După vacanţă copiii dintr-a treia au promovat în a IV-a, unde au aflat un nou învăţător. Cea mai mare parte dintre elevi, nu-şi mai aduceau aminte de învăţătorul pe care-l avuseră anul trecut, nu mai voiau să ştie de el. Unii dintre ei nici nu-l salutau. Atunci când cu un an în urmă începură clasa a III-a, li se părea că învăţătorul acesta este o persoană amabilă şi foarte bună la inimă. Într-un chip deosebit fetelor le plăcea cel mai mult de el, deoarece, cu ele se purta cu mai multă delicateţe, şi chiar atunci când era vorba de făcut vreo observaţie, ele erau tratate cu mai multă blândeţe decât băieţii...
Dar după câteva luni de la începerea şcolii, băieţilor nu le mai plăcea de el şi nu-l mai socoteau ca pe un prieten al lor.
- Pentru ce?
- Este prea exigent şi dă note proaste chiar şi la fete, spuneau ei.
Cam aşa o sfârşesc toate prieteniile dintre elevi şi învăţători...
Un fapt extraordinar i s-a întâmplat lui Isus acum aproape două mii de ani în urmă, în sinagoga din Cafarnaum. Atunci într-o lungă cuvântare, Isus a spus că însuşi Trupul lui va deveni o hrană a oamenilor, pentru ca ei să aibă tăria necesară unei vieţi bune în lume. Şi pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască de aceasta a repetat de mai multe ori cum că oamenii trebuie să mănânce Trupul lui şi să bea Sângele lui.
Evreilor care-l ascultau li se părea cu neputinţă aşa ceva. Se mirau şi tot vorbeau între ei: „Cum este cu putinţă ca trupul unui om să devină hrană şi să-l mănânce oamenii?”
Pentru că nu înţelegeau acest adevăr, mulţi dintre ascultători au plecat, l-au părăsit, nu numai dintre cei veniţi întâmplător sau numai din curiozitate la sinagogă, ci chiar şi unii dintre ucenici. Mult şi bine îl urmaseră pe Isus, şi acum l-au părăsit întristaţi: „Din clipa aceea mulţi dintre ucenicii lui s-au întors înapoi şi nu mai mergeau cu el”. Au plecat în căutarea unui alt învăţător.
Dar după câteva luni de la începerea şcolii, băieţilor nu le mai plăcea de el şi nu-l mai socoteau ca pe un prieten al lor.
- Pentru ce?
- Este prea exigent şi dă note proaste chiar şi la fete, spuneau ei.
Cam aşa o sfârşesc toate prieteniile dintre elevi şi învăţători...
Un fapt extraordinar i s-a întâmplat lui Isus acum aproape două mii de ani în urmă, în sinagoga din Cafarnaum. Atunci într-o lungă cuvântare, Isus a spus că însuşi Trupul lui va deveni o hrană a oamenilor, pentru ca ei să aibă tăria necesară unei vieţi bune în lume. Şi pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască de aceasta a repetat de mai multe ori cum că oamenii trebuie să mănânce Trupul lui şi să bea Sângele lui.
Evreilor care-l ascultau li se părea cu neputinţă aşa ceva. Se mirau şi tot vorbeau între ei: „Cum este cu putinţă ca trupul unui om să devină hrană şi să-l mănânce oamenii?”
Pentru că nu înţelegeau acest adevăr, mulţi dintre ascultători au plecat, l-au părăsit, nu numai dintre cei veniţi întâmplător sau numai din curiozitate la sinagogă, ci chiar şi unii dintre ucenici. Mult şi bine îl urmaseră pe Isus, şi acum l-au părăsit întristaţi: „Din clipa aceea mulţi dintre ucenicii lui s-au întors înapoi şi nu mai mergeau cu el”. Au plecat în căutarea unui alt învăţător.
Pe Isus l-a durut mult plecarea acestora, dar cu toate acestea el nu şi-a schimbat mesajul euharistic, nu şi l-a retras pentru a opri plecarea lor.
Însă apostolii cei aleşi de la început, aceştia au rămas. Atunci când Isus i-a întrebat: „Vreţi oare să plecaţi şi voi?”, Petru a răspuns în numele celor doisprezece: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!”
Însă apostolii cei aleşi de la început, aceştia au rămas. Atunci când Isus i-a întrebat: „Vreţi oare să plecaţi şi voi?”, Petru a răspuns în numele celor doisprezece: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!”
Credeţi voi că în zilele noastre nu i se întâmplă lui Isus acelaşi lucru? Credeţi că nu-l părăsesc copiii, oamenii în toată firea şi chiar prietenii?...
Poate veţi spune: „Vai, dar noi nu suntem dintre cei care-l părăsesc pe Isus! Demonstrăm aceasta chiar şi prin faptul că ne aflăm astăzi la sfânta liturghie, că nu lipsim de la catehism... Ne spunem rugăciunile totdeauna seara şi dimineaţa etc...”.
Da, aşa este şi Isus se bucură de aceasta. Dar, ia gândiţi-vă puţin: în ce măsură sunt toate acestea meritul vostru, şi cât de mult datoraţi părinţilor voştri, pentru că vă amintesc de toate acestea şi vă controlează, dacă într-adevăr aţi fost sau nu la biserică şi la catehism?!
În una din zile Cristinel s-a întors de la şcoală foarte neliniştit şi gânditor. O bună bucată de vreme nici n-a vrut să-i răspundă mamei, care tot îl întreba ce are, de ce este atât de îngrijorat; dar în cele din urmă tot i-a spus: „Mamă, astăzi venind de la şcoală am intrat în biserică pentru a-i face o vizită lui Isus din Preasfântul Sacrament, dar biserica era goală. Golul acela din biserică mi-a dat mult de gândit. Mă gândeam că Isus trebuie să ne iubească nesfârşit de mult, din moment ce stă într-o aşa singurătate şi răceală în sfântul Tabernacol. Nu ne părăseşte chiar dacă nu merge nimeni în timpul zilei ca să-l viziteze, cu toate că ar putea sta foarte bine în cer, unde s-ar bucura de prezenţa Maicii sale, a sfinţilor şi a îngerilor. Însă el rămâne aici în bisericile noastre, de cele mai multe ori pustii şi reci.
Nu aş putea spune câţi dintre voi intră în biserică în timpul săptămânii pentru a-i face o vizită lui Isus. Părinţii nu vă obligă şi nici nu vă controlează dacă faceţi aceasta, şi depinde numai de voinţa voastră. Cu cât mai des merge cineva la biserică, cu atât va fi mai sigur că nu-l va părăsi pe Isus. Dar cine nu face vizite la sfântul sacrament, într-un fel oarecare acela s-a lepădat de Isus.
Noi, preoţii, avem posibilitatea de a observa fenomenul acesta. Aproape toţi copiii din parohie, au făcut sau vor face prima lor sfântă Împărtăşanie. Dar după aceea, un an-doi, mai vin la biserică, dar după aceea numărul lor se răreşte an de an. Şi asta mai ales atunci când părinţii lipsesc de acasă, sau când părinţii nu le amintesc copiilor de această datorie, pentru că nici ei nu merg la biserică decât numai aşa de ochii lumii. În unele parohii numai jumătate din cei care au făcut prima Împărtăşanie şi au împlinit 14 ani, dacă mai vin la liturghie.
Atunci când Isus nu-i vede în biserică pe foştii lui ucenici şi prieteni se întristează...
În Franţa, un băiat pe nume Paulin Foisset se pregătea pentru prima lui sfântă Împărtăşanie. Parohul îi admira zelul şi religiozitatea lui, dar în acelaşi timp se gândea cu tristeţe la viaţa lui de mai târziu, când va trece nepăsător pe lângă biserică, va începe să bea şi să fumeze, când nu va mai veni la biserică, nu-i va mai saluta pe preoţi, aşa cum făcea cea mai mare parte dintre parohienii lui.
Dar nu a fost să fie aşa, fiindcă Paulin a adunat în jurul lui un grup de copii dintre cei care primiseră întâia Împărtăşanie odată cu el şi împreună se hotărâră de a o repeta la prima aniversare. Însă după un an, din grupul acela de copii nu mai rămăseseră decât cinci, care nu se descurajaseră. După ce au sărbătorit această aniversate aceşti cinci copii se hotărâră ca să se împărtăşească mai des, în fiecare lună. Pilda lor a atras şi pe alţii, care cu statornicia lor au însufleţit practicile evlavioase în întreaga parohie. Copiii aceştia când au devenit mai mari au atras la calea cea bună multe familii creştine.
Cum au putut ei face aşa ceva? Cred că toate acestea se datorează faptului că acei copii nu au dat nici o pildă rea colegilor şi nici oamenilor adulţi din parohie. Nu aşteptau îndemnul părinţilor de a merge la biserică, nu făceau voinţa lor proprie în orice împrejurare s-ar fi aflat. Pentru ei, important era ca să dea pildă bună tuturor acelora de care se apropiau.
Ce concluzii putem trage din comportarea acestor copii?
Mai întâi de toate nu trebuie să dăm nici o atenţie pildei rele şi indiferenţei pe care o vom observa la cei din jurul nostru; lucrul cel mai bun este de a ne ruga pentru ei. Pentru a vă ruga sau pentru a merge la biserică nu trebuie să aşteptaţi ca să vă spună părinţii, ci să faceţi aceasta din propria voastră iniţiativă.
Atunci când viaţa vi se va părea mai grea, când alţii ar vrea să vă slăbească credinţa, sau atunci când vouă înşivă vă va părea greu să păziţi poruncile lui Dumnezeu, spuneţi cu sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” Apoi adăugaţi şi aceste cuvinte: „Isuse, tu vezi cât sunt de slab, cât de greu îmi este de a-ţi păzi poruncile, şi de a-ţi înţelege ???. Ajută-mă în fiecare clipă!”
Astăzi primindu-l în inimile voastre, aşa să-i spuneţi lui Isus: „Isuse, vreau ca să fiu pentru totdeauna ucenicul şi prietenul tău. Nu îngădui niciodată ca să mă despart de tine!”.
Poate veţi spune: „Vai, dar noi nu suntem dintre cei care-l părăsesc pe Isus! Demonstrăm aceasta chiar şi prin faptul că ne aflăm astăzi la sfânta liturghie, că nu lipsim de la catehism... Ne spunem rugăciunile totdeauna seara şi dimineaţa etc...”.
Da, aşa este şi Isus se bucură de aceasta. Dar, ia gândiţi-vă puţin: în ce măsură sunt toate acestea meritul vostru, şi cât de mult datoraţi părinţilor voştri, pentru că vă amintesc de toate acestea şi vă controlează, dacă într-adevăr aţi fost sau nu la biserică şi la catehism?!
În una din zile Cristinel s-a întors de la şcoală foarte neliniştit şi gânditor. O bună bucată de vreme nici n-a vrut să-i răspundă mamei, care tot îl întreba ce are, de ce este atât de îngrijorat; dar în cele din urmă tot i-a spus: „Mamă, astăzi venind de la şcoală am intrat în biserică pentru a-i face o vizită lui Isus din Preasfântul Sacrament, dar biserica era goală. Golul acela din biserică mi-a dat mult de gândit. Mă gândeam că Isus trebuie să ne iubească nesfârşit de mult, din moment ce stă într-o aşa singurătate şi răceală în sfântul Tabernacol. Nu ne părăseşte chiar dacă nu merge nimeni în timpul zilei ca să-l viziteze, cu toate că ar putea sta foarte bine în cer, unde s-ar bucura de prezenţa Maicii sale, a sfinţilor şi a îngerilor. Însă el rămâne aici în bisericile noastre, de cele mai multe ori pustii şi reci.
Nu aş putea spune câţi dintre voi intră în biserică în timpul săptămânii pentru a-i face o vizită lui Isus. Părinţii nu vă obligă şi nici nu vă controlează dacă faceţi aceasta, şi depinde numai de voinţa voastră. Cu cât mai des merge cineva la biserică, cu atât va fi mai sigur că nu-l va părăsi pe Isus. Dar cine nu face vizite la sfântul sacrament, într-un fel oarecare acela s-a lepădat de Isus.
Noi, preoţii, avem posibilitatea de a observa fenomenul acesta. Aproape toţi copiii din parohie, au făcut sau vor face prima lor sfântă Împărtăşanie. Dar după aceea, un an-doi, mai vin la biserică, dar după aceea numărul lor se răreşte an de an. Şi asta mai ales atunci când părinţii lipsesc de acasă, sau când părinţii nu le amintesc copiilor de această datorie, pentru că nici ei nu merg la biserică decât numai aşa de ochii lumii. În unele parohii numai jumătate din cei care au făcut prima Împărtăşanie şi au împlinit 14 ani, dacă mai vin la liturghie.
Atunci când Isus nu-i vede în biserică pe foştii lui ucenici şi prieteni se întristează...
În Franţa, un băiat pe nume Paulin Foisset se pregătea pentru prima lui sfântă Împărtăşanie. Parohul îi admira zelul şi religiozitatea lui, dar în acelaşi timp se gândea cu tristeţe la viaţa lui de mai târziu, când va trece nepăsător pe lângă biserică, va începe să bea şi să fumeze, când nu va mai veni la biserică, nu-i va mai saluta pe preoţi, aşa cum făcea cea mai mare parte dintre parohienii lui.
Dar nu a fost să fie aşa, fiindcă Paulin a adunat în jurul lui un grup de copii dintre cei care primiseră întâia Împărtăşanie odată cu el şi împreună se hotărâră de a o repeta la prima aniversare. Însă după un an, din grupul acela de copii nu mai rămăseseră decât cinci, care nu se descurajaseră. După ce au sărbătorit această aniversate aceşti cinci copii se hotărâră ca să se împărtăşească mai des, în fiecare lună. Pilda lor a atras şi pe alţii, care cu statornicia lor au însufleţit practicile evlavioase în întreaga parohie. Copiii aceştia când au devenit mai mari au atras la calea cea bună multe familii creştine.
Cum au putut ei face aşa ceva? Cred că toate acestea se datorează faptului că acei copii nu au dat nici o pildă rea colegilor şi nici oamenilor adulţi din parohie. Nu aşteptau îndemnul părinţilor de a merge la biserică, nu făceau voinţa lor proprie în orice împrejurare s-ar fi aflat. Pentru ei, important era ca să dea pildă bună tuturor acelora de care se apropiau.
Ce concluzii putem trage din comportarea acestor copii?
Mai întâi de toate nu trebuie să dăm nici o atenţie pildei rele şi indiferenţei pe care o vom observa la cei din jurul nostru; lucrul cel mai bun este de a ne ruga pentru ei. Pentru a vă ruga sau pentru a merge la biserică nu trebuie să aşteptaţi ca să vă spună părinţii, ci să faceţi aceasta din propria voastră iniţiativă.
Atunci când viaţa vi se va părea mai grea, când alţii ar vrea să vă slăbească credinţa, sau atunci când vouă înşivă vă va părea greu să păziţi poruncile lui Dumnezeu, spuneţi cu sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” Apoi adăugaţi şi aceste cuvinte: „Isuse, tu vezi cât sunt de slab, cât de greu îmi este de a-ţi păzi poruncile, şi de a-ţi înţelege ???. Ajută-mă în fiecare clipă!”
Astăzi primindu-l în inimile voastre, aşa să-i spuneţi lui Isus: „Isuse, vreau ca să fiu pentru totdeauna ucenicul şi prietenul tău. Nu îngădui niciodată ca să mă despart de tine!”.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu