DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE (B)

 PREDICĂ A PR. STANISLAO J. KLIMECK

 Probabil că aţi văzut şi voi reprodusă icoana cu „Cina cea de Taină”, a cărei original se află la Milano. Icoana a fost pictată către sfârşitul secolului al XV-lea de către marele pictor italian Leonardo da Vinci. La mijloc îl putem vedea pe Domnul nostru Isus Cristos, cu faţa tristă, spunând că unul dintre ucenici îl va trăda, în vreme ce apostolii cu privirile îndreptate spre dânsul, par a-l întreba: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?”.

Pictarea, desăvârşirea acestei icoane a durat mai mulţi ani. Multă vreme a căutat chipul cel mai potrivit pentru a reda trăsăturile fizionomiei lui Isus.

În una din zile a mers la biserică pentru a asculta sfânta liturghie. În timpul liturghiei copiii cântau în cor, când marele artist a fost atras de frumuseţea unuia dintre ei. Băiatul acela avea o faţă îngerească, ce părea că răspândeşte o adevărată lumină în jurul lui. Acesta va fi modelul chipului lui Cristos, îşi dădu cu părerea artistul.

După liturghie, l-a luat pe tânărul acela în atelierul lui şi în câteva trăsături i-a schiţat chipul feţei. Acum artistul aflase modelul cel mai bun pentru a-l reprezenta pe Isus, şi în cele din urmă îl întrebă:

- Cum te cheamă?

- Pietro Bandinelli, răspunse el.

Noi cunoaştem din icoane aspectul exterior al Domnului Cristos, şi mai ales din acea icoană pictată de Leonardo da Vinci. Însă apostolii îl vedeau în fiecare zi pe Isus aşa cum este. Desigur că Isus avea o ţinută maiestuoasă, impunătoare, însă în viaţa de toate zilele divinitatea lui era ascunsă şi nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni.

Numai o singură dată şi-a descoperit el divinitatea în faţa celor trei apostoli: Petru, Ioan şi Iacob, pe muntele Măslinilor. Într-adevăr, aceşti trei ucenici i-au putut vedea divinitatea, dar numai în măsura posibilităţilor omeneşti, pentru că evanghelia spune: „Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui i s-au făcut albe ca lumina” (Mt 17, 2). Alături de Isus se mai aflau Moise şi Ilie, doi reprezentanţi ai Vechiului Testament, morţi cu sute de ani mai înainte.

Apostolii aceştia au fost foarte bucuroşi şi chiar fascinaţi de vederea lui Isus schimbat la faţă. Ei credeau că se află deja în cer şi ar fi voit să rămână pentru totdeauna pe muntele acesta ca să-l poată contempla pe Isus. Sfântul Petru, cel mai curajos dintre apostoli i-a spus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici. Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mc 9, 5). La dânsul ca şi la ceilalţi doi apostoli nu se mai gândea.

La auzul acestor cuvinte, probabil că Isus a zâmbit, deoarece Petru nu avea nici un instrument la dânsul cu care să fi putut face colibele acelea. Pe lângă aceasta, Moise şi Ilie se aflau într-o altă viaţă, cu totul diferită de a noastră, şi nu aveau nevoie de colibe pentru a se adăposti de ploaie. Însă Isus voia să revină printre oameni, pentru a-i învăţa şi în cele din urmă pentru a-i mântui prin pătimirea, moartea şi învierea sa.

Marcu, ucenicul sfântului Petru a scris în Evanghelia pe care aţi auzit-o astăzi că Petru era atât de impresionat, încât „nu ştia ce vorbeşte!” (Mc 9, 6).

Isus a vrut să se arate acestor apostoli numai pentru o clipă în adevărata lui divinitate, cu scopul ca ucenicii să-şi aducă aminte în timpul pătimirii şi al răstignirii sale că el era cu adevărat Dumnezeu, şi să nu se descurajeze.

Imediat după aceea Moise şi Ilie dispărură. Acum faţa lui Isus era exact aşa ca şi mai înainte, pe care nu se mai putea observa nimic din divinitatea sa. În viaţa de toate zilele Isus nu se deosebea de ceilalţi oameni. Uneori era obosit, îi era foame, era asudat din cauza căldurii, îi era somn.

Desigur că faţa lui Isus era totdeauna veselă, frumoasă, luminoasă..., dar nici într-un caz atât de extraordinară aşa cum au văzut-o cei trei apostoli pe muntele Tabor, după Învierea sa din morţi, ori aşa cum se află el acum în cer.

 Sunt şi copii urâţi, nimic de spus, dar uneori se întâlnesc nişte copii foarte frumoşi, veseli, surâzători, buni la inimă, generoşi, miloşi, care într-un fel oarecare se aseamănă cu Isus. Frumuseţea acestora apare din surâsul lor, şi mai ales din luminozitatea ochilor buni şi curaţi. Asta mai ales pentru că ochii sunt ferestrele sufletului, prin care se poate vedea ce se află în inima omului... În ochii şi pe feţele copiilor buni se poate citi că în suflete sunt plini de harul lui Dumnezeu, că sunt copii nu numai ai părinţilor lor, dar şi ai lui Dumnezeu.

Însă mai există o seamă de copii, şi nu numai de copii dar şi de oameni în toată firea, care cu toate că sunt frumoşi la vedere, sufletul le este plin de păcate... În ochii unor asemenea copii şi oameni nu se poate observa decât lăcomie, ură, invidie, necurăţie, dorinţi rele. Este foarte greu de observat aşa ceva numai după fotografie, pentru că aparatul fotografic nu poate exterioriza interiorul sufletului.

Cât de uşor este pentru o fată, ca de altfel şi pentru un băiat de a-şi pierde adevărata frumuseţe, ne-o arată povestirea despre care am vorbit la început.

Marele artist, Leonardo da Vinci, pentru a-şi desăvârşi opera, adică icoana cu Cina cea de Taină, acum căuta un model care să întruchipeze figura lui Iuda.

După ce îl pictase pe Isus, a umblat el mult şi bine, cam vreo 12 ani, pentru a găsi un model cât mai asemănător cu mutra lui Iuda. Însă în una din zile zări un om care ieşea dintr-o bodegă, care văzându-l pe maestru întinse mâna pentru a cerşi. Faţa îi era atât de urâtă şi scofâlcită, încât maestrul nu reuşea să-l privească fără a încerca o oarecare repugnanţă. Dar cu toate acestea, se gândi imediat: „Cam aşa trebuie să fi fost Iuda” şi îndată îi şi pictă chipul, după care îl întrebă:

- Cum te cheamă?

- Pietro Bandinelli, răspunse omul.

Îl mai întrebă dacă nu cumva cu ani în urmă mai pozase pentru tabloul său. „Da, am mai pozat o dată”, a fost răspunsul omului.

Forma exterioară a feţei lui Pietro Bandinelli, nu se schimbase prea mult, însă îşi pierduse luminozitatea pe care o dă viaţa de bun creştin. Mai mulţi ani în şir o dusese numai în beţii şi multe alte păcate care-l schimonosise în halul în care se afla. Mai înainte semăna cu Isus, iar acum se asemăna cu Iuda.

Dar cu toate acestea trebuie să ştiţi că nu-i uşor de a judeca după aspectul exterior dacă cineva are sau nu are sufletul curat. Deseori o boală poate schimba trăsăturile feţei. Copiii care suferă de foame par nişte schelete, dar şi aceştia pot avea un suflet frumos şi bun ascuns într-un trup diform. Pentru a putea observa aceasta trebuie să ai ochi buni şi plini de dragoste. Aceasta este o capacitate câştigată cu multă greutate şi numai după o practică îndelungată.

Cu trecerea anilor, voi aţi vrea să fiţi frumoşi pentru a plăcea altora. Ce-i drept băieţii, dar mai ales fetele se îngrijesc foarte mult de ţinuta lor exterioară. Şi, asta nu-i nimic rău, nu-i păcat. Fiecare mamă ar dori ca băieţii şi fetele ei să fie cât mai frumoşi, cât mai frumoase. Dar trebuie să ştiţi că pentru a fi cu adevărat frumoşi, voi trebuie să aveţi cea mai mare grijă ca sufletele să vă fie curate şi pline de har, pentru că nu hainele şi nici moda nu vă vor face frumoşi sau frumoase.

În urma unei intervenţii chirurgicale, un copil orb şi-a recăpătat vederea. După un timp oarecare cineva l-a întrebat:

- Cum ţi se pare lumea, acum când o vezi cu ochii?

- Lumea este frumoasă, chiar foarte frumoasă, răspunse copilul. Admir munţii, copacii, marea, cerul înstelat şi norii, dar mai cu seamă florile. Însă oamenii mi se par foarte trişti, urâţi şi caraghioşi, pentru că nu sunt totdeauna buni.

Însă în lumea aceasta mai există şi oameni buni, aşa cum vom afla din convorbirea unei mame cu fiica ei:

- Ai vizitat-o astăzi pe vecina noastră bolnavă? întreabă mama.

- Da, mamă! Dar cine ţi-a spus?

- Nimeni, însă am dedus asta, din privirile tale!

Numai după învierea noastră din morţi vom fi frumoşi în chipul cel mai desăvârşit. Nu numai noi, ci chiar şi oamenii care acum sunt înfometaţi, lipsiţi de pâinea cea de toate zilele. Trupurile şi feţele noastre vor fi transfigurate, asemenea chipului luminos al lui Cristos transfigurat pe muntele Tabor.

De aceea şi noi să căutăm a ne câştiga frumuseţea cea adevărată, pentru că ne aflăm în timpul Postului Mare, care este timpul unei transformări lăuntrice, timpul de pregătire la sărbătoarea Paştelui. Cei care-şi vor da silinţa pentru ca sufletele lor să devină tot mai curate şi viaţa tot mai bogată în fapte bune, aceia îşi vor câştiga în tot aspectul lor exterior o părticică din splendoarea şi din frumuseţea lui Isus.