DUMINICA A XXXI-A DE PESTE AN (C)

Romanii erau foarte abili atunci când era vorba să-şi umple vistieriile în dauna popoarelor subjugate. Şi asta prin impozite şi dări foarte mari. Celor angajaţi cu strângerea impozitelor li se mai spunea şi vameşi, strângători de biruri, care desigur că asemenea oameni se îngrijeau ei de vistieria statului, dar şi de buzunarele lor. De aceea, pe asemenea oameni, evreii îi socoteau păcătoşi publici şi îi dispreţuiau.
În vechea cetate a Ierihonului din vremea lui Isus mai marele vameşilor era Zacheu. La poarta acelei cetăţi Isus vindecase un orb, pe nume Bartimeu cerşetorul, cunoscut de toţi. Ştirea acestei vindecări s-a răspândit cu repeziciune în cetate, şi oamenii au început să iasă pe străzi ca să-l vadă pe Isus. A ieşit şi Zaheu cu gândul de a-şi realiza dorinţa, şi toţi oamenii printre care se afla erau mai înalţi decât dânsul, din care cauză nu putea vedea nimic. Ar fi putut intra în vreo casă şi să privească de la fereastră ori de la balcon, dar se gândea în inima lui: „Oare cine dintre evrei m-ar primi pe mine, un vameş, urât şi dispreţuit de toţi?” Atunci a încercat să se înalţe în vârful picioarelor, dar tot degeaba...
Deodată îi veni în minte o idee năstruşnică şi originală. La marginea drumului se afla un copac, un sicomor, unul dintre acei copaci bogaţi în ramuri şi în frunze. Deci s-a urcat în copacul acela cu gândul că-l va putea vedea pe Isus, fără să fie observat de nimeni.
Însă socoteala de acasă nu se potriveşte cu socoteala din târg, pentru că şi aici lucrurile au luat o altă întorsătură. Isus cunoştea gândurile şi intenţiile lui Zaheu. De aceea, ajungând în imediata apropiere a sicomorului s-a oprit, şi-a ridicat privirile şi a spus cu glas tare: „Zahee, coboară imediat, fiindcă astăzi vreau să mă opresc în casa ta. Vreau să fiu oaspetele tău!”
Atunci printre frunzari a apărut faţa lui Zaheu, nedumerit, dar totodată plin de bucurie. Era ruşinat din cauza gestului său copilăresc de a se urca în copac, chiar el, om în toată firea, dar inima îi era plină de fericire pentru că faimosul Învăţător, în ziua aceea voia să prânzească la dânsul, un vameş, nu în casa vreunui cărturar ori fariseu.
Atunci mulţimea a început să murmure, zicând: „Isus Învăţătorul, cel pretins proroc şi sfânt, intră în casa unui păcătos... Ce fel de proroc este el? Dacă ar fi proroc ar şti că Zaheu este un păcătos public!...”
Uneori asemenea lucruri se întâmplă şi printre voi la şcoală. Este câte un elev lipsit de educaţie şi greu de suportat, din cauză că nu a primit o educaţie bună în familie, şi nimeni nu ar vrea să stea alături de un asemenea elev. Însă învăţătorul îl iubeşte pe acesta ca şi pe ceilalţi, ba are pentru el o afecţiune aparte: stă de vorbă cu dânsul, îi dă note bunişoare, chiar dacă nu le-ar merita. Observând aceasta, ceilalţi elevi, indignaţi, încep să murmure: „Asta nu-i dreptate, învăţătorul nostru este părtinitor...”.
Însă învăţătorul se poartă exact aşa cum se purta Isus, iar reacţia elevilor se aseamănă cu reacţia evreilor din Ierihon. Elevii aceia nu se gândeau cum că colegul lor, neluat în seamă şi dispreţuit de toţi, avea trebuinţă de multă bunătate din partea altora pentru a-şi corija defectele şi pentru a-şi schimba viaţa. O atare îmbunătăţire a comportamentului s-a petrecut şi în întreaga fiinţă a lui Zaheu, datorită înţelegerii şi bunătăţii lui Isus.
Primindu-l pe Isus în casa lui, Zaheu s-a căit de toată purtarea lui cea rea de până în clipa aceea. Îi părea rău pentru că încasase de la cetăţeni mai mult decât erau obligaţi să plătească, pentru că asta era împotriva învăţăturii lui Cristos, voia să-i despăgubească pe toţi acei pe care-i nedreptăţise, şi asta a spus-o cu glas tare: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor. Şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi de patru ori mai mult” (Lc 19,8).
Bunătatea şi dragostea lui Isus a schimbat viaţa nu numai a lui Zaheu, dar şi a multor altora aşa cum aflăm din evanghelii.
Desigur că voi, copiii, nu-l puteţi imita pe Zaheu chiar în toate... Nu aveţi o avere aşa cum avea el, pe care s-o puteţi dărui săracilor, şi nici nu aţi făcut mari pagube nimănui. Poate vreunul dintre voi o fi şterpelit din buzunarele părinţilor câţiva gologani, pe care i-aţi şi cheltuit imediat. Aşa că acum v-ar veni foarte greu ca să restituiţi toţi banii aceia. Îmi place să cred că părinţii ştiau că sunteţi capabili de aşa ceva şi că v-au iertat tot atunci. Totuşi, voi trebuie să-i asiguraţi pe părinţii voştri că aşa ceva nu se va mai repeta, şi că o să-i despăgubiţi prin rugăciuni şi prin munca voastră de fiecare zi.
În cazul vostru, propunerea cea mai des întâlnită se referă la neascultare, la mânie, la lene şi la minciună. De aceea, voi să fiţi totdeauna atenţi în a face numai fapte bune, ascultând de părinţi şi de învăţători cu singurul scop de a-i plăcea lui Isus. Şi apoi să vă rugaţi zilnic atât seara cât şi dimineaţa, chiar şi în timpul zilei şi noaptea când vă treziţi, cu scurte iaculatorii.

Klimek

DUMINICA A XXX-A DE PESTE AN (C)

Doi oameni au intrat în templu ca să se roage: unul era vameş şi celălalt fariseu.
Fariseul s-a dus în faţa altarului şi stând în picioare a început să se roage cu glas tare: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială...” Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”
Cele spuse de fariseu în rugăciunea lui, poate că erau adevărate, însă Isus nu i-a socotit de bună rugăciunea. Pentru ce? Pentru că fariseul nu cerea nimic de la Dumnezeu, ci venise la templu numai să se laude că este un om desăvârşit. Voia ca Dumnezeu să-i confirme cele spuse de el şi să-l laude.
Noi ştim că nu-i nimeni fără păcat, fără slăbiciuni. Deci, nici fariseul nu era lipsit de păcate, însă nu voia să şi le recunoască şi nici să ceară iertare lui Dumnezeu pentru ele. În primul rând el trebuie să ceară iertare lui Dumnezeu pentru îngâmfarea lui şi pentru dispreţul ce-l avea faţă de vameş. Din cauza acelei îngâmfări Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea, în vreme ce rugăciunea smerită a vameşului a fost ascultată pentru că recunoştea că „om păcătos este!”
Şi copiilor le place ca să se laude, din care cauză unii ca aceştia devin caraghioşi şi ridicoli.
Un copil în vârstă de cinci ani jucându-se cu chibriturile a dat foc unui coteţ din gospodăria părintească. Din fericire focul s-a stins la timp, astfel încât nu s-a extins şi la celelalte acareturi.
Unul din vecini care voia să îndepărteze de copiii lui orice suspiciune cum că ei ar fi produs acel incendiu îi spuse vinovatului:
- Mare foc a fost acesta! Eu nu aş fi putut aprinde un atare foc nici cu o jumătate de cutie de chibrituri, iar tu, cred că nici cu două cutii n-ai fi reuşit să aprinzi un aşa foc!
- Nu-i adevărat, răspunse copilul ofensat în orgoliul lui. Eu numai cu un singur pai de chibrit am aprins focul acesta.
Şi aşa a fost descoperit făptaşul.
Copiii mai mari au o altă metodă atunci când este vorba să se laude...
Fetele, în mod obişnuit, se laudă cu rochiile, cu tricourile, cu cerceii... Unele spun: „Nici o fată n-are pantofi aşa de frumoşi cum am eu. Altora li se pare că ar avea părul, ochii şi întreaga ţinută mai frumoasă decât altele, şi se simt superioare celorlalte fete pe care le socot a fi urâte, fără să-şi dea seama că la toate acestea ele nu au contribuit cu nimic, pentru că hainele frumoase le au de la părinţii lor înstăriţi, iar frumuseţea şi eleganţa trupului este darul lui Dumnezeu, transmis lor prin părinţi. De aceea, în loc să se mândrească, ele ar trebui să fie recunoscătoare lui Dumnezeu şi părinţilor lor.
Băieţii se laudă mai mult cu robusteţea trupului, cu puterea muşchilor şi cu rezultatele lor sportive. Unii ca aceştia îi dispreţuiesc pe cei cu o constituţie mai delicată şi nu se gândesc nici câtuşi de puţin că structura lor atletică, nu este altceva decât darul lui Dumnezeu transmis lor prin părinţi. Aşa cum spune Scriptura, „numai cu de la ei putere nu şi-ar putea adăuga nici o centimă la statura lor “ (Lc 12,25).
Lauda o fi ceva rău? Nu. Cel puţin nu totdeauna, căci uneori este chiar bine venită şi cu folos... Noi greşim numai atunci când suntem lacomi de lauda; atunci când ne lăudăm cu calităţile noastre rele ori închipuite; însă alţii ne pot lăuda. Lauda le este necesară mai mult copiilor slăbuţi, timizi, prea puţin dotaţi pentru a-i încuraja. Un educator spunea: „Copiii care sunt lăudaţi se dezvoltă mai repede şi învaţă mai bine”.
Din păcate sunt şi oameni răi, oameni în toată firea, chiar şi copii, care în loc să-şi laude şi să-şi încurajeze colegii mai slabi la învăţătură ori persecutaţi, îi dispreţuiesc şi îşi bat joc de ei... Dacă este cineva dintre voi care a păcătuit în privinţa aceasta, să caute să îndrepte totul prin ajutorare şi laude sincere. Printre voi să nu fie nimeni aşa ca fariseii care-i dispreţuiau pe vameşi şi pe păcătoşi.
Nu numai fariseii erau înclinaţi spre mândrie şi complăcere deşartă, ba chiar nici apostolii şi sfinţii nu erau scutiţi de lăudăroşenie, cum că ar fi mai buni decât alţii.
Să ne gândim numai la cele petrecute cu sfântul Petru. Atunci când Isus a vestit că în timpul pătimirii sale, toţi îl vor părăsi, Petru, sigur pe el însuşi, a spus: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, tot nu mă voi lepăda de tine!” (Mc 14,31). Lui Petru i se părea că el ar fi mai bun şi mai credincios decât ceilalţi apostoli.
- Cum a fost el vindecat de acea încredere în sine?
- El a fost vindecat atunci când s-a lepădat de trei ori de Isus, şi numai aşa a învăţat că era slab şi neputincios, aşa ca toţi oamenii. Mai târziu, după Învierea Domnului din morţi, nu mai îndrăznea să spună cum că el l-ar iubi mai mult pe Isus decât ceilalţi apostoli...
Atunci când veţi fi ispitiţi de a vă socoti mai buni şi mai deştepţi decât alţii, urmaţi pilda sfântului Petru, amintiţi-vă de vreun păcat sau de vreo faptă rea săvârşită în trecut de care să vă ruşinaţi. Fiecare copil, chiar şi cel mai bun şi mai cuminte, are în viaţa lui câte o faptă de care se ruşinează atunci când îşi aduce aminte de ea, pe care ar fi preferat să nu o săvârşească. Aducerea aminte de păcatele voastre vă va ajuta să fiţi mai îngăduitori faţă de alţii, să nu vă mândriţi şi să nu osândiţi pe nimeni.
Astăzi am vorbit aproape în exclusivitate despre anumite defecte ale copiilor. Desigur, voi faceţi şi fapte bune, despre care am vorbit altădată, şi în cazul când cineva vă laudă, atunci vă bucuraţi, şi în aceasta nu-i nimic rău. Totuşi, încercaţi să nu fiţi lacomi după laude, aşa ca fariseii, şi să nu le căutaţi în fiecare moment cu lumânarea. Cu un pic de răutate, cineva a spus: „De două lucruri sunt lacomi copiii: de dulciuri şi de laude!” Dar în ceea ce mă priveşte, eu aş dori ca să vă fie străină această zicală. Odată şi odată Isus vă va răsplăti şi vă va lăuda pentru toate faptele voastre cele bune. Iar voi trebuie să preţuiţi mai mult laudele sale decât laudele oamenilor.

Klimek

DUMINICA A XXIX-A DE PESTE AN (C)

 

Gabriela, care peste două săptămâni împlineşte zece ani, se roagă cu glas tare, în aşa fel ca să fie auzită şi de mama ei. Stând în genunchi alături de pătuc îi cere lui Dumnezeu mai multe lucruri, dintre care n-am să vă amintesc decât unul, iată despre ce este vorba: „Doamne, fă ca oraşul Madrid să fie capitala Portugaliei!”
Auzind aceasta, mama o întrerupse şi o întrebă:
- Cum ţi-a trecut prin minte o aşa neghiobie?
- Pentru că învăţătoarea m-a întrebat astăzi care este capitala Portugaliei , şi eu am răspuns că este Madrid.
Copiilor li se mai întâmplă uneori de a recita rugăciuni şi de felul acesta, pe care auzindu-le zâmbesc nu numai părinţii, ci probabil chiar şi Dumnezeu. După ce a crescut mai mărişoară, poate că şi Gabriela zâmbea atunci când îşi aducea aminte de rugăciunea copilărească.
În zilele noastre sunt mulţi copii care ştiu să se roage corect, frumos şi raţional: „Isuse, ajută-mă să fiu totdeauna gentilă cu părinţii, cu fraţii, cu surorile şi cu colegii de şcoală. Vreau să te primesc cât mai des în inimă şi să-mi trăiesc toată viaţa în prietenie cu tine. Dispune tu de mine în aşa fel ca să te pot vedea într-o zi, nu numai în micuţa ostie, ci aşa cum eşti tu în realitate!”
Ce ziceţi: îi place lui Isus această rugăciune? Desigur că-i place! Şi bine ar fi ca mulţi dintre voi să se roage în felul acesta.
Văduva din evanghelia de astăzi ne învaţă a fi statornici în rugăciune. Statornicia este una dintre condiţiile cele mai importante în ceea ce priveşte reuşita unei rugăciuni bune. Copiii vor obţine totul din ceea ce au cerut ei în ziua primei lor Împărtăşanii dacă în anii care urmează vor repeta aceeaşi rugăciune. A cere mereu asta nu-l incomodează şi nici nu-l plictiseşte pe Dumnezeu, pentru că lui îi place ca să vorbească cu copiii în rugăciune. Mai întâi le ascultă cuvintele şi tot ceea ce cer, iar după aceea, dacă ar continua şi vor rămâne în reculegere el va şopti în conştiinţă aceste cuvinte: „Dacă vrei să trăieşti în prietenie cu mine şi să ajungi la cer, atunci fă cutare şi cutare lucru! Fereşte-te de a face răul!” Desigur pentru unul fiecare dintre voi, va fi vorbit despre fapte diferite.
Dar, ia să ne întoarcem noi la ale noastre, la văduva din evanghelie. Femeii acesteia i se făcuse o mare nedreptate. Probabil că ea se adresase mai întâi celui care o păgubise de bunurile ei, cerându-i ca să-i restituie tot ceea ce era al ei, însă omul acela n-a vrut să stea de vorbă cu dânsa, pentru că de văduve nimeni nu se teme!
Apoi, femeia aceasta mai fusese şi la judecător. După lege, judecătorul avea obligaţia să-i facă dreptate, însă judecătorul era un om timid şi nu voia să aibă probleme cu tâlharii şi cu borfaşii; era un om lipsit de conştiinţă; nu-i era ruşine de oameni, şi nici nu se temea de Dumnezeu. Dar cu toate că fusese respinsă de mai multe ori, văduva nu-l slăbea câtuşi de puţin, în cele din urmă tot i-a făcut dreptate, dar numai aşa ca să nu-l mai incomodeze.
Din această parabolă Isus trage următoarea concluzie: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte la el, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Lc 18, 7-8).
Deci, dacă un judecător rău şi nedrept, până la urmă a cedat în faţa insistenţelor necurmate ale văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tatăl nostru, ne va asculta!
Totuşi, uneori el vrea să ne pună la încercare credinţa şi încrederea pe care o avem în el, spunându-ne să cerem de mai multe ori cele de trebuinţă.
Desigur, că pe lângă statornicie mai este şi o altă condiţie pentru reuşita unei rugăciuni bune folositoare sufletului nostru. Dumnezeu ştie mai bine de ce avem noi nevoie, şi de aceea nu ne ascultă unele rugăciuni. Anumite lucruri nouă ni se par a fi bune, însă el ştie că acestea, mai degrabă ori mai târziu, ne-ar putea dăuna.
Copiii se roagă adesea pentru a trece clasa, mai ales în preajma examenelor.
Întorcându-se de la şcoală, după ce aflase că rămăsese repetent, Gianni intră în biserică şi spuse îndată un „Tatăl nostru” şi un „Bucură-te, Marie”, pentru a cere ca învăţătorul lui să fie transferat şi înlocuit cu un altul, de la care să poată obţine note mai bune... Ce spuneţi? Va asculta Dumnezeu rugăciunea lui?
- Nu, nu o va asculta pentru că Gianni credea că rugăciunea este ca o monedă, care fiind introdusă într-un automat, imediat apare un biscuit sau o bomboană. El credea cam aşa: „Merg la biserică, spun o rugăciune, şi Dumnezeu trebuie să-l schimbe imediat pe învăţătorul acela, căci nu-l pot suferi. Asta ar fi un fel de tocmeală cu Dumnezeu, cu singura deosebire, că pentru automat se cer bani, în vreme ce la biserică nu-ţi cere nimeni bani pentru a te ruga.
Aşa cum ştiţi, rugăciunea nu este o monedă de schimb, ci o convorbire intimă cu Dumnezeu.
Da, Gianni ar fi putut recita rugăciunea aceea, dar fără să iasă din biserică atât de repede, căci dacă ar mai fi rămas, poate că s-ar fi întrebat singur-singurel: „Pentru ce notele mele sunt atât de proaste? Ce ar fi trebuit să fac pentru a le îmbunătăţi?” dacă rămânea îngenuncheat încă vreo câteva minute, în conştiinţa lui ar fi auzit o şoaptă, care i-ar fi spus să fie mai atent în timpul lecţiilor, şi acasă să folosească mai mult timp pentru a le pregăti, şi acolo unde i se părea mai greu, putea să ceară sfatul părinţilor ori a colegilor destoinici.
În cazul acesta rugăciunea lui nu ar fi fost ca un fel de tocmeală, ci o convorbire cu Dumnezeu şi ar fi fost ascultată. Nu învăţătorul trebuia înlocuit, ci Gianni trebuia să-şi schimbe purtarea.
Să vedem acum ce anume vrea să ne înveţe Isus prin parabola văduvei. El vrea să ne înveţe statornicia în rugăciune. Cu cât mai mare şi mai important este lucrul pe care îl cerem de la Dumnezeu cu atât mai statornică trebuie să fie şi rugăciunea. Rugăciunea noastră trebuie să se asemene cu o convorbire dintre părinţi şi fii şi nu trebuie redusă la o repetare mecanică a cuvintelor. Din moment ce Dumnezeu ştie mai bine decât noi ceea ce ne este de folos, să-i lăsăm lui iniţiativa de a ne asculta, ori ba. Lucrul cel mai bun şi cel mai interesant este de a trăi după învăţătura lui Isus Cristos, din care cauză trebuie să ne rugăm neîncetat.

 

Klimek

DUMINICA A XXVIII-A DE PESTE AN (C)

Maug-si frecventa o şcoală a misionarilor din Asia de Sud. Misionarii îi admirau comportarea exemplară, veselia şi marea lui delicateţe. Oriunde s-ar fi aflat copilul acesta tristeţea  dispărea ca prin farmec şi toţi copiii începeau să râdă şi să se veselească.

Când era vorba de mers la râu pentru a face baie, unul dintre misionari se afla totdeauna printre copiii care se scăldau, pentru a observa dacă ştiu să înoate şi pentru a-i antrena.

În una din zile misionarul a observat pe trupul lui Maug-si o pată albă. Era pe spate, din care cauză copilul nu o putea observa. La început, misionarul credea că acest copil s-ar fi atins de vreun obiect proaspăt vopsit cu vopsea albă şi că pata putea să dispară cu uşurinţă. Dar peste vreo câteva zile, tot într-o ocazie asemănătoare văzu că pata nu dispăruse. Atunci avu o presimţire: o fi oare lepră?

Pentru a controla dacă într-adevăr este lepră, copilul a fost internat la infirmeria misiunii. Înainte de sosirea medicului i s-au făcut câteva înţepături pe pata cea albă, dar pe care copilul nu le-a simţit. „Da, este lepră”, a spus atunci părintele misionar, pentru că una dintre simptomele leprei este şi insensibilitatea durerii la părţile bolnave ale trupului.

Doctorul l-a informat pe copil despre boala lui, spunându-i să stea cât mai departe de ceilalţi copii pentru a nu-i molipsi şi pe aceştia. Ştirea aceasta a fost pentru Maug-si o grea lovitură. I se perindau prin minte trupurile deformate şi acoperite de răni ale leproşilor pe care-i văzuse, gândindu-se că şi el va fi unul dintre aceştia. Din vorbăreţ şi vesel cum era, a devenit un copil trist, speriat, şi a început să fie cât mai retras, mai singur.

Misionarul căuta să-l încurajeze, să-l mângâie explicându-i că boala era doar în stadiu incipient şi că nici un mădular din trupul lui nu fusese atacat şi ca atare există multe posibilităţi de vindecare, cu atât mai mult că în zilele noastre sunt medicamente mult mai bune pentru vindecarea leprei. După aceea, au mers amândoi în capelă unde s-au rugat împreună, pentru vindecare şi pentru răbdarea trebuincioasă în timpul tratamentului.

În spitalul misiunii unde se afla un medic vestit erau mulţi bolnavi. Imediat s-au găsit medicamente şi pentru Maug-si, sosite din Europa şi din America. Medicamentele acestea erau colectate anume pentru misiuni, multe din ele chiar şi prin sârguinţa copiilor.

Chiar şi leproşii din Evanghelia de astăzi, înainte de a se îmbolnăvi erau tineri şi sănătoşi. Se jucau aşa ca toţi copiii: alergau, cântau, râdeau, îşi ajutau părinţii la treburile casei şi ale gospodăriei. Dar asta numai până într-o zi, până în ziua aceea când au observat pe trupurile lor petele albe ale leprei, insensibile la durere.

Pe vremea aceea nu existau medicamente împotriva leprei, şi nici spitale în care să fie îngrijiţi leproşii. Unora ca acestora, legile de pe atunci le impuneau să părăsească familia şi satul pentru a trăi departe de oameni prin pustiuri ori prin păduri. Din când în când erau vizitaţi de rudele cele mai apropiate, când le duceau ceva de ale mâncării. Pe cei molipsiţi de lepră îi aştepta o lungă şi grea suferinţă, fără nici o speranţă de vindecare până la moarte.

Leproşii din evanghelia de astăzi, poate că aflaseră de la rudele şi de la cunoscuţii lor, cum că în Israel apăruse un mare proroc, care vindeca orice boală, şi care poate învia chiar morţii. Ştirea aceasta le-a umplut leproşilor inimile de bucurie, şi nu aşteptau decât ocazia potrivită pentru a-l întâlni pe Isus.

Într-o bună zi cineva le-a spus cum că Isus se află în drum spre Ierusalim şi că neapărat va trece chiar prin apropierea locului unde se aflau ei. Atunci leproşii au ieşit imediat la marginea drumului, s-au oprit la distanţa reglementară, aşa cum cerea legea lui Moise şi au început să strige cu glas tare: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!”

Isus, văzându-le suferinţa şi mai ales credinţa, s-a hotărât să-i vindece, dar nu imediat, ci mai întâi le-a spus să meargă şi să se arate preoţilor. Pornind ei spre locuinţa preoţilor, aşa cum le spusese Isus, deodată au observat că lepra dispăruse de pe trupurile lor. Plini de bucurie că s-au vindecat, au început să se înţepe pe mâini, pe picioare cu câte un spin, mădulare care mai înainte erau insensibile la asemenea înţepături, aşa cum simţeau chiar şi cea mai mică atingere, cea mai mică durere, însă aceasta era durerea pe care ei o doriseră de atâta amar de vreme.

Un val de bucurie se abătu asupra lor, şi s-au dus imediat la preoţi, care trebuiau să confirme oficial vindecarea lor, pentru ca apoi să se poată reîntoarce fiecare pe la casele lor.

Dar de lucrul cel mai important au uitat cu desăvârşire adică acela de a-i mulţumi lui Isus. Numai unul dintre ei, un samaritean s-a reîntors şi s-a aruncat la picioarele lui Isus mulţumindu-i.

Recunoştinţa este o virtute rară, chiar şi printre copii.

Era într-o duminică. Întreaga familie se afla adunată în jurul mesei pentru a mânca prânzul. De data aceasta, mama pregătise şi o budincă cu mere, aşa cum numai ea ştia să pregătească, şi la momentul potrivit umplu farfuria micuţei Betty, cea mai mică dintre surioare. Ochii fetiţei scânteiau de bucurie, pentru că acesta era deşertul ei preferat, pe care de altfel l-a şi savurat la repezeală, şi în loc să mulţumească mamei, spuse pe un ton poruncitor: „Mai vreau!” Aceasta este mulţumirea copiilor.

Nu ştiu dacă se află vreunul printre voi, care să-şi amintească de faptul că dacă mai sunteţi vii, sănătoşi, că puteţi alerga..., merge la şcoală, etc., toate acestea le datoraţi în primul rând lui Dumnezeu, apoi părinţilor şi muncii lor de fiecare zi. Ia să vă gândiţi voi astăzi şi în cursul acestei săptămâni spre a vă putea da bine seama:

- De câte ori v-aţi rugat voi pentru părinţii voştri?

- De câte ori le-aţi mulţumit pentru tot ceea ce au făcut pentru voi?

Trebuie să mai mulţumiţi şi fraţilor şi surorilor mai mari, bunicilor, rudelor şi învăţătorilor de tot ceea ce fac ei pentru voi. Amintiţi-vă cât mai des că tuturor oamenilor le plac acei copii care ştiu să-şi manifeste recunoştinţa.

Obişnuit, voi vă rugaţi lui Dumnezeu, de altfel aşa ca şi părinţii voştri, numai atunci când aveţi de cerut câte ceva. Însă când este vorba de a-i mulţumi, în cele mai multe cazuri vă purtaţi exact aşa ca leproşii cei nerecunoscători, dintre care, aşa cum aţi auzit, numai unul s-a reîntors la Isus ca să-i mulţumească.

Nenumărate sunt ocaziile de a-i mulţumi lui Dumnezeu prin rugăciune, dintre care astăzi am să amintesc numai spovada. Păcatele sunt lepra sufletului, mai cu seamă păcatele de moarte, şi la spovadă, prin sfânta dezlegare, Isus ne curăţă sufletele. De aceea, după spovadă nu trebuie să ieşiţi imediat din biserică, ci să rămâneţi cel puţin câte un sfert de oră, ca să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului vostru.

Mai mult chiar, trebuie să-i fiţi recunoscători lui Isus pentru sfânta Împărtăşanie, pentru faptul că vine în sufletele voastre. Astăzi în timpul sfintei Împărtăşanii să-i mulţumiţi Domnului cu toată sinceritatea pentru sănătatea voastră, a părinţilor voştri, şi pentru prezenţa sa în sufletele voastre.

Klimek

DUMINICA A XXVII-A DE PESTE AN (C)

 

Toţi oamenii din sat, tineri sau bătrâni, vorbesc numai de bine despre Magda. Nu mai departe decât ieri am vorbit cu una dintre vecinele ei care mi-a spus: „Copila aceasta, cu cei zece anişori ai ei, a ajutat şi-i ajută pe mulţi oameni. Când călătoreşte cu autobuzul şi vede pe cineva în vârstă, imediat îi cedează locul. Îşi ajută colegele mai puţin destoinice la învăţătură, într-un cuvânt ea este un înger de gingăşie şi de bunătate”.
Însă mama ei care o cunoştea cel mai bine nu este mulţumită totdeauna cu felul ei de a se purta. Pentru ce? Pentru că atunci când face câte o faptă bună, şi au mai văzut-o şi alţii, în inima ei doreşte să fie apreciată şi lăudată; ascultă cu satisfacţie cuvintele de laudă la adresa ei, şi atunci când nu sunt eu de faţă, povesteşte cu lux de amănunte cele auzite spuse de bine la adresa ei.
„Acasă, totdeauna când face ordine în dormitor sau în sufragerie, aşteaptă să fie apreciată şi lăudată. Uneori chiar îmi spune:«Mamă, vezi cum te ajut eu? Să ştii că alte fete de seama mea nu fac aşa, ci preferă să stea la televizor ori să se joace cu prietenele lor...!»”
Multe sunt fetele şi mulţi sunt băieţii, care asemenea Magdei buni din firea lor, chiar dacă nu se laudă cu glas tare, doresc să fie apreciaţi şi lăudaţi.
Magda s-ar putea asemăna cu una dintre slugile despre care vorbeşte evanghelia de astăzi, pentru că ea avea plăcerea de a face bine altora. Totuşi, Isus, nu ar fi dispus s-o laude, aşa ca de altfel şi mama Magdei.
Şi asta pentru că ar fi vrut să fie de folos în casă, bună şi cuminte, dar nu ştia să spună aşa ca slugile din evanghelie: „Suntem nişte slugi netrebnice, am făcut ceea ce trebuia să facem!”
Uneori Magda mai spunea şi unele mici minciuni, pentru a tăinui anumite lucruri, pe care nu ar fi vrut să le ştie părinţii. Dacă o faptă bună cerea mai mult timp şi mai multă oboseală, prefera să n-o facă. Există aşa-zisele păcate de omisiune, pe care le săvârşesc toţi copiii, ba de multe ori chiar şi adulţii. Ni se prezintă atâtea ocazii de a face binele, dar din cauza lenei şi a trândăviei nu facem nimic.
De aceea, dacă suntem sinceri, totdeauna va trebui să spunem: „Suntem nişte slugi netrebnice!...” Numai atunci vom putea fi fericiţi când vom putea spune cu mâna pe inimă cuvintele acestea: „Suntem nişte slugi netrebnice, am făcut ceea ce trebuia să facem”.
Ascultând povestea Magdei şi a altora de seama ei, cineva dintre voi crede că lauda ar fi un lucru rău, cu toate că aceasta nu este o problemă chiar atât de simplă.
Totdeauna este un lucru rău, şi necuviincios ca cineva să se laude singur, însă a lăuda şi a recunoaşte meritele altora, asta este cu totul altceva. Pentru a înţelege cât mai bine aceasta mă voi folosi de o asemănare.
Dacă cineva mănâncă cumpătat pentru a-şi susţine viaţa numai atunci când trebuie şi munceşte de zor, omul acela bine face. Dar dacă mănâncă prea mult şi tot mâncăruri costisitoare, acela păcătuieşte de lăcomie. Acelaşi lucru se poate spune şi despre laudă şi despre recunoştinţă. Este un lucru bun, dacă părinţii, învăţătorii, rudele, cunoscuţii sau colegii vorbesc bine despre comportarea şi despre munca lui şi a altora. Dar dacă cineva, aşa ca Magda, se laudă singur, unul ca acesta începe să devină ridicol pentru că nu-şi vede propriile greşeli, în vreme ce măreşte la maxim greşelile altora.
Un copil lacom de laudă (băiat sau fată), ar face bine să-şi revizuiască faptele prea puţin civilizate, şi să se ruşineze că le-a săvârşit. S-ar mai putea gândi şi la acele fapte bune, pe care le-ar fi putut face şi nu le-a făcut.
Cu totul altfel s-a purtat o altă fată, pe nume Gianina, care o întrebă pe mamă-sa într-o zi: „Mămică, ai putea să-mi spui pentru ce zâmbeşte vecina noastră totdeauna când mă vede? Vrea oare să-mi facă vreun cadou?”
De altfel şi mama Gianinei observase această comportare delicată din partea vecinei, şi la prima lor întâlnire o întrebă de motivul acestei atenţii delicate, când primi următorul răspuns:
- Draga mea, la puţine zile după moartea soţului meu, şi aşa cum ştii nu cu mult înainte îmi murise singurul copil, în una din zile mă aflam în casă singură-singurică, şi plângeam oarecum disperată. Uşa fiind întredeschisă, la un moment dat mă trezesc aşa deodată cu Gianina, fata dumitale, care văzându-mă că plâng mi s-a aruncat în braţe şi a început să plângă şi ea împreună cu mine. Compătimirea acelei copile a fost salvarea mea, n-am s-o uit niciodată”.
Spre deosebire de Magda, Gianina nu se lăudase nimănui cu fapta ei cea bună, chiar nici în faţa părinţilor. Nu-i trecea prin minte cum că ea ar putea fi o fată model, încât şi uitase cu desăvârşire de această faptă bună. Purtarea ei era după voinţa lui Isus, aşa cum nădăjduiesc că vă mai amintiţi de acele cuvinte spuse de Isus: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta” (Mt 6, 3). Asta înseamnă că nu numai că nu trebuie vorbit despre faptele tale cele bune, dar nici în gând nu trebuie să te lauzi cu ele.
Fiinţe aşa ca slugile din evanghelie şi ca Gianina se numesc fiinţe smerite. Smerenia lor stă în faptul că sunt conştiente de propriile lor lipsuri şi defecte, din care cauză îşi spun cu toată sinceritatea: „Slugi netrebnice suntem!”
Ştim din experienţă cât de greu este de a fi smeriţi. Puţini sunt oamenii, şi mai ales copii care să spună cu sinceritate tot adevărul despre ei înşişi. Dar este şi mai greu de a-şi da seama de defectele şi păcatele de omisiune săvârşite sau de faptele bune pe care eram datori a le face şi nu le-am făcut.
Închei aceste reflecţii cu cuvintele lui Aldo Marcozzi, un copil aşa ca voi: „Isuse, tu mă vezi cum sunt. La drept vorbind, am făcut o oarecare sforţare ca să fiu mai ascultător faţă de părinţi şi mai gentil faţă de colegi şi faţă de toţi oamenii... Atunci când te voi primi în sfânta Împărtăşanie, te rog să-mi dai puterea de a face mai multe fapte bune, şi de a deveni eu însumi mai bun!”

Klimek