DUMINICA A IV-A A PAȘTELUI (A)

Bunul păstor

1. Bunul Păstor, viaţa şi-o dă pentru oile sale

Isus i-a văzut pe păstori chiar din noaptea naşterii sale, atunci când aceştia au venit la peştera din Betleem, aducându-i daruri, pe care i le-au aşezat în iesle. Mai apoi, i-a întâlnit de multe ori pe păstori împreună cu turmele lor, pentru că în vremea aceea, Palestina era o ţară de crescători de oi, de păstori. Asta se poate şti şi din faptul că înainte cu o mie de ani de naşterea lui Isus, David, care mai apoi a devenit mare rege, păştea oile prin împrejurimile Betleemului.
În zilele noastre ocupaţia aceasta, nu-i o meserie primejdioasă. Chiar şi copiii, mai mici sau mai mari: băieţi şi fete, de oriunde, merg cu oile sau cu mieii la păscut. Însă mai demult nu era aşa, pentru că animalele sălbatice şi hoţii ameninţau totdeauna turmele de oi aşa cum de altfel şi spune David, regelui Saul, mai înainte de a se lupta cu Goliat: „Robul tău păştea oile tatălui său şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam, şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram” (1 Sam 17, 34-35).
Dar, nu toţi păstorii erau atât de puternici ca David, care să se ia la trântă cu ursul sau cu leul, de aceea, pe cât posibil cea mai mare parte din păstori căutau să se ferească din calea sălbătăciunilor. Ei ştiau că animalele sălbatice şi hoţii atacă turmele de oi noaptea, pe întuneric, şi pentru a le apăra construiau câte un spațiu mare, cu ziduri înalte, şi cu o poartă la mijloc. Pe timp de noapte, închideau toate oile în spațiul acela, închideau bine poarta, şi unul dintre ei rămânea de pază. Dar cu toate acestea răpirea oilor continua. Din când în când câte un hoţ sau câte vreo sălbătăciune, sărea peste gard şi fura câte-o oaie, când se auzea behăitul oilor speriate. Asemenea atacuri se mai întâmplau chiar şi ziua pe vremea păşunatului, când păstorul cel adevărat, adică păstorul cel bun îşi apăra oile sale. Însă sluga, cel care era plătit, nu-şi punea el viaţa în primejdie pentru oile altuia, fiindcă-şi zicea: „Eu sunt dator să le duc la păscut, nu să şi le apăr de lup!” Nu avea nici un interes să-şi pună în joc sănătatea şi chiar propria viaţă.
Însă Isus, în confruntările noastre, ne spune că el este „Păstorul cel Bun”, care-şi dă chiar viaţa pentru noi. În timpul întregii Săptămâni Mari am ascultat şi am meditat Patima Domnului, începând cu rugăciunea din Grădina Măslinilor, şi până la moartea pe cruce. Acum, fiecare Liturghie, actualizează, fără vărsare de sânge Jertfa sfântă a lui.
- Şi cam de cine ar vrea Isus să ne apere?
- Isus vrea să ne apere de oamenii răi şi corupţi, care ar vrea să şteargă viaţa lui Dumnezeu din sufletele noastre. Vrea să ne apere de cărţile şi de filmele cele rele. Vrea să ne apere şi de dorinţele cele rele şi de ispitele noastre.

2. Bunul Păstor cunoaşte oile, care sunt şi care nu sunt ale lui

Iar oile, care sunt ale lui, îi cunosc glasul, aşa cum am auzit citindu-se în Evanghelie. Lucrul acesta se petrece şi în Palestina zilelor noastre, aşa cum ne povesteşte un călător contemporan:
„Am ajuns la o cişmea cu uluce, unde trei ciobani îşi adăpau oile, care le erau amestecate şi formau o singură turmă. După ce s-au săturat, unul dintre ciobani îşi luă toiagul în mână şi strigă „Men-ah!” adică „Veniţi după mine!” Apoi acelaşi lucru l-au făcut şi al doilea şi al treilea păstor, iar oile, se alegeau şi mergeau numai în urma păstorului lor. Atunci, l-au întrebat pe cel din urmă cioban, dacă oile lui ar merge şi după un alt om, spre exemplu, după mine. El, însă clătinând din cap, îmi spuse: „Încearcă şi vezi”. Atunci m-am îmbrăcat cu mantaua lui, mi-am pus turbanul pe cap, şi toiagul în mână, şi apoi am strigat cu glas tare: „Men-ah!” Atunci toate oile s-au uitat la mine, uimite oarecum, dar nici una nu s-a mişcat din loc. Atunci l-am întrebat pe cioban:
- Chiar nici o singură oaie nu urmează, nu merge după glasul unui străin?
- Numai o oaie bolnavă, va merge după oricare glas îl va auzi, îmi răspunse omul (A. koch).
- Isus, ca Bun Păstor, ne cunoaşte şi ne cheamă după dânsul. Fiecare dintre noi, aici de faţă, băieţi şi fete, am fost chemaţi de a merge pe urmele lui, de a asculta de Evanghelia şi de poruncile sale. Uneori, glasul lui Isus îl auziţi numai în conştiinţele voastre. Alteori, în numele lui Isus, v-au vorbit părinţii voştri, învăţătorii sau preotul de pe amvon sau din confesional. Aţi recunoscut voi atunci că acela era glasul lui Isus? L-aţi urmat?

3. Copiii, ca şi oile

Un băieţaş, cam de vreo 5-6, auzind în Biserică parabola „Bunului Păstor”, pe care şi voi aţi auzit-o astăzi, gândindu-se puţin, a spus: „Eu nu vreau să fiu nici oaie, nici berbec, ci vreau să fiu ceea ce sunt: un băiat”. Şi apoi mai spuse: „Toţi zic că noi suntem oiţele lui Dumnezeu. Dar nu-i adevărat, pentru că noi nu putem mânca iarbă”.
Cred că cei mai mari dintre voi aţi observat unde se află greşeala acelui micuţ. Dar ia să încercăm a o explica celor mai mici dintre voi. Să încep cu o pildă. Bunica îi spune deseori Ceciliei: „floricică”. Pentru ce? Desigur, nu pentru că ar avea frunze, rădăcini sau petale, ci numai pentru că faţa ei are culoarea unui trandafir, are ochii albaştri ca viorelele, şi poartă o frumoasă rochiţă cu buline, deci, numai aşa ca asemănare. Acum, spunem că noi suntem oile sale, nu numai oamenii maturi, ci chiar şi voi copiii, dar asta nu că voi aveţi lână, corniţe, mâncaţi iarbă şi behăiţi ca oile. Ci pentru că trebuie să-i voiţi binele şi să ascultaţi de Isus, aşa cum ascultă oile de păstorul lor. Am spus, ca să ascultaţi aşa cum ascultă oile, dar cu o oarecare deosebire. Oaia nu înţelege pentru ce păstorul o duce într-o direcţie sau alta, pe drum sau pe un altul, în vreme ce copiii trebuie să-şi dea toată silinţa şi să înţeleagă, pentru ce Isus le spune să facă sau să nu facă anumite lucruri.

4. Ajutătorii sau colaboratorii lui Isus

Oaia nu va deveni niciodată păstor, însă un om bun, un copil cuminte şi destoinic, încetul cu încetul poate şi chiar trebuie să caute a deveni un colaborator al lui Isus, un fel de asistent al păstorului. Acum, am să vă povestesc o pildă, pe care am citit-o într-o revistă. Ascultaţi.
Într-un parc se aflau câţiva copii şi copile, care se jucau dea ascunselea. Se ascundeau pe după copaci, şi apoi începeau a se căuta, alergând şi strigând. Luaţi de iureşul jocului, nu observară că undeva aproape, într-un cărucior se afla o copilă bolnavă, tot cam de vârsta lor, care îi privea cu tristeţe. Nu putea merge pe picioarele ei, dar cu toate acestea i-ar fi plăcut să fie împreună cu aceşti copii, să vorbească şi să râdă. Între timp, o observă una dintre copile, pe nume Angelica. Şi-a părăsit grupul de prietene şi s-a apropiat de căruciorul în care se afla fetiţa aceea, şi a început să-i vorbească. Angelica voia să-i procure măcar un pic de bucurie acelei fetiţe bolnave şi să descopere ceva frumos din viaţa ei. O privi puţin, apoi zise: „ce frumos păr ai! Ce şuviţe lungi!” Copila bolnavă surâse. Dar ceilalţi copii, ocupaţi cu jocul nu observaseră că Angelica nu se mai afla printre ei. Ea îi părăsiră spre a face o plăcere unei fetiţe bolnave, cu care s-a împrietenit şi pe care a purtat-o în ziua aceea cu căruciorul prin tot parcul.
Fata aceasta, pe când se juca văzuse căruciorul cu fata bolnavă şi auzise în cugetul ei diferite glasuri, care-i spuneau: „Continuă a te juca şi pe mai departe. Nu vezi câte prietene ai în jurul tău vesele şi gălăgioase? Acesta era glasul egoismului şi a dragostei de ea însăşi. Dar mai auzea încă un glas: glasul conştiinţei, care îi spunea: „Mergi şi ocupă-te de fata cea bolnavă”. Acesta era glasul lui Cristos, Bunul Păstor, pe care Angelica l-a recunoscut, şi alte glasuri n-a mai vrut să asculte. Angelica era nu numai o bună oiţă, care a recunoscut glasul păstorului, dar şi o colaboratoare a lui, o mică păstoriţă ajutătoare. Isus aşteaptă de la noi toţi, o asemenea comportare.

Klimek