DUMINICA FLORIILOR

Prin secolul al IV-lea după Cristos, mulţi dintre creştini se retrăgeau în pustiu pentru a se dedica rugăciunii în tăcere şi în pocăinţă. Se adăposteau în vreo peşteră sau în vreo scorbură de copac, prin apropierea vreunui curs de apă sau a vreunui izvor. Prezenţa apei le făcea posibilă cultivarea unui mic petec de pământ fin, care-şi avea verdeţurile trebuincioase traiului de fiecare zi. Oamenii aceştia nu mâncau carne niciodată. Unii dintre ei trăiau singuri-singurei şi se numeau pustnici. Alţii trăiau mai mulţi sau mai puţini împreună, într-un fel de comunitate religioasă.

Unul dintre aceşti faimoşi călugări era Sisoie, care trăia în pustiul Egiptului, foarte aproape de cetatea Tebe; şi a trăit mai mult de o sută de ani. Din cauza sfinţenie vieţii sale cunoscută în toate părţile, tinerii călugări şi candidaţii la viaţa călugărească, mergeau la dânsul, pentru mângâierea sufletească şi pentru sfaturi.

În una din zile merse la dânsul un tânăr doritor de a duce o viaţă evlavioasă, şi-i spuse:

- Părinte, simt trebuinţa de a cere nişte sfaturi de la sfinţia voastră.

Tocmai atunci, Sisoie lucra de zor la o rogojină, deoarece călugării trebuind să se întreţină prin munca mâinilor lor, se ocupau cu facerea rogojinilor şi a coşurilor de nuiele. Bătrânul, fără a-şi ridica ochii de pe rogojina la care lucra răspunse:

- Zi-i mai departe. Ce vrei?

- Chiar aici? întrebă tânărul cu multă sfială şi uitându-se primprejur.

- Da, aici, pentru că rogojinile şi coşurile nu au urechi ca să audă ce vorbim noi.

Atunci tânărul începu a plânge şi spuse printre lacrimi:

- Părinte, ce trebuie să fac, pentru că am săvârşit un păcat îngrozitor!

- Aha! răspunse Sisoie, va să zică ai căzut?! Atunci ce mai aştepţi. Scoală-te şi îndreaptă-te.

- M-am sculat şi iar am căzut.

- Mai scoală-te o dată.

- Părinte, de câte ori am căzut, tot de atâtea ori m-am şi sculat. De câte ori va trebui să mă mai scol?

- Totdeauna. Trebuie să te scoli mereu până când te va lua Dumnezeu din această lume, mai spuse Sisoie.

Tânărul despre care am vorbit probabil că s-a întristat la auzul acestor cuvinte, din care înţelesese că toată viaţa trebuie să se lupte cu patimile lui şi să se spovedească cât mai des. S-ar fi bucurat dacă pustnicul i-ar fi spus că după un an ori doi îl vor părăsi patimile sau că după un timp oarecare va avea o voinţă atât de puternică încât să şi le poată înfrâna cu uşurinţă. Dar cu toate acestea, chiar dacă ar fi trebuit să se lupte împotriva păcatului lungi şi lungi ani, el ar fi fost un bun creştin, pentru că totdeauna se pocăia şi căuta să se corijeze.

Pentru ce vorbim noi chiar astăzi în Duminica Pătimirilor despre aşa ceva? Pentru că astăzi, nu numai că amintim intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, prin frumoasa procesiune cu ramuri verzi, dar cu duminica aceasta începem şi Săptămâna Mare, Săptămâna Pătimirii lui Isus. În toate bisericile astăzi se citeşte tot ceea ce s-a scris în legătură cu pătimirea, cu răstignirea şi cu moartea Domnului  nostru Isus Cristos.

Isus a îndurat cele mai crâncene suferinţe pentru păcatele noastre, deci şi pentru păcatele acelui tânăr, care a trăit în pustiu cu multe sute de ani în urmă, ca şi pentru păcatele noastre ale tuturor celor care ne aflăm astăzi aici în biserică.

Prin patima şi moartea lui, Isus ne-a deschis cerul, şi păcatele noastre pot fi iertate. Prin patima lui Cristos, tânărul acela putea să primească dezlegare de păcate, după ce le-ar fi spovedit. Chiar şi voi, copiilor, vă veţi spovedi în aceste zile pentru a sărbători Învierea Domnului cu cugetele şi cu inimile curate.

Toată părerea de rău de păcate şi fiecare spovadă ne întăreşte şi ne sfinţeşte, iar dacă cineva săvârşeşte un păcat de moarte, printr-o spovadă sinceră îşi va afla învierea.

Aşa cum ştiţi, sfântul Petru se temea să nu fie arestat de aceea l-a negat de trei ori pe Domnul. Dar tot în aceeaşi noapte, el a văzut cum soldaţii îl duceau pe preaiubitul Învăţător cu mâinile legate. Acesta era începutul pătimirii sale. Văzându-l atât de trist, Petru s-a căit şi şi-a plâns cu lacrimi fierbinţi păcatul.

Soldaţii romani erau nişte oameni cruzi, sălbatici, şi fără nici un pic de milă l-au pironit pe Isus pe cruce, făcând chiar glume proaste pe seama lui. Însă comandantul acestora, centurionul, uitându-se ţintă la Isus pe cruce, cunoscând minunile săvârşite de el, cele mai dinainte, şi mai ales cele din clipa aceea, plin de dragoste a exclamat cu glas tare, aşa ca să-l audă şi alţii: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era omul acesta!” (Mt 27, 54).

Despre căinţa celorlalţi apostoli nu ştim prea multe. Ştim că lui Iuda i-a părut rău că l-a trădat pe Domnul, însă aceasta nu a fost o părere de rău sinceră, din care cauză s-a şi spânzurat.

Un copil auzind povestindu-se despre disperarea lui Iuda a spus: „Dacă eram eu în locul lui Iuda, m-aş fi aruncat în braţele lui Isus, l-aş fi prins cu mânuţele mele de gât şi l-aş fi sărutat, iar el cu siguranţă că m-ar fi iertat!”

Copilul acela înţelegea mai bine decât ceilalţi oameni că nu există nici un fel de păcate oricât de grave, pe care Isus să nu le poată ierta omului, dacă acesta se căieşte cu toată sinceritatea.