1. Apă pentru misiuni
În cele două războaie mondiale, în Sudanul Meridional, s-au dezvoltat foarte bine misiunile catolice. Misionarii italieni se hotărâră a forma preoţi locali, africani. Cu scopul acesta au construit în localitatea Busseri, un Gimnaziu pentru o sută de copii. Mai apoi, unii dintre aceştia au voit să intre în seminar. Problema însă era: ce vor da ei de mâncare atâtor guri? Unuia i-a venit ideea de a face alături de şcoală, care se afla pe malul unui râu, o mare grădină de zarzavaturi, însă superiorii i-au spus:
- Frate, asta nu ar fi rău, dar ce te faci d-ta când va veni seceta asta africană, care în câteva zile, distruge totul?
Însă fratele Guido, căci aşa se numea fratele acesta, a făcut un dig pe râul din spatele şcolii şi un lac artificial, unde a instalat o pompă, cu care uda toată grădina. La această muncă l-au ajutat copiii din gimnaziu, elevii.
Când totul a fost gata, au venit să vadă lacul toţi preoţii, învăţătorii, profesorii, şi cei vreo sută şi ceva de elevi. Pompa a fost pusă în mişcare, iar apa, prin ţevi şi canale, a început să ude toată grădina. Elevii, plini de bucurie băteau din palme, strigând şi cântând de veselie, părintele Superior, emoţionat îl îmbrăţişă pe fratele Guido. De-acum, copiii îşi aveau hrana asigurată pentru tot anul: portocale, lămâi, banane, verdeţuri, etc.
Fără apă nu există viaţă, pentru că apa înseamnă viaţă. Din păcate, în ţările calde este multă lipsă de apă. Misionarii din Africa pentru a-şi procura apa, construiesc multe fântâni obişnuite şi chiar arteziene, pentru care localnicii le sunt foarte recunoscători, întrucât prin una şi aceeaşi apă ei primesc şi îşi menţin viaţa trupească, cât şi viaţa sufletească prin sfântul botez.
Din lipsa apei – aşa cum aţi auzit în prima lectură – evreii, care traversau pustiul pentru a ajunge în Ţara făgăduită, s-au răzvrătit. Atunci Moise, a lovit stânca cea sură cu toiagul lui. Apa a ţâşnit cu putere din stâncă, şi aşa oamenii, evreii, au fost feriţi de moarte.
2. La fântâna lui Iacob
Chiar şi Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre apă. Ţara făgăduită, era o ţară pe jumătate pustie. Pe timpul verii lacurile secau. Numai izvoarele, din care izvora apa chiar şi pe timp de secetă, nu secau, pentru că aveau apa vie, adică apa curgătoare. Pe timpul întregului an apa se putea găsi numai în fântânile cele mai adânci. Una din aceste fântâni era şi fântâna lui Iacob din Samaria, adâncă de 32 de metri.
Chiar pe lângă fântâna aceea a trecut odată Isus, pe când se reîntorcea la Ierusalim, venind din Galileea. Era timpul amiezii şi o căldură sufocantă. Obosit de drum, se aşeză pe marginea fântânii; îi era sete, şi nu avea nici un mijloc cum să scoată apă. De aceea se şi adresă samaritenei, care tocmai sosise la fântână cu un urcior: „Dă-mi să beau!” (In 4,7). Auzind această cerinţă, samariteana a rămas surprinsă, întrucât evreii nu erau în relaţii bune cu samaritenii. În plus, după obiceiul de atunci, bărbatului nu-i era învoit să-i vorbească unei femei necunoscute. Samariteana înmărmuri, îi spuse că el are apa cea vie, dotată cu o calitate minunată: cel care o bea, nu va mai înseta; mai mult chiar: apa aceea îi va da viaţa veşnică.
Isus, vorbind despre apa aceea, el înţelegea harul şi dragostea. Pentru că aşa cum apa dă viaţă și ține în viață trupul, apa pe care o dă Isus ține sufletul în viață. Fără apă, pământul ar deveni o pustietate, fără har şi fără dragoste, sufletul nu ar mai avea viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală. Dar, samariteana nu pricepea că Isus vorbea în imagini, în asemănări; ea îşi închipuia că Isus vorbea despre o apă obişnuită, cu marea deosebire că acela care ar fi băut-o nu ar mai fi însetat niciodată. De aceea, îl şi rugă: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai viu până aici ca să scot” (In 4, 15). Ea spera că dacă ar fi avut o astfel de apă, nu ar fi mai trebuit să vină cu ulciorul în fiecare zi la fântână.
În timpul acelei convorbiri, Isus îi spusese că ea a avut deja cinci bărbaţi, şi acela pe care-l avea acum nu era bărbatul ei, ci un străin. Prin aceste cuvinte, Isus căuta a o face să înţeleagă cum că viaţa ei matrimonială nu era în ordine, şi că nu avea în sufletul ei viaţa supranaturală, adică apa cea vie. Samariteana, surprinsă că acel călător necunoscut îi cunoaşte atât de bine viaţa, exclamă: „Doamne, văd că eşti proroc” (In 4,19). Când Isus îi mai spune că el era Mesia cel făgăduit de veacuri, atunci ea s-a întors imediat în cetate, lăsând la fântână ulciorul cu apă, şi spunea samaritenilor pe care-i întâlnea în cale: „Veniţi şi vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Cristosul?” Nu cumva este el Mesia?” (In 4, 29). Suntem convinşi că samariteanca a pus la inimă cuvintele lui Isus, şi că încetul cu încetul, a pus ordine în viaţa ei matrimonială, că apa cea vie a lui Cristos, i-a curăţit sufletul de păcate, dându-i viaţa supranaturală.
3. Apa cea vie
Dacă şi în zilele noastre ar mai veni Isus pe pământ, şi aşa cum atunci s-a oprit la „Fântâna lui Iacob”, de data asta să presupunem că ar veni aici în biserică şi, cum stăm aşa cu toţii, ne-ar întreba: „Aveţi voi apa cea vie? „Aveţi voi viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală?” Probabil că răspunsurile nu ar fi toate la fel. Am speranța că, în clipa aceea, nimeni dintre voi nu ar rămâne de ruşine.
Isus, se află deja printre noi, ascuns în tabernacol sub speciile pâinii. Ştim că el există, dar nu-l vedem. El nu vorbeşte cu glas tare, aşa cum vorbea cu samariteanca, dar cu toate acestea celor, care doresc să-l asculte, el le insuflă nişte întrebări care vă pot ajuta să aflaţi dacă sunteţi în prietenie cu el sau nu.
Aşadar, nu vă mustră conştiinţa cum că aţi avea pe suflet vreun păcat grav împotriva poruncilor sale? Îl puteţi primi cu linişte pe Isus în sfânta Împărtăşanie?
Apoi, vorbiţi voi bucuroşi cu dânsul, adică vă rugaţi? Mergeţi, din când în când, spre a-l afla în biserică, aşa cum aţi merge la un prieten?
Dacă faceţi aceasta de bunăvoie, bucuroşi, şi cât mai des înseamnă că aveţi în voi viaţă spirituală din belşug. Dar dacă o faceţi rar, înseamnă că aveţi puţină viaţă spirituală în voi, sau chiar deloc.
Trebuie să ştiţi că şi bucuria şi liniştea sufletelor voastre sunt semnele prieteniei cu Isus.
Dacă, după ce am văzut toate acestea, cineva dintre voi, ar simţi că nu are apa cea vie a lui Cristos, pentru că nu şi-a curăţit sufletul, în timpul Liturghiei, în genunchi, să se roage, aşa cum s-a rugat samariteanca: „Doamne; dă-mi din această apă!” (În 4, 15). Apoi, dacă-şi mai aduce aminte că are pe sufletul lui chiar şi numai un singur păcat mic, aşa să se roage: „Doamne, curăţă sufletul meu şi fă-l alb şi frumos”.
În cele două războaie mondiale, în Sudanul Meridional, s-au dezvoltat foarte bine misiunile catolice. Misionarii italieni se hotărâră a forma preoţi locali, africani. Cu scopul acesta au construit în localitatea Busseri, un Gimnaziu pentru o sută de copii. Mai apoi, unii dintre aceştia au voit să intre în seminar. Problema însă era: ce vor da ei de mâncare atâtor guri? Unuia i-a venit ideea de a face alături de şcoală, care se afla pe malul unui râu, o mare grădină de zarzavaturi, însă superiorii i-au spus:
- Frate, asta nu ar fi rău, dar ce te faci d-ta când va veni seceta asta africană, care în câteva zile, distruge totul?
Însă fratele Guido, căci aşa se numea fratele acesta, a făcut un dig pe râul din spatele şcolii şi un lac artificial, unde a instalat o pompă, cu care uda toată grădina. La această muncă l-au ajutat copiii din gimnaziu, elevii.
Când totul a fost gata, au venit să vadă lacul toţi preoţii, învăţătorii, profesorii, şi cei vreo sută şi ceva de elevi. Pompa a fost pusă în mişcare, iar apa, prin ţevi şi canale, a început să ude toată grădina. Elevii, plini de bucurie băteau din palme, strigând şi cântând de veselie, părintele Superior, emoţionat îl îmbrăţişă pe fratele Guido. De-acum, copiii îşi aveau hrana asigurată pentru tot anul: portocale, lămâi, banane, verdeţuri, etc.
Fără apă nu există viaţă, pentru că apa înseamnă viaţă. Din păcate, în ţările calde este multă lipsă de apă. Misionarii din Africa pentru a-şi procura apa, construiesc multe fântâni obişnuite şi chiar arteziene, pentru care localnicii le sunt foarte recunoscători, întrucât prin una şi aceeaşi apă ei primesc şi îşi menţin viaţa trupească, cât şi viaţa sufletească prin sfântul botez.
Din lipsa apei – aşa cum aţi auzit în prima lectură – evreii, care traversau pustiul pentru a ajunge în Ţara făgăduită, s-au răzvrătit. Atunci Moise, a lovit stânca cea sură cu toiagul lui. Apa a ţâşnit cu putere din stâncă, şi aşa oamenii, evreii, au fost feriţi de moarte.
2. La fântâna lui Iacob
Chiar şi Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre apă. Ţara făgăduită, era o ţară pe jumătate pustie. Pe timpul verii lacurile secau. Numai izvoarele, din care izvora apa chiar şi pe timp de secetă, nu secau, pentru că aveau apa vie, adică apa curgătoare. Pe timpul întregului an apa se putea găsi numai în fântânile cele mai adânci. Una din aceste fântâni era şi fântâna lui Iacob din Samaria, adâncă de 32 de metri.
Chiar pe lângă fântâna aceea a trecut odată Isus, pe când se reîntorcea la Ierusalim, venind din Galileea. Era timpul amiezii şi o căldură sufocantă. Obosit de drum, se aşeză pe marginea fântânii; îi era sete, şi nu avea nici un mijloc cum să scoată apă. De aceea se şi adresă samaritenei, care tocmai sosise la fântână cu un urcior: „Dă-mi să beau!” (In 4,7). Auzind această cerinţă, samariteana a rămas surprinsă, întrucât evreii nu erau în relaţii bune cu samaritenii. În plus, după obiceiul de atunci, bărbatului nu-i era învoit să-i vorbească unei femei necunoscute. Samariteana înmărmuri, îi spuse că el are apa cea vie, dotată cu o calitate minunată: cel care o bea, nu va mai înseta; mai mult chiar: apa aceea îi va da viaţa veşnică.
Isus, vorbind despre apa aceea, el înţelegea harul şi dragostea. Pentru că aşa cum apa dă viaţă și ține în viață trupul, apa pe care o dă Isus ține sufletul în viață. Fără apă, pământul ar deveni o pustietate, fără har şi fără dragoste, sufletul nu ar mai avea viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală. Dar, samariteana nu pricepea că Isus vorbea în imagini, în asemănări; ea îşi închipuia că Isus vorbea despre o apă obişnuită, cu marea deosebire că acela care ar fi băut-o nu ar mai fi însetat niciodată. De aceea, îl şi rugă: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai viu până aici ca să scot” (In 4, 15). Ea spera că dacă ar fi avut o astfel de apă, nu ar fi mai trebuit să vină cu ulciorul în fiecare zi la fântână.
În timpul acelei convorbiri, Isus îi spusese că ea a avut deja cinci bărbaţi, şi acela pe care-l avea acum nu era bărbatul ei, ci un străin. Prin aceste cuvinte, Isus căuta a o face să înţeleagă cum că viaţa ei matrimonială nu era în ordine, şi că nu avea în sufletul ei viaţa supranaturală, adică apa cea vie. Samariteana, surprinsă că acel călător necunoscut îi cunoaşte atât de bine viaţa, exclamă: „Doamne, văd că eşti proroc” (In 4,19). Când Isus îi mai spune că el era Mesia cel făgăduit de veacuri, atunci ea s-a întors imediat în cetate, lăsând la fântână ulciorul cu apă, şi spunea samaritenilor pe care-i întâlnea în cale: „Veniţi şi vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Cristosul?” Nu cumva este el Mesia?” (In 4, 29). Suntem convinşi că samariteanca a pus la inimă cuvintele lui Isus, şi că încetul cu încetul, a pus ordine în viaţa ei matrimonială, că apa cea vie a lui Cristos, i-a curăţit sufletul de păcate, dându-i viaţa supranaturală.
3. Apa cea vie
Dacă şi în zilele noastre ar mai veni Isus pe pământ, şi aşa cum atunci s-a oprit la „Fântâna lui Iacob”, de data asta să presupunem că ar veni aici în biserică şi, cum stăm aşa cu toţii, ne-ar întreba: „Aveţi voi apa cea vie? „Aveţi voi viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală?” Probabil că răspunsurile nu ar fi toate la fel. Am speranța că, în clipa aceea, nimeni dintre voi nu ar rămâne de ruşine.
Isus, se află deja printre noi, ascuns în tabernacol sub speciile pâinii. Ştim că el există, dar nu-l vedem. El nu vorbeşte cu glas tare, aşa cum vorbea cu samariteanca, dar cu toate acestea celor, care doresc să-l asculte, el le insuflă nişte întrebări care vă pot ajuta să aflaţi dacă sunteţi în prietenie cu el sau nu.
Aşadar, nu vă mustră conştiinţa cum că aţi avea pe suflet vreun păcat grav împotriva poruncilor sale? Îl puteţi primi cu linişte pe Isus în sfânta Împărtăşanie?
Apoi, vorbiţi voi bucuroşi cu dânsul, adică vă rugaţi? Mergeţi, din când în când, spre a-l afla în biserică, aşa cum aţi merge la un prieten?
Dacă faceţi aceasta de bunăvoie, bucuroşi, şi cât mai des înseamnă că aveţi în voi viaţă spirituală din belşug. Dar dacă o faceţi rar, înseamnă că aveţi puţină viaţă spirituală în voi, sau chiar deloc.
Trebuie să ştiţi că şi bucuria şi liniştea sufletelor voastre sunt semnele prieteniei cu Isus.
Dacă, după ce am văzut toate acestea, cineva dintre voi, ar simţi că nu are apa cea vie a lui Cristos, pentru că nu şi-a curăţit sufletul, în timpul Liturghiei, în genunchi, să se roage, aşa cum s-a rugat samariteanca: „Doamne; dă-mi din această apă!” (În 4, 15). Apoi, dacă-şi mai aduce aminte că are pe sufletul lui chiar şi numai un singur păcat mic, aşa să se roage: „Doamne, curăţă sufletul meu şi fă-l alb şi frumos”.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu