Profetul Ilie era un apărător neînfricat al Dumnezeului adevărat, printre israeliţi, şi din această cauză era urât de către regina Isabela care voia să introducă în Palestina cultul lui Baal, un idol păgân. Pentru a-şi salva viaţa, Ilie s-a retras în pustiu. Însă pustiul nu era adăpost potrivit pentru că acolo soarele arde cu putere, şi lipseşte orice vegetaţie.
În cele din urmă, Ilie, flămând şi obosit a găsit un copăcel, la umbra căruia s-a şi culcat. Desigur, fiind vorba de posibilitatea salvării lui, a început să se roage Domnului cu aceste cuvinte: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” Cu alte cuvinte, el nu era cu nimic mai bun decât părinţii lui, care muriseră. Apoi a adormit la umbra acelui copăcel.
Dar la un moment dat s-a simţit atins de cineva. S-a trezit şi a văzut că se află în faţa unui înger care-i spuse: „Scoală-te şi mănâncă, pentru că drumul pe care îl ai de făcut este prea lung pentru tine”. Atunci el s-a trezit şi a găsit la căpătâi o turtă coaptă şi un urcior cu apă... A mâncat, apoi iar s-a culcat. După ce s-a trezit, a mai mâncat şi bucata de turtă care-i mai rămăsese şi a băut şi puţina apă care se mai afla în urcior. Turta aceea şi apa din urcior i-a dat lui Ilie atâta putere încât a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la muntele Horeb. Aşa şi-a salvat viaţa.
Pâinea care i-a salvat viaţa lui Ilie reprezintă o altă pâine, pâinea euharistică dată de Cristos, pâinea care îl hrăneşte pe tot omul, adică întreaga lui fiinţă: mintea şi voinţa.
În timpul călătoriei noastre în viaţă, ca şi Ilie, vom întâlni momente grele şi primejdioase peste care nu vom putea trece, dacă nu vom fi hrăniţi cu pâinea euharistică.
Adevărul cum că Isus este pâinea coborâtă din cer, el l-a vestit în sinagoga de la Cafarnaum. Însă evreii nu voiau să creadă cuvintelor lui şi se întrebau plini de uimire: „Oare nu este acesta fiul lui Iosif pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de zice el: «Eu m-am coborât din cer»?”.
Îndoieli şi mai mari au trezit în inimile lor aceste cuvinte ale lui Moise: „Pâinea pe care o voi da eu este Trupul meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”. La auzul acestor cuvinte iudeii dădeau din cap nedumeriţi, zicând: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui ca să-l mâncăm”? (In 6, 52).
Şi în zilele noastre mai sunt oameni care nu cred că în timpul Sfintei Liturghii, ostiile devin adevăratul trup al lui Isus Cristos.
În timpul unei convorbiri cu un preot catolic mai mulţi musulmani susţineau că aşa ceva este cu neputinţă. Preotul le-a răspuns:
- Cred că ştiţi că atunci când eraţi copii trupurile voastre erau mici. Cum s-au dezvoltat şi au ajuns în starea actuală?
- Pentru că am mâncat.
- Aşadar, organismul vostru poate transforma pâinea în trup. Pentru ce nu ar fi putut face aceasta Isus, care este Fiul lui Dumnezeu?
Aşa cum aţi observat, în raţionamentul acesta se face numai o asemănare, pentru că este o mare deosebire între transformarea naturală a pâinii, care se face în chip vizibil, şi minunata transformare a ostiei văzute în trupul nevăzut al lui Isus. Noi nu putem înţelege cum se face aceasta, şi de aceea, după consacrare preotul spune cu glas tare „Misterul credinţei”.
Pentru noi, problema cea mai importantă nu este aceea de a înţelege acest mister, ci de a-l primi pe Isus, practic, în inimile noastre sub speciile pâinii pentru a putea trăi o viaţă bună creştinească.
Asta o înţelegea foarte bine sfântul Ioan Don Bosco, şi dorea ca elevii lui să se apropie cât mai des de sfânta Împărtăşanie. Într-o dimineaţă din luna mai, în timpul liturghiei, la timpul potrivit, deschise Tabernacolul, luă pixida cu sfintele ostii, şi se îndreptă spre balustradă pentru a împărţi elevilor sfânta Împărtăşanie. Însă, cu uimire şi cu tristeţe, observă că nu venise nimeni care să se împărtăşească. Atunci închise pixida, o depuse în Tabernacol, şi, îngândurat, îşi termină Sfânta Liturghie. Era trist pentru că în capela în care celebrase nu se aflau mai mult de o sută dintre elevii lui. Aceasta s-a întâmplat pentru că Don Bosco nu-i obliga niciodată pe elevii lui ca să se împărtăşească.
Probabil că mă veţi întreba: „Cum se face că nici unul dintre elevii care se aflau prezenţi atunci la Sfânta Liturghie nu se împărtăşise? Aveau ei pe conştiinţă păcate grave, din care cauză să nu-l poată primi pe Isus?” Cu siguranţă că nu, pentru că la vârsta aceea, copiii foarte rar săvârşesc păcate grave, ci pentru că pe vremea aceea creştinii nu se împărtăşeau atât de des. Numai câteva persoane dintre cele mai evlavioase se apropiau mai des de sfânta Împărtăşanie. Poate că printre elevii aceia ar fi existat vreunul care ar fi vrut să se împărtăşească, dar care se ruşina de ceilalţi... Dacă printre copiii aceia s-ar fi aflat vreunul mai curajos, care să fi făcut cel dintâi pas, desigur că ar mai fi îndrăznit şi alţii să-l urmeze.
Totuşi, la liturghiile ce au urmat, unul dintre ei a făcut pasul acesta. Se numea Domenic Savio... Mai înainte de a intra în Institutul lui Don Bosco, el deseori se apropia de sfânta Împărtăşanie în biserica parohială. Aşa se face că la liturghiile de mai târziu, Don Bosco privea cu bucurie un grup de copii, care îl urmau pe Domenic Savio la sfânta Împărtăşanie.
Astăzi, în multe parohii se întâmplă exact contrariul celor petrecute în Institutul lui Don Bosco, pentru că există împărtăşanie deasă... Dorinţa lui Isus este ca în timpul liturghiei duminicale, mulţi, pe cât posibil chiar toţi copiii, să-l primească în inimile lor, dar în acelaşi timp toţi să fie pregătiţi cât se poate de bine pentru a-l primi cum se cuvine.
Profetul Ilie, după ce a mâncat din pâinea miraculoasă, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Horeb. Călătoria voastră va dura mai mult, adică toată viaţa. Va trebui să mai treacă mulţi ani până să ajungeţi în cer, timp în care, ca şi profetului Ilie, vi se vor putea întâmpla multe lucruri neplăcute. În unele împrejurări, asemenea lui, ar putea să vă pară că nu mai puteţi merge din cauza oboselii şi aţi prefera mai degrabă moartea. Acesta este timpul când trebuie să vă amintiţi că vă aşteaptă Isus ascuns în sfânta ostie pentru a vă reîmprospăta puterile necesare pentru a-i putea continua opera, pentru a trăi după Evanghelie.
În cele din urmă, Ilie, flămând şi obosit a găsit un copăcel, la umbra căruia s-a şi culcat. Desigur, fiind vorba de posibilitatea salvării lui, a început să se roage Domnului cu aceste cuvinte: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” Cu alte cuvinte, el nu era cu nimic mai bun decât părinţii lui, care muriseră. Apoi a adormit la umbra acelui copăcel.
Dar la un moment dat s-a simţit atins de cineva. S-a trezit şi a văzut că se află în faţa unui înger care-i spuse: „Scoală-te şi mănâncă, pentru că drumul pe care îl ai de făcut este prea lung pentru tine”. Atunci el s-a trezit şi a găsit la căpătâi o turtă coaptă şi un urcior cu apă... A mâncat, apoi iar s-a culcat. După ce s-a trezit, a mai mâncat şi bucata de turtă care-i mai rămăsese şi a băut şi puţina apă care se mai afla în urcior. Turta aceea şi apa din urcior i-a dat lui Ilie atâta putere încât a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la muntele Horeb. Aşa şi-a salvat viaţa.
Pâinea care i-a salvat viaţa lui Ilie reprezintă o altă pâine, pâinea euharistică dată de Cristos, pâinea care îl hrăneşte pe tot omul, adică întreaga lui fiinţă: mintea şi voinţa.
În timpul călătoriei noastre în viaţă, ca şi Ilie, vom întâlni momente grele şi primejdioase peste care nu vom putea trece, dacă nu vom fi hrăniţi cu pâinea euharistică.
Adevărul cum că Isus este pâinea coborâtă din cer, el l-a vestit în sinagoga de la Cafarnaum. Însă evreii nu voiau să creadă cuvintelor lui şi se întrebau plini de uimire: „Oare nu este acesta fiul lui Iosif pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de zice el: «Eu m-am coborât din cer»?”.
Îndoieli şi mai mari au trezit în inimile lor aceste cuvinte ale lui Moise: „Pâinea pe care o voi da eu este Trupul meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”. La auzul acestor cuvinte iudeii dădeau din cap nedumeriţi, zicând: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui ca să-l mâncăm”? (In 6, 52).
Şi în zilele noastre mai sunt oameni care nu cred că în timpul Sfintei Liturghii, ostiile devin adevăratul trup al lui Isus Cristos.
În timpul unei convorbiri cu un preot catolic mai mulţi musulmani susţineau că aşa ceva este cu neputinţă. Preotul le-a răspuns:
- Cred că ştiţi că atunci când eraţi copii trupurile voastre erau mici. Cum s-au dezvoltat şi au ajuns în starea actuală?
- Pentru că am mâncat.
- Aşadar, organismul vostru poate transforma pâinea în trup. Pentru ce nu ar fi putut face aceasta Isus, care este Fiul lui Dumnezeu?
Aşa cum aţi observat, în raţionamentul acesta se face numai o asemănare, pentru că este o mare deosebire între transformarea naturală a pâinii, care se face în chip vizibil, şi minunata transformare a ostiei văzute în trupul nevăzut al lui Isus. Noi nu putem înţelege cum se face aceasta, şi de aceea, după consacrare preotul spune cu glas tare „Misterul credinţei”.
Pentru noi, problema cea mai importantă nu este aceea de a înţelege acest mister, ci de a-l primi pe Isus, practic, în inimile noastre sub speciile pâinii pentru a putea trăi o viaţă bună creştinească.
Asta o înţelegea foarte bine sfântul Ioan Don Bosco, şi dorea ca elevii lui să se apropie cât mai des de sfânta Împărtăşanie. Într-o dimineaţă din luna mai, în timpul liturghiei, la timpul potrivit, deschise Tabernacolul, luă pixida cu sfintele ostii, şi se îndreptă spre balustradă pentru a împărţi elevilor sfânta Împărtăşanie. Însă, cu uimire şi cu tristeţe, observă că nu venise nimeni care să se împărtăşească. Atunci închise pixida, o depuse în Tabernacol, şi, îngândurat, îşi termină Sfânta Liturghie. Era trist pentru că în capela în care celebrase nu se aflau mai mult de o sută dintre elevii lui. Aceasta s-a întâmplat pentru că Don Bosco nu-i obliga niciodată pe elevii lui ca să se împărtăşească.
Probabil că mă veţi întreba: „Cum se face că nici unul dintre elevii care se aflau prezenţi atunci la Sfânta Liturghie nu se împărtăşise? Aveau ei pe conştiinţă păcate grave, din care cauză să nu-l poată primi pe Isus?” Cu siguranţă că nu, pentru că la vârsta aceea, copiii foarte rar săvârşesc păcate grave, ci pentru că pe vremea aceea creştinii nu se împărtăşeau atât de des. Numai câteva persoane dintre cele mai evlavioase se apropiau mai des de sfânta Împărtăşanie. Poate că printre elevii aceia ar fi existat vreunul care ar fi vrut să se împărtăşească, dar care se ruşina de ceilalţi... Dacă printre copiii aceia s-ar fi aflat vreunul mai curajos, care să fi făcut cel dintâi pas, desigur că ar mai fi îndrăznit şi alţii să-l urmeze.
Totuşi, la liturghiile ce au urmat, unul dintre ei a făcut pasul acesta. Se numea Domenic Savio... Mai înainte de a intra în Institutul lui Don Bosco, el deseori se apropia de sfânta Împărtăşanie în biserica parohială. Aşa se face că la liturghiile de mai târziu, Don Bosco privea cu bucurie un grup de copii, care îl urmau pe Domenic Savio la sfânta Împărtăşanie.
Astăzi, în multe parohii se întâmplă exact contrariul celor petrecute în Institutul lui Don Bosco, pentru că există împărtăşanie deasă... Dorinţa lui Isus este ca în timpul liturghiei duminicale, mulţi, pe cât posibil chiar toţi copiii, să-l primească în inimile lor, dar în acelaşi timp toţi să fie pregătiţi cât se poate de bine pentru a-l primi cum se cuvine.
Profetul Ilie, după ce a mâncat din pâinea miraculoasă, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Horeb. Călătoria voastră va dura mai mult, adică toată viaţa. Va trebui să mai treacă mulţi ani până să ajungeţi în cer, timp în care, ca şi profetului Ilie, vi se vor putea întâmpla multe lucruri neplăcute. În unele împrejurări, asemenea lui, ar putea să vă pară că nu mai puteţi merge din cauza oboselii şi aţi prefera mai degrabă moartea. Acesta este timpul când trebuie să vă amintiţi că vă aşteaptă Isus ascuns în sfânta ostie pentru a vă reîmprospăta puterile necesare pentru a-i putea continua opera, pentru a trăi după Evanghelie.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu