DUMINICA A III-A A PAȘTELUI (A)

Credinţa şi speranţa recâştigată

1. Expediţia lui Columb

În Evul Mediu, India era considerată una dintre cele mai bogate ţări, plină de aur, de pietre preţioase şi de plante aromate. Negustorii, care mergeau într-acolo, se plângeau pentru că drumurile erau pustii şi rele: calea prin pustiu era foarte lungă şi grea, plină de primejdii. Atunci oamenii au început să caute o altă cale de a ajunge în India. Învăţaţii din vremea aceea descoperiseră că pământul este rotund. De aceea, au şi plecat spre Apus, zicându-şi: „Dacă pământul este rotund, noi îl putem înconjura şi aşa putem ajunge în India”.
Cel dintâi care a încercat aceast lucru, a fost genovezul Cristofor Columb.
Ajutat fiind de suveranii Spaniei, Isabela şi Ferdinand, şi-a cumpărat trei corăbii cu pânze, şi şi-a angajat 90 de marinari, şi au plecat din portul spaniol Palos, la 3 august 1492. Înainte de plecare, toţi membrii echipajelor s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Columb conducea expediţia celei mai mari dintre corăbii: „Santa Maria”. Dimineaţa şi seara toţi marinarii recitau Tatăl nostru, Bucură-te Marie şi „Bucură-te Regină”. Timpul era favorabil acestor călătorii.
Cu toate acestea, după vreo câteva săptămâni, nezărind ei nici un fel de urmă de pământ stabil, ci numai apă, şi iar apă, au început să se îngrozească, să se teamă cum că niciodată nu se vor mai putea întoarce la casele lor. Pierduseră chiar şi nădejdea că vor mai ajunge vreodată în India. Unii nici nu credeau că pământul ar fi rotund. Începură să se răzvrătească, vrând de a face cale întoarsă. Columb le alimenta voinţa de a-şi continua expediţia, făgăduindu-le mari bogăţii în pământurile pe care le vor descoperi. Pentru moment, speranţa le-a fost menţinută de nişte păsări zburătoare, pe care le vedeau în zare, dar nici urmă de pământ nu se profila la orizont. În cele din urmă Columb făgădui că dacă lucrurile vor merge tot aşa în două sau trei zile, se vor reîntoarce de unde au plecat, în Spania.
    Între timp, marinarii observară în apă o creangă de copac verde, şi un fel de prăjină tăiată de mâna omului, care i-a reînsufleţit mărindu-le curajul. Aşadar, la 12 octombrie, după două luni şi ceva de la plecare, unul dintre marinari începu să strige: „Pământ! Pământ!” Când debarcară, cu toţii îngenuncheară pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, iar Columb sărută acest pământ de mai multe ori. Era o insulă şi Columb a numit acea insulă „San Saldavor”, în cinstea lui Cristos Mântuitorul. Aşa a fost descoperită America, deşi Columb credea că a ajuns în India.

2. Ucenicii, care mergeau la Emaus

O întâmplare, oarecum asemănătoare cu a marinarilor lui Columb au experimentat-o şi apostolii lui Isus, doar cu simpla deosebire că ei nu voiau să ajungă în India, nu căutau bogăţii, ci se aflau în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi mântuirea cea veşnică în cer. Totuşi, şi ei au trăit zile de credinţă, de speranţă, mai apoi de criză, de spaimă şi de disperare, pentru ca la urmă toate să se sfârşească bine. Evanghelia de astăzi ne povesteşte cele petrecute cu cei doi ucenici de la Emaus. Pe unul dintre ei îl chema Cleofa, iar pe celălalt sfântul evanghelist Luca nu-l mai aminteşte.
Aceștia părăsiră în grabă Ierusalimul. Nu mai avea nimic de făcut acolo. Cu trei zile înainte, Isus murise pe cruce. Fariseii îi puteau aresta în fiecare clipă, din care cauză se şi hotărâseră să plece din Ierusalim, indiferent unde, numai în Ierusalim să nu stea. Trişti şi gânditori, mergeau cu capetele plecate, şi vorbeau cu glas tare, aşa cum aţi văzut de multe ori şi voi cum vorbesc oamenii atunci când merg doi sau chiar mai mulţi pe drum. Li se părea lor, că odată cu moartea lui Isus, toată propovăduirea lui fusese zădarnică, şi că odată cu el, toate se sfârşiseră.
La un moment dat, îi ajunseră din urmă un alt drumeţ necunoscut, care, cu cea mai mare bucurie, începu să le explice Scripturile, cum „că Mesia trebuia ca mai întâi să moară pentru a intra în slava lui”. Când ajunseră la Emaus, necunoscutul, se prefăcu şi spuse că el merge mai departe, dar ei îl rugară ca să rămână la ei în noaptea aceea, fiindcă ziua era pe sfârşite. Şi aşa cum cu toţii ştiţi, pe timp de noapte este greu de călătorit şi chiar primejdios. Însă adevăratul motiv, despre care nu mai amintim, este pentru că ei erau emoţionaţi şi plini de bucurie. Necunoscutul acesta le redăduse speranţa, cum că toate cele începute de Isus nu se sfârşiseră odată cu tragica lui moarte pe cruce, şi că ele îşi vor urma cursul lor şi pe mai departe.
Necunoscutul consimţi ca să rămână cu ei în noaptea aceea. Se aşeză la masă pentru a cina. Necunoscutul acesta a luat în mâinile lui pâinea, pe care o binecuvântă, o frânse, şi o dădu ucenicilor. Atunci, acestora, li s-au deschis ochii, şi au înţeles că oaspetele lor era însuşi Isus Cristos. Dar în clipa aceea, el a dispărut.
Acum, ei erau atât de fericiţi de acea descoperire, încât se hotărâră de a se reîntoarce imediat  la Ierusalim, fără mai ţinea cont că soarele asfinţise şi începuse să se întunece, şi că este primejdios a călători pe timp de noapte. Reîntoarcerea la Ierusalim a durat mult mai puţin decât ducerea, fiindcă s-au reîntors cu paşi mari şi repezi, adică în pas-alergător.
Voi, copiilor, ştiţi foarte bine, când unul dintre voi se reîntoarce acasă, venind de la şcoală cu o notă bună, întindeţi pasul cât mai mult posibil, pentru că vreţi să ajungeţi cât mai degrabă acasă, spre a împărtăşi părinţilor vestea cea bună, adică notele bune, dar nu tot aşa se întâmplă cu voi când primiţi o notă proastă, când aţi vrea să zăboviţi cât mai mult pe drum.
În drumul lor spre Ierusalim, ucenicii repetau mereu, că Isus era viu, că era mai puternic decât moartea, din care cauză acum nu le mai era teamă de farisei şi nu mai aveau nici un motiv să stea cât mai deoparte de ei.
Obosiţi şi cu respiraţia întretăiată, intrând în Cenacol, au strigat amândoi deodată: „L-am văzut pe Domnul! A înviat, este viu!” Apostolii, au spus că aşa este, fiindcă Domnul a înviat cu adevărat şi s-a arătat lui Petru.

3. Călătoria noastră prin viaţă

Copii, chiar şi viaţa noastră are ceva asemănare cu călătoria celor doi ucenici de la Emaus şi cu expediţia marinarilor lui Columb. Chiar şi în inimile şi în minţile voastre, credinţa şi speranţa se împletesc adesea cu îndoiala şi cu teama. Voi aţi pornit la drum din clipa naşterii voastre, şi călătoria voastră nu va dura numai două luni, aşa ca al lui Columb, ci toată viaţa. Portul spre care vă îndreptaţi nu-i America, ci aşa ca pentru ucenicii de la Emaus, portul acesta este împărăţia lui Dumnezeu, cerul.
În timpul acestei călătorii, voi aţi trăit deja nişte momente vesele, frumoase: prima Împărtăşanie, atâtea Liturghii, atâtea zile petrecute cât mai aproape de Isus, cu harul lui Dumnezeu în suflete şi fără păcate de moarte.
Dar, chiar şi în viaţa voastră pot interveni unele momente, în care, asemenea ucenicilor de la Emaus, vi s-ar părea că viaţa voastră cu Isus s-ar fi sfârşit, şi că în voi Isus este mort.
Din ce cauză pot interveni asemenea gânduri în minţile voastre?
Pentru că vă veţi fi întâlnit, poate, cu copii care nu cred în Cristos, cu copii, care nu vreau să trăiască după Evanghelie, şi care caută a vă atrage şi pe voi de partea lor, şi care poate îşi vor râde de credinţa voastră. În cazul acesta şi voi, ca ucenicilor care mergeau la Emaus, vi s-ar părea că ar fi mai bine să vă ascundeţi credinţa şi să nu o mai mărturisiţi public. Alţii se pot întrista de Isus şi din cauza păcatelor proprii.
Ce trebuie să facă un băiat sau o fată, care s-ar afla în asemenea împrejurări?
Sfatul, pe care ni-l sugerează Evanghelia de astăzi este: de a asculta Cuvântul Domnului, de a citi Evanghelia şi cărţile în care se află explicarea Evangheliei, de a vizita cât mai des biserica pentru a vă ruga împreună cu alţi copii. Isus spune: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo voi fi şi eu printre ei” (Mt 18,20).
Dar să ştiţi voi că lucrul cel mai important este de a nu neglija Sfânta Împărtăşanie. Ucenicii de la Emaus l-au recunoscut pe Isus numai atunci când a binecuvântat, a frânt şi le-a dat lor pâine primindu-l pe Isus în suflet, avându-l în inimă, voi veţi putea ajunge cu uşurinţă în împărăţia cerurilor.

Klimek