DUMINICA A II-A DIN TIMPUL PASCAL

Faptul acesta s-a petrecut cu vreo câteva sute de ani în urmă. Un călător bogat din Europa, atâta a tot umblat şi a călătorit până când într-una din zile a ajuns în Thailanda, care pe atunci se chema Siam. A tot mers el pe unde a mers până când într-o bună zi a ajuns în capitala ţării şi a vrut să viziteze şi palatul regelui.

Când a aflat regele că omul acesta venea de la mii de kilometri depărtare, a vrut să afle de la dânsul câte ceva din ţările acelea necunoscute de unde venea.

Fiind primit în audienţă, călătorul acesta i-a povestit cum că prin Nordul Europei, sunt ierni atât de aspre şi de reci, încât apa râurilor devine tare ca piatra, aşa fel încât şi un elefant ar putea merge pe dânsa.

Regele, care trăia într-un ţinut foarte călduros, n-a vrut să creadă aşa ceva şi simţindu-se chiar ofensat de spusele acelui călător, spuse: „Nu voi îngădui niciodată ca cineva să mă socoată atât de naiv încât să pot crede asemenea fantasmagorii!”. Zicând acestea l-a dat afară pe îndrăzneţul călător, dar nu mai înainte de a porunci să-i fie administrate câteva perechi de lovituri la tălpi cu o trestie de bambus. Regele acesta şi consilierii lui nu au voit să creadă ceea ce nu văzuseră niciodată.

Totdeauna au existat oameni care nu voiau să creadă decât numai ceea ce văzuseră ei cu ochii şi pipăiseră cu degetele lor. Unul dintre aceştia a fost şi ucenicul lui Isus, pe nume Toma, căruia i se mai spunea şi Didim.

În ziua de Paşti, apostolii se aflau în Cenacol cu uşile încuiate de teama evreilor. Înnoptase deja, când aşa deodată s-au trezit cu Isus printre ei. Cu toţii au tresărit de uimire, pentru că nu numai că ştiau, însă Ioan îl văzuse cu proprii lui ochi pe Învăţătorul murind pe cruce şi că fusese înmormântat. Însă uimirea lor, şi poate că şi un pic de spaimă momentană s-a transformat imediat într-o mare bucurie, cea mai mare bucurie din viaţa lor.

Însă Toma nu avusese parte de bucuria aceea, pentru că se întâmplase ca tocmai atunci să nu fie în Cenacol... A doua sau a treia zi când s-a întâlnit cu ceilalţi ucenici, aceştia i-au spus: „Am văzut pe Domnul”, dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în coasta lui nu voi crede” (In 20, 25).

Uşor ne putem închipui cât de rău s-au simţit apostolii auzind aceste cuvinte ale lui Toma, care nu voia să creadă nici ucenicilor de la Emaus şi nici celorlalţi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic extraordinar. Nu unul, ci zece erau acolo care susţineau că l-au văzut pe Domnul Înviat, însă Toma tot n-a voit să creadă. Apostolii, dacă au văzut că nu-l pot convinge, l-au lăsat într-ale lui.

Dar dacă ucenicii nu l-au putut convinge, l-a convins Isus, când după opt zile le-a apărut din nou în Cenacol, acum fiind şi Toma de faţă. Atunci Toma n-a mai avut nici o îndoială, şi a strigat plin de bucurie, aşa cum aţi auzit citindu-se în evanghelie: „Domnul meu, şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28).

Să reflectăm o clipă asupra cuvintelor lui Toma: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor, nu voi crede”. Şi în zilele noastre sunt mulţi oameni, care gândesc şi vorbesc la fel ca Toma. Ei nu-şi dau seama că nu totul şi nu toate pot fi văzute cu ochii proprii.

Să încercăm a spune unui copil cum că pe undeva departe sunt un soi de animale foarte mari, care se numesc elefanţi, cu nasul mai lung de un metru... Şi dacă acel copil nu vrea să creadă, îl poţi duce oricând la Grădina Zoologică pentru a-l convinge că într-adevăr există aşa ceva.

În clasă, la lecţiile de istorie, un asemenea copil va auzi că pe vremea lui Isus, împăratul Romei era August, care a murit după 14 ani de la naşterea lui Isus. Dacă nu ar vrea să creadă, nimeni nu i-ar putea pune sub ochi şi să-i deruleze acele evenimente, pentru că nimeni nu poate da înapoi roata vieţii cu două mii de ani în urmă.

Aşadar, ce se cere se la persoana care povesteşte sau care descrie evenimentele trecute? Mai întâi de toate se cere ca omul acesta să fie sincer, să spună numai adevărul... Noi creştinii, credem tot ceea ce a spus Isus şi nu ne îndoim câtuşi de puţin de bunătatea şi de sinceritatea lui. De aceea şi sfântul Paul vorbind despre credinţa noastră, scrie cu o oarecare mândrie: „Eu ştiu cui i-am crescut...” (2Tim 1, 12). În această ordine de idei, noi credem şi ucenicilor lui Isus care au scris cuvintele sale.

Un om învăţat dar necredincios se duse odată la un preot, prieten de-al lui, şi îşi începu convorbirea cam aşa: „Dragul meu. Îmi pare bine că te văd, dar trebuie să ştii că eu încă nu mi-am  schimbat părerea, pentru că nu pot crede decât numai ceea ce văd cu ochii şi ceea ce pot pipăi cu degetele mele!”. Preotul îi răspunse surâzând: „Spui că-ţi pare bine şi că eşti mulţumit, dar poţi atinge cu degetele tale părerea asta de bine şi mulţumirea pe care spui că o ai?”

Până acum am spus că îndoielile se nasc pentru că adevărurile credinţei nu pot fi văzute şi nici pipăite, dar la rădăcina tuturor îndoielilor mai există şi alte motive. Spre exemplu: Foarte mulţi creştini nu mai practică preceptele credinţei şi nici adevărurile ei... Sunt unii oameni care în copilărie au cunoscut câte ceva din adevărurile credinţei, dar mai târziu nu au mai practicat nimic. Şi-au pus credinţa, aşa cum cineva şi-ar pune o haină la naftalină.

Ce se întâmplă cu haina, cu paltonul, pus într-un şifonier şi lăsat acolo cu anii fără a te mai uita la el? De obicei asemenea haine sunt mâncate de molii. La fel stau lucrurile şi cu credinţa necunoscută în întregime, neaprofundată şi mai ales nepracticată? Atunci apar îndoielile ca tot atâtea molii care o destramă.

Pentru păstrarea unei credinţe integre, neatacată de moliile îndoielilor, această credinţă trebuie trăită zi de zi şi practicată prin săvârşirea faptelor bune.

Dacă nu vom face aşa credinţa noastră se va asemăna cu o haină uzată sau cu o limbă străină de care nu ne putem folosi. Ia închipuiţi-vă voi pe un băiat sau pe o fată, care au învăţat la şcoală limba engleză, dar care mai apoi nu s-au mai folosit de dânsa nici în vorbire şi nici în citire vreo zece-douăzeci de ani. Ce le va mai rămâne lor din ce au învăţat?

Desigur că nici unul dintre voi n-ar dori ca acesta să fie destinul vieţii voastre. De aceea va trebui să vă amintiţi cât mai des de noţiunile câştigate la lecţiile de religie. Şi nu numai să vă amintiţi, dar să vă îmbogăţiţi mintea cu noi cunoştinţe în privinţa aceasta pentru a vă maturiza credinţa.

Dar pentru aceasta trebuie să ştiţi că nu sunt suficiente nici cărţile, nici cunoştinţele şi nici lecturile. Pentru a avea o credinţă solidă şi vie de o foarte mare trebuinţă sunt faptele bune şi practicarea a tot ceea ce aţi învăţat din cărţi şi din evanghelie. Cel ce nu face fapte bune, credinţa lui va slăbi din ce în ce tot mai mult până la dispariţia ei completă: „Fără fapte, credinţa este moartă”, scrie sfântul apostol Iacob (2, 26).

De aceea trebuie să căutaţi a vă înviora credinţa prin fapte bune. Printre altele, se poate deduce şi din faptul că astăzi aţi venit la biserică într-un număr atât de mare şi că nu lipsiţi de la lecţiile de religie.

În timpul sfintei Liturghii îl vom ruga pe Isus de a vă face credinţa tot mai puternică, tot mai vie. De asemenea îl vom ruga să-i ajute şi pe aceia care şi-au pierdut credinţa sau care se mai îndoiesc încă.