Mulţi copii atunci când vin de la şcoală, de îndată ce-şi lasă geanta cu cărţi şi-şi schimbă hainele, strigă cu glas tare: „Mamă, mi-e foame!” Asta o fac mai ales în zilele când au avut nişte lecţii mai grele la şcoală, după ora de educaţie fizică, ori în urma unei excursii, etc. Sunt o seamă de copii, care au o poftă de mâncare foarte mare, care imediat ce se trezesc din somn încep să strige: „Mamă, mi-e foame!”.
În mod normal, mamele le dau imediat câte ceva de mâncare unor asemenea copii, zicându-şi cu satisfacţie: „Slavă Domnului că fata sau băiatul meu are poftă de mâncare şi am toată speranţa că se vor dezvolta normal şi armonios”.
Totuşi, sunt ţări cu multe familii sărace, în care mamele, cu toată bunăvoinţa, nu au ce să le dea de mâncare copiilor lor, atunci când acestea spun că le este foame. Asemenea mame sunt foarte triste, şi uitându-se la copiii lor flămânzi încep a plânge. De aceea, aceşti copii nu se dezvoltă normal şi nici nu fac progrese la învăţătură; se îmbolnăvesc uşor şi mulţi dintre ei mor la o vârstă foarte tânără.
Moise, acela care a eliberat poporul lui Israel din robia Egiptului, la un moment dat se afla în aceeaşi situaţie a acelei mame a copiilor flămânzi. După ieşirea din Egipt, israeliţii au înaintat în pustiu, căci pe acolo trecea drumul către ţara făgăduită. Însă în pustiu nu creşte nimic: nici grâu, nici orz şi nici un fel de verdeţuri, legume ori fructe. Înfometaţi şi fără nici o nădejde de îmbunătăţire a soartei, evreii cereau la tot pasul mâncare de la Moise. Murmurau împotriva lui pentru că-i adusese într-un pustiu sterp şi dogorit de soare. Îşi aminteau cu jale de traiul cel bun din Egipt, unde aveau hrană din belşug: carne, pâine, ceapă şi usturoi.
În cele din urmă, Dumnezeu s-a milostivit de ei şi a plouat peste dânşii mană, un fel de granule bune de mâncare, pentru toate gusturile. Timp de patruzeci de ani au mâncat ei mana aceasta, până în clipa în care au intrat în pământul făgăduit.
Vorbind cu Isus, aşa cum aţi auzit din evanghelie, evreii îşi aminteau cu mândrie de hrana miraculoasă, dată strămoşilor lor cu mii de ani în urmă... Mana minune este o imagine, un simbol al Preasfântului Sacrament, care ne împrospătează puterile spre a călători pe calea vieţii. Iar, la rândul ei, viaţa se aseamănă foarte bine cu pustiul.
Isus ştia bine ce înseamnă foamea. De aceea a şi înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, pentru a sătura mulţimea înfometată, care venise să-i asculte învăţătura.
Cei care mâncaseră atunci până la săturare, au mai venit şi altă dată la dânsul în speranţa că-i mai sătura încă o dată în chip minunat.
Isus explicând interesul evreilor pentru pâinea naturală, le-a spus că mai există şi o alt fel de foame, deosebită de foamea fizică, şi că există şi o hrană sufletească, nu numai trupească. Isus spusese deja chiar de la începutul vieţii sale publice, atunci când a fost ispitit de diavol: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul, care vine de la Dumnezeu” (Mt 4, 4). Însă acum le spune evreilor, că nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci chiar el însuşi este hrana sufletelor lor. El este pâinea coborâtă din cer care hrăneşte sufletele, dătătoare vieţii divine. Isus în cuvântarea lui precizează şi mai bine cele spuse, zicând că hrana aceea va fi Trupul şi Sângele lui, ascunse sub speciile pâinii şi ale vinului.
În cuvântarea aceasta a lui Isus se află vestirea Euharistică, Cina cea de Taină, din ajunul morţii sale.
Aşa cum spuneam la început, mamele voastre sunt foarte bucuroase atunci când observă că aveţi poftă de mâncare, pentru că din aceasta deduc că sunteţi sănătoşi. Dar ele se întristează atunci când văd că nu vă place mâncarea, când strâmbaţi din nas şi nu vreţi să mâncaţi.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre sănătatea sufletească. Atunci când copilul vine bucuros la învăţătura creştinească, ori participă cu drag la sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte, asta înseamnă că sufletul lui este sănătos. Atunci nu numai părinţii voştri se bucură, ci chiar şi noi, preoţii.
Însă acei copii care merg cu reţinere la orele de religie şi la Liturghie, înseamnă că sufletele lor sunt bolnave şi că au nevoie de medicamente, care aşa cum ştiţi, medicamentul cel mai bun nu este altul decât căinţa, spovada bună şi sfânta Împărtăşanie.
Prin urmare, cu toţii avem nevoie de hrană, atât trupească cât şi sufletească. Însă într-un chip cu totul deosebit, voi, copiii, aveţi mai multă nevoie decât adulţii, deoarece vă aflaţi în deplină dezvoltare şi trebuie să mâncaţi mai des. De aceea ar trebui să vă apropiaţi cât mai des de sfânta Împărtăşanie; să veniţi cu tragere de inimă la catehism, să spuneţi cât mai des sfântul Rozariu, să citiţi cărţi bune şi edificatoare. Dacă nu veţi mânca din această hrană, nu veţi avea o voinţă statornică, nici un caracter bun, şi ca atare nici un suflet sănătos.
Un misionar din Noua Guinee, Don Gennocchi, într-o scrisoare trimisă unui fost coleg din Europa, scrie următoarele:
„În una din zile traversam cu barca fluviul, care este destul de lat, şi asta nu prea departe de vărsarea lui în mare. La un moment dat un val puternic mi-a răsturnat barca. Atunci am început să înot, dar nu aveam nici un spor, căci atât vântul cât şi curentul apei îmi erau contrare, mă duceau tot mai adânc, şi din nefericire, marea nu era prea departe... Văzându-mi moartea cu ochii atunci am început să-mi recomand sufletul lui Dumnezeu.
La încercările mele disperate de a ajunge la mal, printre valuri, am observat un copil în vârstă de 14 ani, convertit şi botezat de mine, cu puţin timp înainte. Locuitorii din părţile acestea ştiu să înoate foarte bine, aşa se face că băiatul acesta mi-a salvat viaţa.
Eram obosit şi inima-mi bătea cu putere, totuşi cu un glas destul de firav l-am întrebat pe salvatorul meu de la moartea aproape sigură:
- Când te-ai aruncat în valuri pentru a mă salva, nu te-ai îngrozit la gândul că vei fi târât în mare de vântul puternic şi de curentul apei, ori că vei fi mâncat de vreun rechin, fiindcă ştii prea bine că sunt destui la gura acestui fluviu?
- Părinte, răspunse băiatul, într-adevăr, la început mi-a fost puţină teamă, dar datoria mea era să vă ajut. Ştiţi doar că numai cu puţin timp în urmă m-aţi botezat şi astă dimineaţă m-aţi împărtăşit cu Trupul Preasfânt al lui Isus. Avându-l eu pe Isus în inimă mi-a dispărut orice teamă, şi, în cazul că nu aş fi reuşit, acum, amândoi am fi în rai”.
Nimeni nu doreşte ca să trăiţi asemenea întâmplări tragice, însă curajul este de trebuinţă nu numai în cazuri excepţionale. Curajul vă este de trebuinţă în fiecare zi, în fiecare clipă pentru a vă învinge lenea şi plictiseala, pentru a vă face lecţiile, pentru a vă stăpâni mânia, pentru a vă împotrivi ispitelor. Tăria aceasta vi se va da numai dacă vă veţi apropia cât mai des de sfânta Împărtăşanie.
Numai prin mana venită de sus de la Dumnezeu, evreii au putut ajunge în ţara făgăduită. Isus, pe care-l veţi primi sub speciile pâinii vă va da tăria ca să vă trăiţi viaţa întru fericire şi aşa să ajungeţi cu toţii la cer, patria noastră care ne-a fost făgăduită.
În mod normal, mamele le dau imediat câte ceva de mâncare unor asemenea copii, zicându-şi cu satisfacţie: „Slavă Domnului că fata sau băiatul meu are poftă de mâncare şi am toată speranţa că se vor dezvolta normal şi armonios”.
Totuşi, sunt ţări cu multe familii sărace, în care mamele, cu toată bunăvoinţa, nu au ce să le dea de mâncare copiilor lor, atunci când acestea spun că le este foame. Asemenea mame sunt foarte triste, şi uitându-se la copiii lor flămânzi încep a plânge. De aceea, aceşti copii nu se dezvoltă normal şi nici nu fac progrese la învăţătură; se îmbolnăvesc uşor şi mulţi dintre ei mor la o vârstă foarte tânără.
Moise, acela care a eliberat poporul lui Israel din robia Egiptului, la un moment dat se afla în aceeaşi situaţie a acelei mame a copiilor flămânzi. După ieşirea din Egipt, israeliţii au înaintat în pustiu, căci pe acolo trecea drumul către ţara făgăduită. Însă în pustiu nu creşte nimic: nici grâu, nici orz şi nici un fel de verdeţuri, legume ori fructe. Înfometaţi şi fără nici o nădejde de îmbunătăţire a soartei, evreii cereau la tot pasul mâncare de la Moise. Murmurau împotriva lui pentru că-i adusese într-un pustiu sterp şi dogorit de soare. Îşi aminteau cu jale de traiul cel bun din Egipt, unde aveau hrană din belşug: carne, pâine, ceapă şi usturoi.
În cele din urmă, Dumnezeu s-a milostivit de ei şi a plouat peste dânşii mană, un fel de granule bune de mâncare, pentru toate gusturile. Timp de patruzeci de ani au mâncat ei mana aceasta, până în clipa în care au intrat în pământul făgăduit.
Vorbind cu Isus, aşa cum aţi auzit din evanghelie, evreii îşi aminteau cu mândrie de hrana miraculoasă, dată strămoşilor lor cu mii de ani în urmă... Mana minune este o imagine, un simbol al Preasfântului Sacrament, care ne împrospătează puterile spre a călători pe calea vieţii. Iar, la rândul ei, viaţa se aseamănă foarte bine cu pustiul.
Isus ştia bine ce înseamnă foamea. De aceea a şi înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, pentru a sătura mulţimea înfometată, care venise să-i asculte învăţătura.
Cei care mâncaseră atunci până la săturare, au mai venit şi altă dată la dânsul în speranţa că-i mai sătura încă o dată în chip minunat.
Isus explicând interesul evreilor pentru pâinea naturală, le-a spus că mai există şi o alt fel de foame, deosebită de foamea fizică, şi că există şi o hrană sufletească, nu numai trupească. Isus spusese deja chiar de la începutul vieţii sale publice, atunci când a fost ispitit de diavol: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul, care vine de la Dumnezeu” (Mt 4, 4). Însă acum le spune evreilor, că nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci chiar el însuşi este hrana sufletelor lor. El este pâinea coborâtă din cer care hrăneşte sufletele, dătătoare vieţii divine. Isus în cuvântarea lui precizează şi mai bine cele spuse, zicând că hrana aceea va fi Trupul şi Sângele lui, ascunse sub speciile pâinii şi ale vinului.
În cuvântarea aceasta a lui Isus se află vestirea Euharistică, Cina cea de Taină, din ajunul morţii sale.
Aşa cum spuneam la început, mamele voastre sunt foarte bucuroase atunci când observă că aveţi poftă de mâncare, pentru că din aceasta deduc că sunteţi sănătoşi. Dar ele se întristează atunci când văd că nu vă place mâncarea, când strâmbaţi din nas şi nu vreţi să mâncaţi.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre sănătatea sufletească. Atunci când copilul vine bucuros la învăţătura creştinească, ori participă cu drag la sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte, asta înseamnă că sufletul lui este sănătos. Atunci nu numai părinţii voştri se bucură, ci chiar şi noi, preoţii.
Însă acei copii care merg cu reţinere la orele de religie şi la Liturghie, înseamnă că sufletele lor sunt bolnave şi că au nevoie de medicamente, care aşa cum ştiţi, medicamentul cel mai bun nu este altul decât căinţa, spovada bună şi sfânta Împărtăşanie.
Prin urmare, cu toţii avem nevoie de hrană, atât trupească cât şi sufletească. Însă într-un chip cu totul deosebit, voi, copiii, aveţi mai multă nevoie decât adulţii, deoarece vă aflaţi în deplină dezvoltare şi trebuie să mâncaţi mai des. De aceea ar trebui să vă apropiaţi cât mai des de sfânta Împărtăşanie; să veniţi cu tragere de inimă la catehism, să spuneţi cât mai des sfântul Rozariu, să citiţi cărţi bune şi edificatoare. Dacă nu veţi mânca din această hrană, nu veţi avea o voinţă statornică, nici un caracter bun, şi ca atare nici un suflet sănătos.
Un misionar din Noua Guinee, Don Gennocchi, într-o scrisoare trimisă unui fost coleg din Europa, scrie următoarele:
„În una din zile traversam cu barca fluviul, care este destul de lat, şi asta nu prea departe de vărsarea lui în mare. La un moment dat un val puternic mi-a răsturnat barca. Atunci am început să înot, dar nu aveam nici un spor, căci atât vântul cât şi curentul apei îmi erau contrare, mă duceau tot mai adânc, şi din nefericire, marea nu era prea departe... Văzându-mi moartea cu ochii atunci am început să-mi recomand sufletul lui Dumnezeu.
La încercările mele disperate de a ajunge la mal, printre valuri, am observat un copil în vârstă de 14 ani, convertit şi botezat de mine, cu puţin timp înainte. Locuitorii din părţile acestea ştiu să înoate foarte bine, aşa se face că băiatul acesta mi-a salvat viaţa.
Eram obosit şi inima-mi bătea cu putere, totuşi cu un glas destul de firav l-am întrebat pe salvatorul meu de la moartea aproape sigură:
- Când te-ai aruncat în valuri pentru a mă salva, nu te-ai îngrozit la gândul că vei fi târât în mare de vântul puternic şi de curentul apei, ori că vei fi mâncat de vreun rechin, fiindcă ştii prea bine că sunt destui la gura acestui fluviu?
- Părinte, răspunse băiatul, într-adevăr, la început mi-a fost puţină teamă, dar datoria mea era să vă ajut. Ştiţi doar că numai cu puţin timp în urmă m-aţi botezat şi astă dimineaţă m-aţi împărtăşit cu Trupul Preasfânt al lui Isus. Avându-l eu pe Isus în inimă mi-a dispărut orice teamă, şi, în cazul că nu aş fi reuşit, acum, amândoi am fi în rai”.
Nimeni nu doreşte ca să trăiţi asemenea întâmplări tragice, însă curajul este de trebuinţă nu numai în cazuri excepţionale. Curajul vă este de trebuinţă în fiecare zi, în fiecare clipă pentru a vă învinge lenea şi plictiseala, pentru a vă face lecţiile, pentru a vă stăpâni mânia, pentru a vă împotrivi ispitelor. Tăria aceasta vi se va da numai dacă vă veţi apropia cât mai des de sfânta Împărtăşanie.
Numai prin mana venită de sus de la Dumnezeu, evreii au putut ajunge în ţara făgăduită. Isus, pe care-l veţi primi sub speciile pâinii vă va da tăria ca să vă trăiţi viaţa întru fericire şi aşa să ajungeţi cu toţii la cer, patria noastră care ne-a fost făgăduită.
Kilmeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu