DUMINICA A VII-A A PAȘTELUI (A)

Slava lui Dumnezeu

1. Cui i se cuvine Slava?

Scriitorul francez Alexandru Piron, mort în 1773, avea obiceiul de a se plimba în fiecare zi în pădurea de la Boulogne, de lângă Paris. Într-o zi, stătea pe o băncuţă aşezată lângă un zid. Stând acolo, spre marea lui nedumerire, observă că toţi cei ce treceau prin dreptul lui îşi scoteau pălăria, în vreme ce alţii făceau şi câte o plecăciune. El răspundea la toate acestea cu gentileţe, gândind în mintea lui: „Vai, câtă lume mă cunoaşte, şi eu n-am ştiut!”. „Dacă ar vedea aceasta prietenii mei, ar crăpa de ciudă!”
După un timp oarecare, printre cei mulţi se află şi o bătrânică. Aceasta se apropie, căzu în genunchi şi începu să spună ceva în şoaptă, privind în sus, pe deasupra capului său. Instinctiv ridică şi acest mare învăţat ochii şi văzu pe zid deasupra capului său o icoană cu sfânta cruce. Icoana aceea o salutau oamenii, nu pe dânsul. De aceea, se şi sculă de acolo şi plecă ruşinat (P. Remo).
Cele petrecute lui Piron ne fac să zâmbim, dar şi în zilele noastre nu lipsesc fapte asemănătoare, pentru că şi astăzi sunt mulţi oameni care doresc să fie admiraţi, aplaudaţi, decoraţi, oameni mândri şi lacomi de fală deşartă.
Asemenea oameni uită că, deşi au făcut în lumea aceasta ceva bun şi folositor, în primul rând, meritul este al părinţilor, al învăţătorilor, al profesorilor, care i-au silit să studieze uneori chiar împotriva lor, dar mai cu seamă cel mai mare merit este al lui Dumnezeu, care le-a dat lor, prin părinţi, diferite calităţi; ei nu au făcut altceva decât să le cultive, cum, de altfel, le era şi datoria.
Aşadar, slava şi adoraţia se cuvin numai lui Dumnezeu. Aceasta o exprimăm prin rugăciunile noastre şi, mai ales, la Sfânta Liturghie, mai ales la început, când spunem: „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu… te lăudăm, te binecuvântăm, de adorăm, de preamărim, şi îţi mulţumim pentru slava ta cea mare”.
Toate rugăciunile conţin şi adoraţia faţă de Dumnezeu, dar numai dacă le recităm cu evlavie şi cu reculegere. Însă trebuie ştiut că nici cele mai frumoase cuvinte din rugăciunile pe care le aflăm în cărţile noastre de rugăciune nu-l primesc pe Dumnezeu dacă sunt recitate mecanic şi din obişnuinţă, pentru că la aceasta vă obligă părinţii. Băiatul sau fata care ştie numai să ceară: „Doamne, Doamne, dă-mi asta, dă-mi cealaltă”, nu-l adoră pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl impresionează cu cuvinte ca acestea: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai dat nişte părinţi buni; îţi mulţumesc pentru sănătatea dată, ca să pot studia. Te iubesc, Isuse, şi vreau să trăiesc după Evanghelia ta…”.

2. Proslăvirea lui Dumnezeu prin muncă

Din cele spuse până acum, cineva ar putea deduce că el îl proslăveşte pe Dumnezeu numai prin rugăciunea făcută în biserică sau recitând rugăciunile de seară acasă.
În realitate, aceasta este numai o parte a slavei pe care noi o dăm lui Dumnezeu, deoarece, pe lângă rugăciune, mai există şi alte metode de a-l slăvi. Ascultaţi o pildă:
Faimosul scriitor danez Jorgensen vizita odată catedrala din Colonia, una dintre cele mai mari şi mai frumoase biserici din lume. S-a urcat în turn. În vârful turnului, la o înălţime ameţitoare, a văzut un sculptor care retuşa diferite mici statuete. Mai întâi l-a admirat, apoi îi spuse: „Om bun, pentru ce te preocupi atât de mult şi lucrezi cu atâta migală la micile detalii, fiindcă tot nu pot fi observate de jos?” „Dar Dumnezeu le vede”, răspunse sculptorul.
Din această pildă puteţi observa că nu numai rugăciunea, dar orice am face noi, orice muncă, dacă o facem cu gândul la cele veşnice, la Dumnezeu, înseamnă că noi îl slăvim pe Dumnezeu. Poate că aţi şi înţeles deja că pentru a-l slăvi pe Dumnezeu se cer două lucruri:
a) În primul rând, trebuie să facem bine ceea ce facem, cât mai bine posibil, aşa cum făcea sculptorul acela.
b) În al doilea rând, trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu priveşte tot ceea ce facem; că el ne-a dat puterea şi sănătatea, că, studiind, sau altceva de facem, noi împlinim voinţa sa preasfântă. Cine va fi cu gândul la Dumnezeu în timpul lucrului de fiecare zi, acela va căuta să facă bine tot ceea ce face.
În şcoală, pentru a nu uita de Dumnezeu în timpul lecţiilor, copiii recită rugăciunea împreună, atât la începutul, cât şi la sfârşitul lecţiilor. În primul rând, îi cer lui Dumnezeu ajutorul pentru a înţelege bine diferitele lecţii, iar după aceea îi mulţumesc, pentru că au putut cunoaşte multe lucruri noi. În şcolile unde nu se face rugăciunea în comun şi cu glas tare, fiecare dintre voi se poate ruga, în tăcere, cu propriile voastre cuvinte. Dar fiindcă voi sunteţi copii buni şi veniţi cu drag la biserică, îmi place să cred că mulţi dintre voi sunt în stare de a compune şi câte o rugăciune frumoasă, atunci când este vorba de începerea anului şcolar.

3. A mânca pentru slava lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne învaţă că nu numai rugăciunea şi nu numai prin muncă îl putem lăuda pe Dumnezeu, ci cu tot ceea ce facem, chiar cu jocurile şi cu cele mai mici fapte. Sfântul Paul spune: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1Cor 10,31).
- „Cum putem noi mânca şi bea pentru slava lui Dumnezeu?” a întrebat odată o copilă. Iar preotul i-a răspuns în timpul unei lecţii de religie, mai mult sau mai puţin, cu aceste cuvinte: „Dacă mai înainte de a te aşeza la masă o ajuţi pe mama să pregătească masa, dacă după ce ai mâncat speli farfuriile, vesela, dacă în timpul prânzului alegi fructele cele mai frumoase şi mai gustoase pentru a le da frăţiorului sau surioarei, asta înseamnă că tu mănânci pentru slava lui Dumnezeu, mai cu seamă dacă spui cu evlavie rugăciunile obişnuite atât de dinainte, cât şi de după masă”.
Scriitorul catolic german Alban Stolz, mort în 1883, în una dintre cărţile lui a scris următorul fapt.
Prin urmare, tot ceea ce facem: învăţătura, rugăciunea, joaca, dacă toate acestea sunt făcute după poruncile lui Dumnezeu, acestea îl slăvesc pe Dumnezeu şi realizează voinţa lui preasfântă. Desigur că îl slăvim pe Dumnezeu în cel mai mare grad atunci când ne achităm cât mai bine de obligaţiile asumate, cele mai importante.
Evanghelia de astăzi este o mare rugăciune, prin care Isus îl adoră pe Tatăl. În această rugăciune, el vorbeşte şi despre slăvirea lui Dumnezeu, prin realizarea obligaţiilor vieţii sale: „Eu te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac” (In 17,4).
Astăzi, în timpul liturghiei, gândiţi-vă dacă voi, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, că prin studiu, rugăciune şi joacă îl proslăviţi pe Dumnezeu, care v-a creat şi care este Tatăl vostru.

Klimek