lui, cortegiul acesta aduna noi mulţimi de oameni, care, auzind că noul rege al lui Israel se află la porţile cetăţii, în care va şi intra spre a fi încoronat ca rege al lui Israel, se uneau entuziasmaţi mulţimii lor. Evreii, de vreo câteva sute de ani nu-şi mai aveau un rege propriu al lor. Într-adevăr, era Irod, dar era sălbatic şi nepopular, şi depindea întru totul de romani, din această cauză cei mai mulţi nici nu voiau să-l recunoască în calitatea lui de rege.
Apostolii, cu toate că auziseră cum Isus îşi prevestise apropiata sa patimă şi moarte, în clipele acelea de bucurie generală, nici nu voiau să se mai gândească la aşa ceva, şi mai ales, poate că şi uitaseră. Ştim doar atât, că Petru, mai precaut, pregătise două săbii, cu care să se apere la caz de nevoie. Acestea erau singurele arme de care putea dispune Isus atunci. De altfel, aşa cum vom afla mai târziu, el nu voia să se folosească de ele. Era un rege cu totul altfel decât ceilalţi regi, şi împărăţia lui se deosebea de toate celelalte împărăţii existente până atunci prin părţile Răsăritului: era un rege fără armată şi fără arme. Regele acesta venea călare nu pe un cal focos sau pe o cămilă, ci pe un măgăruş, micuţ şi foarte blând. Cei ce veneau în urma lui nu purtau în mâini arme, ci ramuri de măslin, care sunt simbolul şi semnul păcii, pentru că împărăţia lui Isus trebuia să fie o împărăţie a dragostei şi a păcii.
Cu toate acestea, fariseii s-au scandalizat şi de acest cortegiu liniştit şi paşnic. Mai întâi de toate observară de departe toate cele ce se petreceau, iar după aceea au mers la Isus şi i-au spus: „Învăţătorule, spune ucenicilor tăi să tacă!”. Iar Isus le răspunse: „Adevăr vă spun: Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!”

2. Participarea copiilor

Tradiţia ne spune că la acest cortegiu au participat şi mulţi copii.
Asta este şi de înţeles, deoarece copiilor le place aşa ceva, le place aventura, noutatea, şi merg bucuroşi acolo unde este vorba de alergat şi de strigat. Deci, când au văzut mulţimea entuziasmată, cu cea mai mare bucurie s-au amestecat şi ei prin mulţime. Nu le-a fost greu să găsească nişte ramuri de măslin, pe care le agitau mult mai bine decât adulţii, şi mai cu seamă, ei ştiau să strige bine. Când strigau ei „Osana”, care înseamnă „Fii binecuvântat”, răsuna cel mai tare pe străzi şi desigur că asta îi plăcea foarte mult lui Isus. Desigur, ei luau parte la acea sărbătoare, nu numai de dragul mulţimii şi al neobişnuitului, dar şi pentru că auziseră vorbindu-se despre Isus multe lucruri bune, şi mai cu seamă că îi iubea pe copii.
Putem presupune că nici unul din acei copii, câteva zile mai târziu, să se fi unit mulţimii evreilor, care strigau: „Răstigneşte-l”. Unii dintre ei, auzind povestindu-se de cele ce pătimea Isus, sau poate privindu-l, îi era milă de el şi plângeau. Pictorii pictează nişte copii trişti, întovărăşiţi de mamele lor, pe care Isus le-a întâlnit pe cale atunci când îşi ducea crucea. Dar în Duminica Floriilor ei nu ştiau nimic despre cele ce trebuiau să se petreacă mai târziu. De aceea erau atât de veseli.
Uitându-mă la unul la altul, observ că şi voi sunteţi veseli, ţinând în mână ramul şi cântând „Osana”. Însă bucuria voastră este mai tăcută şi mai reflexivă, pentru că voi ştiţi foarte bine, că numai la câteva zile după duminica aceea, evreii, în loc de „Osana”, au strigat „Răstigneşte-l”. Şi poate că printre aceştia erau şi dintre cei care luaseră parte la intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim.

3. Pregătirea la sărbătoarea Paştelui

Cu ocazia sărbătorilor noi facem daruri persoanelor pe care le iubim. Ce am putea oferi noi lui Isus, care a îndurat pentru noi chinurile crucii? Ce credeţi că ar fi mai bine să-i oferim? O persoană foarte religioasă a spus odată copiilor, mai înainte de sărbătoarea Paştelui, că darul cel mai frumos, pe care i-l putem face lui Isus, este de a-i oferi printr-o căinţă sinceră, toate păcatele noastre. Ce idee aveţi voi despre această propunere? Pare justă, însă numai parţial. Şi de ce numai parţial? Pentru că în cazul nostru, copilul cel mai bun, care are puţine păcate, i-ar face un dar mai mic, în vreme ce darul cel mai mare ar fi acela al aceluia cu multe păcate, şi asta nu ar fi drept. Adevărul este că darul cel mai bun ar trebui să fie păcatele mărturisite, cu o căinţă deplină. Primul dar, însă nu şi cel mai important, pentru că ar trebui să urmeze şi altele mai bune şi mai frumoase. Necazul este că noi nu putem oferi alte daruri, atâta vreme cât avem păcate pe conştiinţă. Odată, un băiat l-a supărat tare pe tatăl lui, iar mai apoi, de ziua onomastică i-a cumpărat o cutie cu bomboane. A fost bine că darul acesta i l-a oferit imediat după ce l-a ofensat? Nu. Pentru că mai întâi el era obligat să-i ceară iertare tatălui său, şi apoi să-i ofere darul. Tot aşa şi noi, mai întâi trebuie să ne curăţim sufletele de păcate, şi numai după aceea să ne gândim a aduce alte daruri lui Isus.
Acum, ce fel de daruri îi putem noi oferi lui Isus? Aceasta are să v-o insufle inima voastră, a unuia fiecăruia dintre voi, recunoştinţa faţă de Isus, că a suferit atât de mult pentru mântuirea noastră. Aceste daruri vor fi chiar şi rugăciunile din timpul săptămânii mari. Desigur, i-ar plăcea foarte mult lui Isus, dacă aţi urma pilda acelor persoane, care l-au întovărăşit pe Isus pe Calea Crucii, aşa cum au făcut Simon din Cirene şi Veronica. Cum putem urma pilda lor? Ajutând – ca şi cum l-am ajuta pe Isus – pe oamenii săraci, părăsiţi, bolnavi, ca să-şi poată duce crucea lor, care este boala, singurătatea, foamea şi părăsirea. Isus ne îndeamnă a face aşa ceva spunându-ne: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti fraţi foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut” (Mt 25,40).

Klimek