DUMINICA A XXXI-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Sfântul Ioan Evanghelistul era ucenicul pe care-l iubea Isus. Era supranumit „apostolul dragostei”, iar Evanghelia sa este cunoscută sub numele de „Evanghelia dragostei”. De asemenea, în cea dintâi scrisoare a lui către creştini scrie: „Dumnezeu este iubire!”
Bătrân fiind de-acum (a trăit circa o sută de ani), cu greu mai putea merge la biserică. Creştinii din Efes îl duceau în biserică pe braţele lor, pentru că era singurul ucenic al Domnului care se mai afla în viaţă. Apoi îi cereau să le povestească şi să le spună câte ceva din învăţătura lui Cristos. Iar el, repeta totdeauna aceleaşi cuvinte: „Dragii mei, iubiţi-vă unii pe alţii!” Auzind mereu aceleaşi cuvinte, în cele din urmă creştinii l-au întrebat: „Învăţătorule, pentru ce ne spui totdeauna acelaşi lucru?” Iar el a răspuns: „Pentru că aceasta este porunca lui Isus şi dacă o veţi păzi, vă veţi mântui”.
Aşa cum spune Isus în Evanghelia de astăzi, porunca dragostei este cea dintâi şi cea mai importantă dintre porunci. Dacă o va practica cineva, omul acela va fi un om bun. 

Însă evreii din vremea lui Isus nu o înţelegeau şi se întrebau unii pe alţii: „Care este cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege?” Unul dintre ei, care nu era un evreu oarecare, ci un cărturar, veni la Isus şi-l întrebă: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Iar Isus îi răspunse: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”» „şi să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Porunca aceasta a descoperit-o Dumnezeu lui Moise, şi evreii scriau cuvintele acestei porunci pe fâşii de pergament, pe care şi le puneau în nişte cutiuţe, şi le legau la frunte, ca să ţină totdeauna cont de ele, din care cauză le recitau de trei ori pe zi: dimineaţa, la amiază şi seara. Desigur că le recitase şi cărturarul care-l întrebase pe Isus, însă el căuta să-l ispitească pe Domnul.
Cred că dacă mai înainte de citirea Evangheliei de astăzi v-aş fi întrebat care este cea mai mare poruncă, dacă nu chiar toţi, însă cei mai mulţi dintre voi nu aţi fi ştiut ce să răspundeţi.
De aceea, pentru a vă întipări bine în minte porunca aceasta să vedem acum ce înseamnă dragostea faţă de Dumnezeu, căci despre dragostea faţă de aproapele vom vorbi mai pe larg în celelalte duminici.
Să începem cu întrebarea: „Pentru ce trebuie să-l iubim pe Dumnezeu?”. Cred că voi veţi răspunde că aici este vorba de o întrebare foarte simplă şi că răspunsul este dintre cele mai uşoare, pentru că Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl nostru, care ne iubeşte şi care ne apără.
Răspunsul ar fi mai greu dacă v-aş întreba, nu pentru ce îl iubim noi pe Dumnezeu, ci pentru ce ne iubeşte el? Ce vede el bun în noi, care să-i placă şi să ne iubească?
Am să încerc să răspund la această întrebare printr-o asemănare.
Artistul care a pictat o icoană frumoasă sau care a sculptat o statuie, îşi iubeşte opera şi cu mândrie spune oricui: „Aceasta este lucrarea mâinilor mele, a imaginaţiei şi a inimii mele”. Tot aşa şi părinţii care au un fiu sunt mândri cu el şi îl iubesc, ba, cu trecerea timpului, îl iubesc şi mai mult când se jertfesc şi fac multe sacrificii pentru a-i da o educaţie bună. Copilul acesta le este foarte scump pentru că i-a costat atâtea nopţi nedormite, multă osteneală şi nu puţină cheltuială.
Dumnezeu este Creatorul şi tatăl nostru mai mult decât este artistul în confruntările cu opera lui de artă, ori chiar părinţii în confruntările cu copiii lor. Voi ştiţi că la început oamenii nu existau, şi că Dumnezeu i-a creat pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, după chipul şi asemănarea lui. Iar părinţii noştri ne-au dat şi nouă viaţă, şi de aceea Dumnezeu ne iubeşte ca pe proprii lui fii.
Mai târziu, când oamenii au devenit răi şi au început să păcătuiască, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, Isus, pentru ca să ne elibereze de sclavia păcatului şi să ne înveţe cum să trăim în dragoste. Acum, pentru că Isus a suferit atât de mult pentru noi, i-am devenit scumpi într-un chip cu totul deosebit.
Dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să se asemene cu dragostea bună şi frumoasă pe care o avem faţă de părinţii şi prietenii noştri. Dragostea către un prieten se exprimă prin dorinţa de a vorbi în fiecare zi cu el despre bucuriile şi necazurile noastre. Atunci când un prieten pleacă într-o călătorie şi ajunge la locul destinat, ne scrie o scrisoare, iar dacă avem telefon, ne dă un telefon.
Deci şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să i-o demonstrăm printr-o conversaţie prietenească. Dar, poate îmi veţi spune: „Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeu, şi se aseamănă, într-un fel, cu un prieten aflat departe, la sute de kilometri. Cum putem vorbi cu el? De scris nu-i putem scrie pentru că poşta nu primeşte scrisorile adresate lui Dumnezeu, iar de telefon, nici vorbă nu poate fi!
Răspunsul la această întrebare îl puteţi afla voi înşivă. Pentru a-i spune lui Dumnezeu că-l iubim, nu avem nevoie nici de telefon şi nici de scrisoare; ne este suficientă rugăciunea. Dumnezeu aude chiar şi cele mai mici şoapte şi cunoaşte toate gândurile noastre...
Iolanda, o fată de vârsta voastră, în fiecare dimineaţă recita câte o scurtă rugăciune. Aceasta o făcea fără să-i mai amintească mama, căci aşa cum spunea ea „rugăciunea poruncită şi supravegheată nu place lui Dumnezeu”.
Într-o dimineaţă, Iolanda s-a luat cu somnul şi a dormit ceva mai mult. Mama se apropie de patul ei, o scutură puţin şi-i spuse: „Scoală repede, să nu întârzii la şcoală!” Tot atunci Iolanda a sărit din pat, s-a spălat şi s-a îmbrăcat, a mâncat ceva în fugă, şi-a luat cărţile şi a plecat spre şcoală. Dar simţea că-i lipsea ceva. Se gândi o clipă şi-şi aduse aminte că în dimineaţa aceea nu-şi spusese rugăciunile de dimineaţă, din care cauză nici nu era atât de veselă şi atât de zglobie ca în celelalte zile. Rugăciunea de dimineaţă era pentru dânsa un salut adresat lui Dumnezeu, lui Isus şi Preasfintei Fecioare Maria. Era un fel de „Bună dimineaţa”, prin care voia să-i spună lui Dumnezeu că-l iubeşte.
Dacă uneori şi voi, aşa ca Iolanda, nu vă simţiţi bine atunci când nu aţi recitat rugăciunea de dimineaţă şi de seară, şi dacă o faceţi fără ca să vă mai spună cineva, fără a mai aştepta îndemnul părinţilor, asta înseamnă că voi îl iubiţi pe Dumnezeu.
Dragostea noastră către prieteni se exprimă prin dorinţa de a-i întâlni.
O altă fată, pe nume Mihaela, se întâlni cu o prietenă de a ei pe nume Loredana, căreia îi spuse:
- Astăzi vii la mine; mai vorbim, şi apoi este şi un film frumos la televizor.
- Nu pot, fiindcă astăzi am o întâlnire, răspunse Loredana zâmbind.
- Ce fel de întâlnire? Am să te spun mamei tale.
- N-ai decât, fiindcă şi mama merge cu mine la această întâlnire. Mergem la biserică să-l întâlnim pe Isus. Mai întâi ne vom ruga şi apoi vom face catehismul.
În afara lecţiilor de catehism, pot şi chiar ar trebui să fie şi alte întâlniri cu Isus. Una din acestea ar putea fi atunci când treceţi prin faţa bisericii, când puteţi intra pentru câteva minute în biserică spre a-l vizita pe Isus în sfântul Sacrament. Asemenea întâlniri îi plac foarte mult, mai ales când sunt făcute din propria voastră iniţiativă, fără îndemnul ori constrângerea a cuiva.
Dar cea mai frumoasă întâlnire cu Isus este aceea din timpul Sfintei Liturghii, atunci când îl primiţi în inimile voastre în sfânta Împărtăşanie, pentru că aceasta nu-i numai o simplă întâlnire, ci însuşi Isus vine să locuiască în inimile voastre. Prin sfânta Împărtăşanie ne exprimăm dragostea faţă de Dumnezeu în felul cel mai bun şi în acelaşi timp, îndeplinim porunca dragostei.

Klimeck

DUMINICA A XXX-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Unii dintre voi au ochii albaştri, aşa cum este cerul cel senin, fără nici un nor. Se spune că aceştia ar fi ochii cei mai frumoşi. Alţii au ochii verzi, căprui ori negri. Şi aceştia sunt frumoşi.
Oricum, în privinţa ochilor lucrul cel mai important este nu culoarea lor, ci faptul dacă sunt sănătoşi şi pot vedea bine tot ceea ce se află în jurul lor.
Din nefericire, mai sunt şi copii orbi, nevăzători. Ochii unor asemenea copii sunt închişi, stinşi nu numai pentru câteva minute, ci pentru totdeauna. Ei trăiesc ca într-o noapte continuă, fără nici cea mai mică rază de lumină. Asemenea copii sunt foarte mulţi în Asia şi în Africa, acolo unde există multe şi felurite boli de ochi şi unde medicii sunt foarte puţini.
În zilele noastre, guvernele din acele ţări, ca şi misionarii, se străduiesc să vină în ajutorul celor nevăzători. Aşa de pildă, se organizează pentru ei şcoli speciale unde, prin folosirea degetelor, pot citi cărţi scrise în alfabetul Braille. În aceste şcoli, copii nevăzători învaţă şi câte o meserie, ca să poată munci şi să-şi câştige singuri pâinea cea de toate zilele. Prin aceasta îşi pot întemeia chiar şi o familie, iar copiii născuţi din asemenea familii văd foarte bine.
În Palestina, pe vremea lui Isus erau mulţi orbi, iar unul dintre aceştia era şi Bartimeu, care trăia la periferia oraşului Ierihon, unul dintre cele mai frumoase oraşe. Prezenţa apei şi a unui climat cald contribuiau ca prin acele părţi fructele tropicale să se maturizeze foarte repede, iar florile să crească mai frumoase ca oriunde în lume. Însă omul acesta nu vedea frumuseţile naturii care-l înconjura.
Pe când mai era mic, poate că se răzvrătise împotriva acestui defect al lui... Acum era trist pentru că nu putea vedea faţa părinţilor săi, feţele oamenilor şi nici grădinile înflorite despre care îi vorbeau toţi. Pe vremea aceea nu existau şcoli pentru nevăzători, nici locuri de muncă bune pentru ei, oamenii aceştia stăteau la marginea drumurilor şi cerşeau. Tânăr fiind se gândea că odată tot îşi va câştiga el vederea, că va putea munci aşa, ca toţi oamenii, că va deveni un om normal, că se va căsători şi că va avea copii... Dar anii treceau şi starea sănătăţii lui nu se schimba. În cele din urmă, el s-a resemnat şi s-a obişnuit să trăiască aşa, în noaptea aceea fără de sfârşit.
În una din zile a aflat că în Israel a apărut un mare profet care îi făcea pe orbi să vadă şi pe surzi să audă. A mai aflat că profetul acesta poate învia chiar şi morţi... Atunci în inima lui Bartimeu a revenit speranţa şi din clipa aceea n-a mai trăit decât numai în aşteptarea întâlnirii sale cu Isus din Nazaret.
În cele din urmă s-a ivit şi ocazia, căci pe când stătea el la marginea drumului şi cerşea ca în toate zilele, a auzit glasuri de mulţime de oameni, care, pe măsură ce se apropiau, se auzea din ce în ce mai bine şi mai lămurit. Atunci când mulţimea s-a apropiat, a întrebat pe cineva:
- Ce-i cu larma asta? Cine trece pe drum?
- Trece Isus Nazarineanul, i se răspunse.
Bucuros de această veste Bartimeu a început să strige atât de tare, încât acoperea glasurile celor mulţi.
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine.
Strigătul acesta al lui nu a fost pe placul mulţimii care îl însoţea pe Isus, încât unii încercau a-l face să tacă. Însă el nu voia să piardă ocazia şi cu o şi mai mare putere începu să strige:
- Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!
Chiar şi Isus i-a auzit cuvintele; atunci s-a oprit, l-a chemat la dânsul şi l-a întrebat:
- Ce vrei să fac pentru tine?
Atunci Bartimeu se ridică în picioare, îşi lăsă mantaua, care îl împiedica la mers şi se apropie de Isus, şi ceru numai un singur lucru, pe care şi-l dorea din copilărie: „Învăţătorule, să văd!”.
- Mergi, credinţa ta te-a mântuit, i-a spus Isus.
În clipa aceea ochii lui Bartineu s-au deschis. Noaptea lui cea lungă a luat sfârşit. Cea dintâi fiinţă pe care a văzut-o Bartimeu, a fost Isus. 

De multe ori aţi auzit spunându-se că Isus dădea vedere orbilor, îi făcea să audă pe cei surzi, şi punea în mişcare picioarele şi mâinile cele paralizate. Poate veţi spune: Noi suntem sănătoşi. Avem ochi, mâini, urechi, picioare sănătoase. În cazul acesta ce-am mai putea cere de la Isus?
Cred că într-un chip cu totul aparte, lui Isus i-aţi putea cere sănătatea sufletească. Pentru că se poate întâmpla ca cineva să aibă ochi sănătoşi şi să nu vadă sărăcia în care se zbat atâţia oameni în jurul lui; s-ar putea să aibă urechi sănătoase şi să nu audă cererile de ajutor ale aproapelui. S-ar putea să aibă mâini, picioare sănătoase, dar leneşe... Toate aceste mădulare sunt bolnave din punct de vedere moral.
Dumnezeu ne-a dat cinci simţuri: văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul. Dacă toate aceste cinci simţuri sunt sănătoase, ele sunt un mare dar al lui Dumnezeu. Le numim deseori ferestrele sufletului, pentru că prin ele mintea şi gândurile noastre cunosc lumea exterioară. Fără ochi, urechi şi miros, noi nu am cunoaşte nimic din ceea ce ne înconjoară, şi am fi asemenea unei case fără ferestre.
Dar, aşa cum ştiţi, de la fereastră se pot vedea şi auzi nu numai lucruri bune şi frumoase, căci prea adesea prin urechile şi prin ochii noştri intră şi urletul sălbatic, duhoarea şi mirosul cel urât al cuvintelor necuviincioase. În asemenea cazuri ferestrele trebuie închise.
La fel se poate vorbi şi de ferestrele sufletului nostru. Să încercăm a le observa mai bine.
- Vederea. Cel mai important dintre simţurile noastre este vederea, ale cărei instrumente sunt ochii. Cu ochii putem citi Cuvântul Domnului, Evanghelia. Din recunoştinţă, ochii ar trebui să fie totdeauna deschişi la trebuinţele părinţilor, ale fraţilor, ale surorilor şi ale colegilor noştri. Un copil care nu-i în stare să vadă aceste necesităţi, ar trebui să se roage aşa cum se ruga Bartimeu: „Doamne, fă-mă să văd!”
- Auzul. Fără auz noi nu am putea vorbi acasă cu părinţii şi nici la şcoală cu colegii; nu putem asculta muzică şi nu am putea cânta în cor şi viaţa ne-ar fi tristă, cenuşie. Însă voi ştiţi că nu toate conversaţiile şi cântecele sunt bune. Mulţi dintre voi, care cu toate că au urechi sănătoase, nu aud atunci când cineva le cere ajutorul şi nici chiar atunci când sunt rugaţi cu insistenţă. Şi aceştia ar trebui să se roage pentru vindecarea urechilor lor.
- Pipăitul. Aţi auzit că Isus a vindecat un om, care avea o mână uscată, paralizată. Omul acela, mai înainte de a fi vindecat, nu putea să lucreze; nu putea să-şi mângâie propriul lui copil, pentru că degetele lui nu simţeau căldura şi nici delicateţea feţei copilului. 

- Gustul. Simţul acesta este mult mai dezvoltat decât la adulţi. Dumnezeu vi l-a dat pentru ca să puteţi mânca cu plăcere diferitele feluri de mâncare, şi, astfel, să creşteţi. Însă trebuie să căutaţi să nu fiţi lacomi; să nu mâncaţi mai mult decât vă trebuie, dar nici să nu faceţi mofturi la mâncare.
- Când ne folosim bine de simţurile noastre?
- Ne folosim bine de simţurile noastre atunci când le folosim în limita bunei cuviinţe spre a nu avea remuşcări. Dar sunt unii copii care nu mai ţin cont de conştiinţa lor. 

Astăzi, după ce am ascultat Evanghelia cu vindecarea orbului Bartimeu, să-i mulţumim lui Isus pentru că ne-a dat cele cinci simţuri şi pentru că suntem sănătoşi.
Îl vom ruga să ne ajute ca să ne folosim bine de aceste cinci simţuri, pentru a le putea controla cu mintea şi cu conştiinţa noastră, formată şi luminată de poruncile lui Dumnezeu.

                                                                                                                                                                                              Klimeck

DUMINICA A XXIX-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Unii copii sunt foarte ambiţioşi; doresc să fie pe primul loc în clasă şi chiar pe toată şcoala. Se întristează atunci când primesc câte o notă mai puţin bună şi sunt foarte supăraţi atunci când vreun coleg sau vreo colegă primesc note mai bune decât dânsul. Tristeţea aceasta îşi are numele ei specific şi se numeşte invidie.
Clara nu era o copilă ambiţioasă şi nici invidioasă, dar ambiţioase erau mama şi bunica. Amândouă, stăteau toată ziua cu gura pe dânsa, cum că ea ar trebui să fie dacă nu chiar pe primul, cel puţin pe al doilea loc din clasă. Atunci când primea nota şase, imediat o întrebau: „De ce n-ai luat şapte?” Iar când primea nota şapte, ele voiau să ştie neapărat pentru ce nu a luat opt. Atunci când mama Clarei a aflat că o colegă de-a ei a primit nota maximă, imediat a început s-o dojenească: „Cum ai putut îngădui aşa ceva? N-ai un pic de ambiţie în tine!”
De fapt, Clara nu era prea ambiţioasă, în schimb era foarte sensibilă şi chiar frumoasă. Suferea mult din cauza observaţiilor pe care i le făcea mama şi bunica. Noaptea, deseori nici nu putea dormi. În clipele acelea suspina, zicând: „Cât de fericită aş fi dacă nu ar trebui să caut să fiu pe primul loc în clasă!”
Poate aţi observat cum se poartă acei oameni care au cal şi căruţă. Înhamă calul şi după ce se urcă în căruţă spun: „Dii, Haide!” Dacă se leneveşte şi nu vrea să meargă, îl atinge o dată sau de două ori cu biciul şi numai după ce a ajuns la locul stabilit, îi dă o un cub de zahăr. Pentru Clara, îndemnul de a fi totdeauna pe locul întâi nu era altceva decât o veşnică şfichiuire cu biciul, în schimb, laudele pe care le primea din când în când, erau ca tot atâtea bomboane.
Din fericire, tatăl Clarei era cu totul de altă părere decât mama şi bunica ei, aşa că deseori îi spunea: „Clara, notele să nu te preocupe prea mult. Dăţi toată silinţa la învăţătură şi caută să fii o fată bună”. Cuvintele acestea erau pentru dânsa o încurajare, ca un fel de balsam.
În evanghelia de astăzi ni se spune că doi apostoli, doreau să ocupe primele două locuri în viitoarea împărăţie a lui Cristos. Aceştia erau doi fraţi: Ioan şi Iacob. Pe vremea când doreau aceasta ei nu erau încă sfinţi, ci sfinţi au devenit mult mai târziu, atunci când s-au descotorosit de ambiţiile bolnăvicioase, când au început să nu se mai gândească să stea la dreapta ori la stânga lui Isus.
Faptul acesta este povestit şi de sfântul Matei, unde citim că Salome, mama lor, a făcut o plecăciune până la pământ în faţa lui Isus şi apoi a cerut primele două locuri pentru cei doi fii ai ei. S-ar putea ca însăşi fiii îndemnaţi de mama lor să fi cerut aceasta, pentru că aşa sunt toate mamele; vor ca fiii lor să fie cât mai mari, deosebiţi de ceilalţi.
Desigur, că totdeauna şi oriunde trebuie să fie cineva mai mare, care să conducă. Aşa este în orice ţară, în orice oficiu, fabrică ori şcoală de orice grad. Acelaşi lucru îl aflăm şi în Biserică, care este Împărăţia lui Cristos pe pământ.
Cu toate acestea, nu trebuie încercat de unul singur şi cu prea multă insistenţă a se cocoţa pe primul loc pentru a nu deveni ridicoli. Ne închipuim că ştim totul, putem totul, însă în realitate nu suntem decât nişte fiinţe meschine, lipsite de experienţa vieţii.
Chiar nici mama nu trebuie să hotărască starea socială, cariera propriului ei fiu, deoarece mama trece cu uşurinţă peste defectele şi incapacităţile propriilor fii. Cine anume este vrednic a ocupa un loc mai de frunte, asta o decid comisiile, cercetările şi concursurile. Cu alte cuvinte aţii, nu noi înşine.
Aşa cum aţi auzit, Isus nu a dat dreptate lui Iacob, lui Ioan şi nici mamei lor. Nimic de spus, cei doi apostoli erau oameni buni şi-l iubeau pe Isus, însă erau geloşi, pentru că-şi dădeau seama că Petru era cel mai destoinic de a fi un bun conducător. De aceea a şi devenit cel dintâi papă al Bisericii.
Acum, din mijlocul apostolilor, să ne întoarcem la şcoală. Sergiu, un băiat de 17 ani era elev de liceu. La învăţătură era primul, dar foarte ambiţios. Sfârşitul anului nu era departe. Profesorul îi ceru lui Sergiu să explice lecţia, pe care de altfel o ştia foarte bine. Dar din cauza dorinţei ambiţioase de a lua cea mai bună notă a fost cuprins de o emoţie atât de mare încât nu a mai putut spune nici un cuvânt. Ceilalţi colegi au rămas înmărmuriţi şi se întrebau ce anume se va întâmpla cu el. Însă profesorul, ca bun pedagog, a înţeles motivul acestei tăceri; i-a vorbit la inimă, şi ajutat în felul acesta, Sergiu şi-a recâştigat calmul şi a răspuns foarte bine.
Prea multă ambiţie strică. Nu-i bună nici în şcoală şi nici în alt domeniu de activitate. Omul ambiţios care este mereu în căutarea de premii, de recompense, unul ca acesta nu va fi niciodată bine văzut în fabrică şi la nici un alt fel de muncă. Nimeni nu va colabora cu el, şi îl vor înconjura.
Poate că mă veţi întreba: în cazul acesta nu-i bine de a avea nici cea mai mică ambiţie, cu scopul de a face ceva bun în viaţă? Da, este bine, dar numai în cazul când este vorba de lucruri bune şi folositoare societăţii şi care să nu fie asociate cu vreo intenţie rea. Spre exemplu nu trebuie să vă consideraţi mai buni şi mai deştepţi decât alţii.
Cu ce intenţie trebuie să munciţi pentru ca munca voastră să fie bună?
Isus le spune apostolilor: „Voi ştiţi că cei ce sunt priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor domnesc peste ele. Dar printre voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie mai mare printre voi, să fie slujitorul tuturor” (Mc 10, 42-44).
Aşadar, măreţia, distincţia, primele locuri sunt lucruri bune atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
Deci, a avea note bune şi a fi primul în clasă, toate acestea sunt bune şi la locul lor, atunci când sunt puse în slujba altora în funcţie de nevoile lor.
O fată care vrea cu tot dinadinsul să merite tot note bune, cu scopul de a deveni mai târziu o bună doctoriţă, bine face. Chiar şi un băiat care-şi dă toată silinţa să obţină note bune pentru a deveni un inginer constructor, etc., nici acesta nu face rău. Deci, luaţi aminte la cele ce v-am spus: Rezultate bune la învăţătură să aveţi, nu note bune, pentru că nu totdeauna asta este unul şi acelaşi lucru.
De obicei, un lucru bun şi folositor este întovărăşit de o bună retribuţie. Dar pentru a fi un bun creştin, un bun ucenic al lui Isus, trebuie avut în vedere slujirea altora, nu banul şi nici o poziţie socială mai relevantă.
Un băiat care urmează învăţătura lui Isus şi care se gândeşte la un viitor loc de muncă în slujirea aproapelui, acela nu se va ambiţiona cu nervozitate ca să obţină primul loc în clasă şi nici nu-i va invidia pe colegii mai buni decât dânsul la învăţătură. Unul ca acesta va munci, va studia cu zel, dar şi cu linişte sufletească. Pe un atare băiat îl vor iubi colegii, dar cel mai mult îl va iubi Isus, pentru că şi el îl iubeşte pe Isus.

                                                                                                                                                                                               Klimeck

DUMINICA A XXVIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Într-una din zile un învăţător le spuse elevilor lui: „Astăzi veţi dezvolta următorul subiect: Ce-aş face dacă aş câştiga un miliard?”
Apoi, mai spuse: „Premiul I va fi al aceluia care va da răspunsul cel mai potrivit. Adică un răspuns care să oglindească comportamentul celor mai mulţi dintre oameni, în cazul când ar câştiga un miliard”.
Răspunsurile au fost diferite, însă dintre cele mai tipice au fost trei:
a) Dacă aş fi eu norocosul acela, cu o parte din câştig mi-aş ajuta părinţii, iar cealaltă parte aş împărţi-o săracilor.
b) Dacă aş câştiga un miliard eu mi-aş cumpăra o maşină, cu care m-aş putea duce să vizitez multe ţări străine.
c) Dacă aş câştiga un miliard, eu l-aş folosi în aşa fel încât să mai pot câştiga unul.
- Care dintre aceste trei răspunsuri, credeţi voi că l-a premiat învăţătorul, socotindu-l cel mai bun?
- Desigur că pe al treilea, pentru că cea mai mare parte dintre oameni, prin investirea unui miliard ar căuta să câştige un al doilea, un al treilea...
- Care însă a fost răspunsul cel mai frumos?
- Răspunsul cel mai frumos a fost cel dintâi, adică ajutorarea părinţilor şi a săracilor, aşa cum a spus şi învăţătorul. Desigur, mult mai mulţi oameni, mai cu seamă tineri, ar opta pentru a doua soluţie, adică să-şi cumpere maşină şi să viziteze cât mai multe ţări străine.
- Cam ce v-ar spune vouă aceste răspunsuri?
Cred că aici este vorba despre o mărturie vădită pentru că cei mai mulţi oameni îşi doresc în primul rând o gospodărie bine pusă la punct. În al doilea rând, vine dorinţa plăcerilor şi a distracţiilor, şi numai în cele din urmă vine dorinţa - bineînţeles, atunci când vine - de a-i ajuta pe cei lipsiţi şi nevoiaşi.
Evanghelia de astăzi vorbeşte despre un om bogat care avea un miliard, sau poate chiar şi mai multe miliarde, desigur, bani nu câştigaţi la loterie, pentru că pe atunci nu existau loterii, ci, probabil, moşteniţi de la părinţi, de la vreun unchi, ori bunic. După plecarea copiilor pe care Isus îi binecuvântase, s-a prezentat şi tânărul acesta bogat. Probabil că auzise el vorbindu-se multe lucruri bune şi frumoase despre Isus, aşa încât îl ţinea într-o mai mare cinste decât învăţaţii israeliţi. De fapt, el venise să ceară un sfat. De aceea veni în faţa lui şi-i spuse: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10, 171).
Isus îi spuse că pentru a intra în cer nu se cere altceva decât păstrarea poruncilor descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, amintindu-le pe acelea care priveau dragostea către aproapele, trecând peste primele trei porunci care vorbesc despre proslăvirea lui Dumnezeu. Aceasta a făcut-o pentru că evreii erau foarte religioşi şi nu treceau cu vederea obligaţiile faţă de Dumnezeu. Dar păcătuiau foarte des împotriva dragostei faţă de aproapele.
Tânărul acesta, după ce a ascultat cuvintele lui Isus, poate cu o oarecare mândrie, a spus că el păstrase toate aceste porunci chiar din copilăria lui. Nu era ceva ieşit din comun dacă păstrase porunca a VII-a, adică nu furase, pentru că era bogat şi nu avea trebuinţă de banii altora. Însă unui tânăr bogat nu-i era chiar atât de uşor să accepte celelalte porunci, cum ar fi: ascultarea de părinţi, a spune totdeauna adevărul şi, mai ales, a nu păcătui împotriva curăţiei. Însă el îşi avea conştiinţa curată din toate punctele de vedere.
Veridicitatea afirmaţiilor lui asupra faptului că a păstrat toate poruncile, este confirmată de Isus, care cunoştea bine conştiinţele oamenilor. „L-a iubit”, spune evanghelistul Marcu, şi Isus nu putea iubi pe unul care ar fi spus minciuni sau s-ar fi lăudat pe sine în mod scandalos (Mc 10, 21).
Aşadar, în convorbirea aceasta puteţi observa că şi tinerii bogaţi pot trăi o viaţă bună şi corectă din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, ei sunt expuşi unei mari primejdii din cauza alipirii excesive faţă de comodităţi şi de bogăţii, ceea ce se poate vedea şi în viaţa acestui tânăr bogat. Isus i-a propus să fie ucenicul lui, şi din clipa aceea să-l urmeze, aşa cum a făcut Petru, Ioan şi toţi ceilalţi apostoli. Apoi i-a mai spus să vândă tot ce are şi să împartă săracilor.
Auzind despre ce este vorba, tânărul acesta s-a întristat, pentru că avea multe bogăţii şi inima i se lipise de ele, din care cauză a plecat gânditor de la Isus.
Desigur, el a continuat şi pe mai departe să păstreze poruncile lui Dumnezeu; poate că a ajuns chiar şi în cer. Însă el ar fi putut face mult mai mult pentru Dumnezeu dacă ar fi devenit un apostol şi ar fi predicat Evanghelia în alte părţi ale lumii, dacă nu l-ar fi împiedicat alipirea de bogăţii.
Văzând că pleacă acest băiat atât de bun, Isus s-a întristat, dar nu i-a spus să rămână, ci l-a lăsat la propria lui alegere: „Dacă vrei”. Pe nimeni nu-l poţi constrânge la o prietenie, la o colaborare ce trebuie să dureze o viaţă întreagă. Ceva asemănător se întâmplă şi în viaţa voastră, dragi copii. Prietenii pentru o viaţă întreagă trebuie să vi-i alegeţi singuri.
Nimeni dintre voi nu a câştigat un miliard, şi chiar dacă vreunul l-ar câştiga, desigur că de acest lucru s-ar ocupa părinţii, iar voi nu aţi avea probleme cu modul de a-l folosi. Voi nu aţi moştenit de la părinţi o avere imensă, aşa, ca tânărul din Evanghelia de astăzi.
Totuşi, părinţii multora dintre voi sunt oameni înstăriţi şi au o casă frumoasă, radio, televizor, maşină şi multe alte acareturi şi comodităţi. Sunteţi încă mici şi Isus nu vă propune să vă părăsiţi părinţii şi toate comodităţile aşa cum a făcut cu tânărul din Evanghelie. Însă el cere de la voi să fiţi buni şi milostivi cu săracii, să vă purtaţi civilizat şi creştineşte cu colegii mai puţin înstăriţi. Să nu vă socotiţi mai deştepţi decât ei, să-i agreaţi şi să vă împrieteniţi. De altfel, voi înşivă ştiţi din experienţă că unii dintre colegii voştri săraci sunt mai bine cunoscuţi şi mai buni la învăţătură decât voi.

Un copil avea o puşculiţă în care-şi punea toţi banii primiţi de la părinţi, de la bunici, ori de la rude. Puşculiţa devenea din ce în ce tot mai grea şi el ţinea foarte mult la ea, şi, foarte bucuros îşi introducea monezile una câte una; numai din când în când şi cu strângere de inimă scotea câte o leţcaie. Chiar şi atunci când trebuia să dăruiască ceva mamei, căuta să cheltuiască cât mai puţin posibil. Tinerii din insulele Indoneziei spun că asemenea copii sunt loviţi de boala crocodilului, pentru că numai crocodilul vrea totul pentru el, şi nu vrea să împartă nimic cu alţii.
Isus spune că oamenilor de felul acesta le este foarte greu să intre în împărăţia cerurilor.
Sper că printre voi nu sunt mulţi dintre aceştia. Dacă aţi reflectat bine asupra celor de mai sus, şi, dacă vreun băiat sau vreo fată a observat că s-a molipsit de boala crocodilului să-l roage cu fervoare pe Isus să-i vindece cât mai repede.

                                                                                                                                                                                                   Klimeck

DUMINICA A XXVII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, o şcoală americană a întreprins o anchetă printre copii, îndemnându-i să scrie pe un formular anume pregătit, cam ce ar vrea să ceară ei de la Isus, dacă le-ar apărea viu, în trup omenesc. Desigur, aşa cum era de aşteptat, răspunsurile au fost dintre cele mai diferite.
James, din Los Angeles, un copil de 12 ani, a scris: „Dacă aş avea fericirea să vorbesc cu Isus, l-aş ruga să ia locul judecătorului care a judecat procesul de divorţ al părinţilor mei, să anuleze acea sentinţă şi să-mi dea părinţii printr-o împăcare sinceră!” James a scris aceste puţine cuvinte, pentru că judecătorul a îngăduit cu uşurinţă părinţilor lui să divorţeze. Din păcate, în America cea mai mare parte dintre judecători se ocupă mai mult cu admiterea divorţului decât cu reconcilierea soţilor în cauză.
În ancheta aceea, ca şi în multe altele, foarte mulţi copii au scris: „Cât de fericit aş fi dacă părinţii mei s-ar împăca!”
Isus înţelegea că divorţul părinţilor este cea mai grea lovitură pentru copii. De aceea, imediat după ce a conmdamnat scandalizarea celor mici, a osândit şi divorţul, indicându-l ca pe un al doilea izvor de nefericire.
Ocazia i-a fost dată de întrebarea fariseilor dacă este îngăduit bărbatului să se despartă de soţia lui. Punând această întrebare, fariseii prezentară un citat din Deuteronom, care, după spusele lor, îngăduia aşa ceva. Isus răspunse că Moise îngăduie bărbaţilor să-şi lase nevestele, dar asta numai din cauza împietririi inimii lor. Pentru că mulţi evrei erau foarte cruzi şi sălbatici cu nevestele lor, Moise a încuviinţat această despărţire.
Isus ştia că din cauza divorţului viaţa soţiei şi a copiilor devenea foarte grea şi tristă... De aceea le şi cerea bărbaţilor să-şi schimbe inima, să fie mai buni şi să nu-şi părăsească soţiile.
Evreilor, care-l întrebau cu privire la divorţ, Isus le spunea că deja, la începutul lumii, atunci când i-a creat pe cei dintâi oameni, Dumnezeu l-a unit pe bărbat cu soţia lui în căsătorie într-o familie bine închegată şi plină de armonie: „De aceea, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10, 6).
Părinţii voştri au temperamente şi caractere diferite, fiindcă fiecare dintre ei au fost crescuţi într-un ambient diferit şi au primit un anumit fel de educaţie. Unii ar vrea să divorţeze, dar atunci când se uită la voi şi sunteţi aşa cum sunteţi, poate chiar drăguţi şi buni, nu se îndură să vă lase singuri, lipsiţi de ajutor şi de dragostea lor. Gândul acesta îi face să treacă peste neînţelegerile din trecut, îşi iartă unul altuia abaterile şi renunţă la divorţ.
Dar să presupunem că ei totuşi divorţează. Oricum, chiar dacă trăiesc despărţiţi unul de altul, ei nu-şi pot uita cel dintâi al lor „cuibuşor de bucurii”, nu-şi pot uita copiii. Se gândesc că sunt încă mici şi că au nevoioe de asistenţa şi ajutorul lor. Totodată, îşi dau seama că aceşti copii îşi mai iubesc mama, îşi mai iubesc tatăl, cu toate că le simt lipsa... Deseori, la asemenea gânduri, unii dintre divorţaţi ajung la concluzia că trebuie să se împace.
Dar, să ascultăm ce povesteşte Angelica, o fată de 12 ani din Coreea:
„În una din zile, părinţii mei s-au certat. Mama ne-a spus plângând că merge la o verişoară a ei şi ne va lăsa numai cu tata. Atât eu, cât şi frăţiorul meu am tot rugat-o să nu plece, dar ea ne-a spus să fim înţelegători, fiindcă ea nu mai poate sta în casa aceasta. Şi, în cele din urmă, a plecat!
După plecarea ei, noi ne rugam foarte mult pentru dânsa. Apoi am început să fac ordine prin casă, exact aşa cum făcea mama, iar după cinci zile, mama s-a reîntors acasă şi s-a împăcat cu tata!...”
Copiii aceia aparţineau Organizaţiei Catolice „Isus”, şi erau nişte creştini fervenţi. Erau veseli şi bine dispuşi totdeauna, îşi ajutau părinţii în treburile casei şi îi iubeau. De aceea şi mama le-a simţit lipsa. Era convinsă că se rugau copiii pentru dânsa şi asta i-a făcut mai uşoară reîntoarcerea acasă. Pe lângă aceasta, aici era vorba de o familie creştină, din care cauză nici nu i-a fost greu să revină.
Aşa cum vedeţi, dragi copii, dragostea şi pacea în familii depinde în bună măsură şi de voi. Dacă sunteţi ascultători şi harnici, voi veţi consolida unitatea şi dragostea părinţilor. Însă un copil răutăcios, neascultător şi obraznic poate contribui la despărţirea propriilor lui părinţi, şi în cazul acesta, părinţii nu vor simţi niciodată lipsa unui astfel de copil.
Cu toate că nu vă gândiţi la aşa ceva, trebuie să ştiţi că şi voi vă pregătiţi pentru căsătorie şi mai târziu veţi întemeia o familie, cel puţin cea mai mare parte dintre voi.
O mamă a cumpărat din piaţă un coş cu mere şi un coş cu struguri. După ce a spălat bine atât merele, cât şi strugurii, mama şi-a chemat copiii şi le-a spus să aleagă fiecare ce-i place: ori mere, ori struguri, pe care să-i pună la masă fiecăruia la locul respectiv. Gianni în vârstă de 12 ani şi-a ales un măr, iar mama şi ceilalţi copii mai mici şi-au ales struguri.
În timpul mesei, pe când se mânca primul fel, Gianni, uitându-se la strugurii gustoşi, acum îi părea rău că nu alesese şi el struguri, iar când mama merse în bucătărie pentru un minut, el propuse atât frăţiorului, cât şi surioarei de a face schimb, dar nici unul dintre ei nu voiră. La întoarcerea mamei, Gianni îi spuse aproape plângând că ar vrea struguri. Atunci mama, cu surâsul pe buze, îi dădu lui Gianni propria ei porţie de struguri...
Acum, Gianni era mărişor, şi începu să-i placă fetele. Dar, era el pregătit pentru o dragoste frumoasă şi pentru căsătorie? Desigur că nu. Astăzi îi plăcea o fată, mâine o prefera pe alta... pentru că Gianni se mai afla încă sub influenţa capriciilor, a mofturilor. Era egoist, făcea numai ceea ce-i plăcea şi numai ceea ce voia el... Foarte mulţi sunt copiii care se aseamănă cu Gianni.
Dacă ei vor să fie buni soţi şi bune soţii, atunci trebuie să se asemene cu mama lui Gianni. Cu surâsul pe buze trebuie să renunţe la propriile lor idei ori plăceri. Dar pentru a atinge o astfel de ţintă se cer ani şi ani de muncă şi eforturi susţinute.
Prin urmare, nu-i suficient ca un băiat sau o fată să fie maturi din punct de vedere fizic, pentru a se căsători cu toate că simt în inimi imboldul dragostei.
Atât băieţii, cât şi fetele nu sunt pregătiţi pentru căsătorie atâta vreme cât se ofensează pentru cea mai mică neatenţie; cînd nu ştiu să ierte greşelile altora: fraţi, surori, colegi, etc. Asta, pentru că la vremea încercării nu vor şti să ierte nici în viaţa matrimonială, bărbatului ori soţiei, din care cauză se vor ivi certuri, gelozii, şi, în cele din urmă, divorţul. Capacitatea de a uita nedreptăţile îndurate, fidelitatea în prietenia dintre voi, sunt mărturii ale maturităţii şi ale capacităţii unei dragoste frumoasă şi nobilă.
Cred că printre voi sunt mulţi copii buni care nu se mânie din cauza micilor ofense şi le iartă cu cea mai mare uşurinţă, aşa, ca Angelica din Coreea. Asemenea copii sănătoşi sufleteşte şi trupeşte vor fi capabili de a întemeia familii cu adevărat bune, pentru că asemenea caractere nu se grăbesc la însurătoare ori la măritiş, pentru că le vine greu să se despartă de părinţi, surori şi fraţi, deoarece se simt bine printre ei, şi se pregătesc pentru căsătorie fără nici o grabă.
Isus nu admite divorţul, ci doreşte ca toate familiile să trăiască în pace şi în dragoste. Mulţi sunt copiii, şi cred că şi voi vă aflaţi printre aceştia, care prin purtarea lor cuviincioasă contribuie la păstrarea unităţii şi a dragostei. Isus îi iubeşte pe asemenea copii şi le binecuvântează toate eforturile şi toate muncile.

                                                                                                                                                                                                   Klimeck