Toţi oamenii din sat, tineri sau bătrâni, vorbesc numai de bine despre Magda. Nu mai departe decât ieri am vorbit cu una dintre vecinele ei care mi-a spus: „Copila aceasta, cu cei zece anişori ai ei, a ajutat şi-i ajută pe mulţi oameni. Când călătoreşte cu autobuzul şi vede pe cineva în vârstă, imediat îi cedează locul. Îşi ajută colegele mai puţin destoinice la învăţătură, într-un cuvânt ea este un înger de gingăşie şi de bunătate”.
Însă mama ei care o cunoştea cel mai bine nu este mulţumită totdeauna cu felul ei de a se purta. Pentru ce? Pentru că atunci când face câte o faptă bună, şi au mai văzut-o şi alţii, în inima ei doreşte să fie apreciată şi lăudată; ascultă cu satisfacţie cuvintele de laudă la adresa ei, şi atunci când nu sunt eu de faţă, povesteşte cu lux de amănunte cele auzite spuse de bine la adresa ei.
„Acasă, totdeauna când face ordine în dormitor sau în sufragerie, aşteaptă să fie apreciată şi lăudată. Uneori chiar îmi spune:«Mamă, vezi cum te ajut eu? Să ştii că alte fete de seama mea nu fac aşa, ci preferă să stea la televizor ori să se joace cu prietenele lor...!»”
Multe sunt fetele şi mulţi sunt băieţii, care asemenea Magdei buni din firea lor, chiar dacă nu se laudă cu glas tare, doresc să fie apreciaţi şi lăudaţi.
Magda s-ar putea asemăna cu una dintre slugile despre care vorbeşte evanghelia de astăzi, pentru că ea avea plăcerea de a face bine altora. Totuşi, Isus, nu ar fi dispus s-o laude, aşa ca de altfel şi mama Magdei.
Şi asta pentru că ar fi vrut să fie de folos în casă, bună şi cuminte, dar nu ştia să spună aşa ca slugile din evanghelie: „Suntem nişte slugi netrebnice, am făcut ceea ce trebuia să facem!”
Uneori Magda mai spunea şi unele mici minciuni, pentru a tăinui anumite lucruri, pe care nu ar fi vrut să le ştie părinţii. Dacă o faptă bună cerea mai mult timp şi mai multă oboseală, prefera să n-o facă. Există aşa-zisele păcate de omisiune, pe care le săvârşesc toţi copiii, ba de multe ori chiar şi adulţii. Ni se prezintă atâtea ocazii de a face binele, dar din cauza lenei şi a trândăviei nu facem nimic.
De aceea, dacă suntem sinceri, totdeauna va trebui să spunem: „Suntem nişte slugi netrebnice!...” Numai atunci vom putea fi fericiţi când vom putea spune cu mâna pe inimă cuvintele acestea: „Suntem nişte slugi netrebnice, am făcut ceea ce trebuia să facem”.
Ascultând povestea Magdei şi a altora de seama ei, cineva dintre voi crede că lauda ar fi un lucru rău, cu toate că aceasta nu este o problemă chiar atât de simplă.
Totdeauna este un lucru rău, şi necuviincios ca cineva să se laude singur, însă a lăuda şi a recunoaşte meritele altora, asta este cu totul altceva. Pentru a înţelege cât mai bine aceasta mă voi folosi de o asemănare.
Dacă cineva mănâncă cumpătat pentru a-şi susţine viaţa numai atunci când trebuie şi munceşte de zor, omul acela bine face. Dar dacă mănâncă prea mult şi tot mâncăruri costisitoare, acela păcătuieşte de lăcomie. Acelaşi lucru se poate spune şi despre laudă şi despre recunoştinţă. Este un lucru bun, dacă părinţii, învăţătorii, rudele, cunoscuţii sau colegii vorbesc bine despre comportarea şi despre munca lui şi a altora. Dar dacă cineva, aşa ca Magda, se laudă singur, unul ca acesta începe să devină ridicol pentru că nu-şi vede propriile greşeli, în vreme ce măreşte la maxim greşelile altora.
Un copil lacom de laudă (băiat sau fată), ar face bine să-şi revizuiască faptele prea puţin civilizate, şi să se ruşineze că le-a săvârşit. S-ar mai putea gândi şi la acele fapte bune, pe care le-ar fi putut face şi nu le-a făcut.
Cu totul altfel s-a purtat o altă fată, pe nume Gianina, care o întrebă pe mamă-sa într-o zi: „Mămică, ai putea să-mi spui pentru ce zâmbeşte vecina noastră totdeauna când mă vede? Vrea oare să-mi facă vreun cadou?”
De altfel şi mama Gianinei observase această comportare delicată din partea vecinei, şi la prima lor întâlnire o întrebă de motivul acestei atenţii delicate, când primi următorul răspuns:
- Draga mea, la puţine zile după moartea soţului meu, şi aşa cum ştii nu cu mult înainte îmi murise singurul copil, în una din zile mă aflam în casă singură-singurică, şi plângeam oarecum disperată. Uşa fiind întredeschisă, la un moment dat mă trezesc aşa deodată cu Gianina, fata dumitale, care văzându-mă că plâng mi s-a aruncat în braţe şi a început să plângă şi ea împreună cu mine. Compătimirea acelei copile a fost salvarea mea, n-am s-o uit niciodată”.
Spre deosebire de Magda, Gianina nu se lăudase nimănui cu fapta ei cea bună, chiar nici în faţa părinţilor. Nu-i trecea prin minte cum că ea ar putea fi o fată model, încât şi uitase cu desăvârşire de această faptă bună. Purtarea ei era după voinţa lui Isus, aşa cum nădăjduiesc că vă mai amintiţi de acele cuvinte spuse de Isus: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta” (Mt 6, 3). Asta înseamnă că nu numai că nu trebuie vorbit despre faptele tale cele bune, dar nici în gând nu trebuie să te lauzi cu ele.
Fiinţe aşa ca slugile din evanghelie şi ca Gianina se numesc fiinţe smerite. Smerenia lor stă în faptul că sunt conştiente de propriile lor lipsuri şi defecte, din care cauză îşi spun cu toată sinceritatea: „Slugi netrebnice suntem!”
Ştim din experienţă cât de greu este de a fi smeriţi. Puţini sunt oamenii, şi mai ales copii care să spună cu sinceritate tot adevărul despre ei înşişi. Dar este şi mai greu de a-şi da seama de defectele şi păcatele de omisiune săvârşite sau de faptele bune pe care eram datori a le face şi nu le-am făcut.
Închei aceste reflecţii cu cuvintele lui Aldo Marcozzi, un copil aşa ca voi: „Isuse, tu mă vezi cum sunt. La drept vorbind, am făcut o oarecare sforţare ca să fiu mai ascultător faţă de părinţi şi mai gentil faţă de colegi şi faţă de toţi oamenii... Atunci când te voi primi în sfânta Împărtăşanie, te rog să-mi dai puterea de a face mai multe fapte bune, şi de a deveni eu însumi mai bun!”
Însă mama ei care o cunoştea cel mai bine nu este mulţumită totdeauna cu felul ei de a se purta. Pentru ce? Pentru că atunci când face câte o faptă bună, şi au mai văzut-o şi alţii, în inima ei doreşte să fie apreciată şi lăudată; ascultă cu satisfacţie cuvintele de laudă la adresa ei, şi atunci când nu sunt eu de faţă, povesteşte cu lux de amănunte cele auzite spuse de bine la adresa ei.
„Acasă, totdeauna când face ordine în dormitor sau în sufragerie, aşteaptă să fie apreciată şi lăudată. Uneori chiar îmi spune:«Mamă, vezi cum te ajut eu? Să ştii că alte fete de seama mea nu fac aşa, ci preferă să stea la televizor ori să se joace cu prietenele lor...!»”
Multe sunt fetele şi mulţi sunt băieţii, care asemenea Magdei buni din firea lor, chiar dacă nu se laudă cu glas tare, doresc să fie apreciaţi şi lăudaţi.
Magda s-ar putea asemăna cu una dintre slugile despre care vorbeşte evanghelia de astăzi, pentru că ea avea plăcerea de a face bine altora. Totuşi, Isus, nu ar fi dispus s-o laude, aşa ca de altfel şi mama Magdei.
Şi asta pentru că ar fi vrut să fie de folos în casă, bună şi cuminte, dar nu ştia să spună aşa ca slugile din evanghelie: „Suntem nişte slugi netrebnice, am făcut ceea ce trebuia să facem!”
Uneori Magda mai spunea şi unele mici minciuni, pentru a tăinui anumite lucruri, pe care nu ar fi vrut să le ştie părinţii. Dacă o faptă bună cerea mai mult timp şi mai multă oboseală, prefera să n-o facă. Există aşa-zisele păcate de omisiune, pe care le săvârşesc toţi copiii, ba de multe ori chiar şi adulţii. Ni se prezintă atâtea ocazii de a face binele, dar din cauza lenei şi a trândăviei nu facem nimic.
De aceea, dacă suntem sinceri, totdeauna va trebui să spunem: „Suntem nişte slugi netrebnice!...” Numai atunci vom putea fi fericiţi când vom putea spune cu mâna pe inimă cuvintele acestea: „Suntem nişte slugi netrebnice, am făcut ceea ce trebuia să facem”.
Ascultând povestea Magdei şi a altora de seama ei, cineva dintre voi crede că lauda ar fi un lucru rău, cu toate că aceasta nu este o problemă chiar atât de simplă.
Totdeauna este un lucru rău, şi necuviincios ca cineva să se laude singur, însă a lăuda şi a recunoaşte meritele altora, asta este cu totul altceva. Pentru a înţelege cât mai bine aceasta mă voi folosi de o asemănare.
Dacă cineva mănâncă cumpătat pentru a-şi susţine viaţa numai atunci când trebuie şi munceşte de zor, omul acela bine face. Dar dacă mănâncă prea mult şi tot mâncăruri costisitoare, acela păcătuieşte de lăcomie. Acelaşi lucru se poate spune şi despre laudă şi despre recunoştinţă. Este un lucru bun, dacă părinţii, învăţătorii, rudele, cunoscuţii sau colegii vorbesc bine despre comportarea şi despre munca lui şi a altora. Dar dacă cineva, aşa ca Magda, se laudă singur, unul ca acesta începe să devină ridicol pentru că nu-şi vede propriile greşeli, în vreme ce măreşte la maxim greşelile altora.
Un copil lacom de laudă (băiat sau fată), ar face bine să-şi revizuiască faptele prea puţin civilizate, şi să se ruşineze că le-a săvârşit. S-ar mai putea gândi şi la acele fapte bune, pe care le-ar fi putut face şi nu le-a făcut.
Cu totul altfel s-a purtat o altă fată, pe nume Gianina, care o întrebă pe mamă-sa într-o zi: „Mămică, ai putea să-mi spui pentru ce zâmbeşte vecina noastră totdeauna când mă vede? Vrea oare să-mi facă vreun cadou?”
De altfel şi mama Gianinei observase această comportare delicată din partea vecinei, şi la prima lor întâlnire o întrebă de motivul acestei atenţii delicate, când primi următorul răspuns:
- Draga mea, la puţine zile după moartea soţului meu, şi aşa cum ştii nu cu mult înainte îmi murise singurul copil, în una din zile mă aflam în casă singură-singurică, şi plângeam oarecum disperată. Uşa fiind întredeschisă, la un moment dat mă trezesc aşa deodată cu Gianina, fata dumitale, care văzându-mă că plâng mi s-a aruncat în braţe şi a început să plângă şi ea împreună cu mine. Compătimirea acelei copile a fost salvarea mea, n-am s-o uit niciodată”.
Spre deosebire de Magda, Gianina nu se lăudase nimănui cu fapta ei cea bună, chiar nici în faţa părinţilor. Nu-i trecea prin minte cum că ea ar putea fi o fată model, încât şi uitase cu desăvârşire de această faptă bună. Purtarea ei era după voinţa lui Isus, aşa cum nădăjduiesc că vă mai amintiţi de acele cuvinte spuse de Isus: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta” (Mt 6, 3). Asta înseamnă că nu numai că nu trebuie vorbit despre faptele tale cele bune, dar nici în gând nu trebuie să te lauzi cu ele.
Fiinţe aşa ca slugile din evanghelie şi ca Gianina se numesc fiinţe smerite. Smerenia lor stă în faptul că sunt conştiente de propriile lor lipsuri şi defecte, din care cauză îşi spun cu toată sinceritatea: „Slugi netrebnice suntem!”
Ştim din experienţă cât de greu este de a fi smeriţi. Puţini sunt oamenii, şi mai ales copii care să spună cu sinceritate tot adevărul despre ei înşişi. Dar este şi mai greu de a-şi da seama de defectele şi păcatele de omisiune săvârşite sau de faptele bune pe care eram datori a le face şi nu le-am făcut.
Închei aceste reflecţii cu cuvintele lui Aldo Marcozzi, un copil aşa ca voi: „Isuse, tu mă vezi cum sunt. La drept vorbind, am făcut o oarecare sforţare ca să fiu mai ascultător faţă de părinţi şi mai gentil faţă de colegi şi faţă de toţi oamenii... Atunci când te voi primi în sfânta Împărtăşanie, te rog să-mi dai puterea de a face mai multe fapte bune, şi de a deveni eu însumi mai bun!”
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu