DUMINICA A XXII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Cărturarii şi fariseii nu se aşezau niciodată la masă mai înainte de a-şi spăla mâinile. Iar atunci când se întorceau de la piaţă, după ce-şi făcuseră cumpărăturile, şi le spălau până la coate... De aceea, văzându-i pe unii dintre ucenicii lui Isus că se aşezaseră la masă cu mâinile nespălate, le-au criticat comportamentul, spunând că ar fi o călcare a legii lui Moise. Însă Isus a luat apărarea ucenicilor.
Un preot şi-a notat următoarea rugăciune a unui copil din clasa I-a: „Dacă m-aş mai putea naşte o dată, eu l-aş ruga pe Isus să-mi dea pielea neagră. În cazul acesta nu va mai trebui să mă spăl de petele de cernelă, care se formează în vreme ce ne dictează învăţătoarea!”
Însă asemenea copii trebuie lămuriţi, pentru că Isus nu era împotriva spălării mâinilor mai înainte de a se aşeza la masă. Aici putem aminti banchetul dat de fariseul Simon, la care fusese invitat şi Isus. Atunci el l-a învinuit oarecum pe Simon, că nu i-a dat apă să se spele, în vreme ce femeia aceea îi spăla picioarele cu lacrimi.
Isus era împotriva exagerării acestui fapt, care devenise atât de important, încât era considerat ca o poruncă a lui Dumnezeu. Din această simplă obligaţie de igienă, fariseii făcuseră o adevărată poruncă religioasă, şi spuneau că cine nu o observă păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu.
Palestina este una dintre ţările calde şi secetoase, unde adesea lipseşte chiar şi apa de băut. De aceea nici Isus nu-i dojenea pe apostoli atunci când nu se spălau pe mâini înainte de a mânca pâine.
În cea mai mare parte a ţărilor din Europa, şi nu numai din Europa, nu lipseşte apa. Astfel, mama are dreptate atunci când vă spune să vă spălaţi mâinile mai înainte de a vă aşeza la masă... 

Vorbind cu fariseii, Isus spunea că spălarea mâinilor este numai un simplu obicei omenesc şi ca atare nu poate fi considerat ca o poruncă a lui Dumnezeu. Cărturarii şi fariseii dădeau o mai mare atenţie curăţirii trupului, spălării tigăilor, decât poruncilor lui Dumnezeu, care vorbesc despre curăţirea lăuntrică, despre curăţirea sufletului şi a conştiinţei omului. Mâinile nespălate nu ne pot murdări sufletul. Însă mândria, invidia, ura, zgârcenia, necurăţia şi toate celelalte patimi, acelea murdăresc şi pervertesc sufletul şi inima omului. Isus a spus că trebuie dată o mai mare atenţie acestor lucruri, decât spălării mâinilor.
De la problema cu fariseii, să trecem acum la a noastră, de toate zilele. Desigur că voi aţi învăţat vreo câteva reguli de bună purtare, pe care nu trebuie să le nesocotiţi, dar în acelaşi timp nici nu trebuie să le consideraţi ca nişte porunci date de Dumnezeu. 

Aţi văzut de multe ori pe străzi, prin parcuri, inscripţii ca acestea: „Nu călcaţi iarba”, „Nu călcaţi florile”. Copiii educaţi vor respecta aceste oprelişti, aceste interdicţii... Dar să presupunem că un copil care se joacă cu mingea, şi că la o lovitură mai puţin controlată, mingea cade pe iarbă sau pe un răzor cu flori, iar copilul acela merge să o ia în ciuda opreliştilor... A făcut el un păcat prin aceasta?
Un alt exemplu: La şcoală totdeauna vi se spune: „Să nu întârziaţi de la lecţii!” Cine nu ţine cont de această înştiinţare şi întârzie adesea, cu tot dreptul este pedepsit. Dar dacă acasă i s-a îmbolnăvit tatăl ori mama, iar elevul este obligat să meargă şi să cumpere medicamente, şi din această cauză întârzie la şcoală, el a călcat acea înştiinţare, însă nu în mod voit.
Aşadar, în anumite cazuri, interdicţiile omeneşti pot fi trecute cu vederea, fără teama de a greşi, fără a păcătui. Însă poruncile lui Dumnezeu, cum ar fi: „ Să nu faci fapte necurate, să nu furi, să nu spui minciuni, etc”, acestea sunt cu mult mai importante decât toate interdicţiile omeneşti, şi sunt totdeauna obligatorii.
Cu toate acestea, nu-i chiar atât de uşor de a hotărî când poate fi nesocotită o interdicţie omenească, şi când nu. O seamă de elevi întârzie deseori la şcoală din motive nejustificate, sau trec intenţionat peste răzoarele de flori... De aceea, în conştiinţa omului se pot ivi îndoieli: când şi cum pot fi observate regulile omeneşti?
Unele regulamente omeneşti sunt strâns legate de poruncile lui Dumnezeu, spre exemplu: „Nu traversaţi strada decât numai prin locurile permise şi regulamentar”. Sau în tren, la fiecare fereastră, se află câte o etichetă pe care scrie: „Nu vă plecaţi în afară, pericol de moarte!” Această oprelişte este în strânsă legătură cu porunca a V-a a lui Dumnezeu: „Să nu ucizi”, care ne interzice de a ne pune viaţa în primejdie şi numai în cazuri cu totul excepţionale se poate trece peste asemenea oprelişti. Aşadar, noi trebuie să avem o conştiinţă formată pentru a putea decide atunci când este cazul de a trece peste aceste dispoziţii.
În mod obişnuit, atât poruncile cât şi dispoziţiile au o formă generală. Nu specifică exact cum trebuie să ne comportăm, în situaţii şi în cazuri mai deosebite. 

Soluţionarea problemelor cele mai grele, ca şi luarea unor hotărâri bune, pot fi concepute numai de o minte sănătoasă şi o conştiinţă curată şi sensibilă, tot aşa cum numai o balanţă sensibilă şi bine pusă la punct poate cântări cu precizie chiar şi cele mai mici obiecte. Din cauza multor păcate săvârşite în viaţă, conştiinţa îşi pierde sensibilitatea şi devine crudă, bolnavă, dacă nu chiar moartă. Copilul care spune minciuni la tot pasul, care întârzie deseori la şcoală, care nu-şi scoate bilet în autobuz, unul ca acesta nu mai simte remuşcările conştiinţei şi asta nu înseamnă altceva decât că o asemenea conştiinţă este moartă.
Pentru a avea conştiinţa sănătoasă şi sensibilă, trebuie nu numai să evitaţi săvârşirea păcatelor, dar şi să cereţi sfaturi de la părinţi, de la învăţători, de la preot, mai ales atunci când aveţi îndoieli asupra a ceea ce trebuie să faceţi. Oamenii aceştia vă vor ajuta la formarea caracterului şi a conştiinţei voastre. Căci trebuie să ştiţi: numai unui bun creştin, care deseori îl primeşte pe Domnul nostru în Sfânta Împărtăşanie, la momentul oportun însuşi Isus îi va şopti la ureche: „Asta, o poţi face. Asta, nu!”

Klimeck

DUMINICA A XXI-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

După vacanţă copiii dintr-a treia au promovat în a IV-a, unde au aflat un nou învăţător. Cea mai mare parte dintre elevi, nu-şi mai aduceau aminte de învăţătorul pe care-l avuseră anul trecut, nu mai voiau să ştie de el. Unii dintre ei nici nu-l salutau. Atunci când cu un an în urmă începură clasa a III-a, li se părea că învăţătorul acesta este o persoană amabilă şi foarte bună la inimă. Într-un chip deosebit fetelor le plăcea cel mai mult de el, deoarece, cu ele se purta cu mai multă delicateţe, şi chiar atunci când era vorba de făcut vreo observaţie, ele erau tratate cu mai multă blândeţe decât băieţii...
Dar după câteva luni de la începerea şcolii, băieţilor nu le mai plăcea de el şi nu-l mai socoteau ca pe un prieten al lor.
- Pentru ce?
- Este prea exigent şi dă note proaste chiar şi la fete, spuneau ei.
Cam aşa o sfârşesc toate prieteniile dintre elevi şi învăţători...
Un fapt extraordinar i s-a întâmplat lui Isus acum aproape două mii de ani în urmă, în sinagoga din Cafarnaum. Atunci într-o lungă cuvântare, Isus a spus că însuşi Trupul lui va deveni o hrană a oamenilor, pentru ca ei să aibă tăria necesară unei vieţi bune în lume. Şi pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască de aceasta a repetat de mai multe ori cum că oamenii trebuie să mănânce Trupul lui şi să bea Sângele lui.
Evreilor care-l ascultau li se părea cu neputinţă aşa ceva. Se mirau şi tot vorbeau între ei: „Cum este cu putinţă ca trupul unui om să devină hrană şi să-l mănânce oamenii?”
Pentru că nu înţelegeau acest adevăr, mulţi dintre ascultători au plecat, l-au părăsit, nu numai dintre cei veniţi întâmplător sau numai din curiozitate la sinagogă, ci chiar şi unii dintre ucenici. Mult şi bine îl urmaseră pe Isus, şi acum l-au părăsit întristaţi: „Din clipa aceea mulţi dintre ucenicii lui s-au întors înapoi şi nu mai mergeau cu el”. Au plecat în căutarea unui alt învăţător. 

Pe Isus l-a durut mult plecarea acestora, dar cu toate acestea el nu şi-a schimbat mesajul euharistic, nu şi l-a retras pentru a opri plecarea lor.
Însă apostolii cei aleşi de la început, aceştia au rămas. Atunci când Isus i-a întrebat: „Vreţi oare să plecaţi şi voi?”, Petru a răspuns în numele celor doisprezece: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!”

Credeţi voi că în zilele noastre nu i se întâmplă lui Isus acelaşi lucru? Credeţi că nu-l părăsesc copiii, oamenii în toată firea şi chiar prietenii?...
Poate veţi spune: „Vai, dar noi nu suntem dintre cei care-l părăsesc pe Isus! Demonstrăm aceasta chiar şi prin faptul că ne aflăm astăzi la sfânta liturghie, că nu lipsim de la catehism... Ne spunem rugăciunile totdeauna seara şi dimineaţa etc...”.
Da, aşa este şi Isus se bucură de aceasta. Dar, ia gândiţi-vă puţin: în ce măsură sunt toate acestea meritul vostru, şi cât de mult datoraţi părinţilor voştri, pentru că vă amintesc de toate acestea şi vă controlează, dacă într-adevăr aţi fost sau nu la biserică şi la catehism?!
În una din zile Cristinel s-a întors de la şcoală foarte neliniştit şi gânditor. O bună bucată de vreme nici n-a vrut să-i răspundă mamei, care tot îl întreba ce are, de ce este atât de îngrijorat; dar în cele din urmă tot i-a spus: „Mamă, astăzi venind de la şcoală am intrat în biserică pentru a-i face o vizită lui Isus din Preasfântul Sacrament, dar biserica era goală. Golul acela din biserică mi-a dat mult de gândit. Mă gândeam că Isus trebuie să ne iubească nesfârşit de mult, din moment ce stă într-o aşa singurătate şi răceală în sfântul Tabernacol. Nu ne părăseşte chiar dacă nu merge nimeni în timpul zilei ca să-l viziteze, cu toate că ar putea sta foarte bine în cer, unde s-ar bucura de prezenţa Maicii sale, a sfinţilor şi a îngerilor. Însă el rămâne aici în bisericile noastre, de cele mai multe ori pustii şi reci.
Nu aş putea spune câţi dintre voi intră în biserică în timpul săptămânii pentru a-i face o vizită lui Isus. Părinţii nu vă obligă şi nici nu vă controlează dacă faceţi aceasta, şi depinde numai de voinţa voastră. Cu cât mai des merge cineva la biserică, cu atât va fi mai sigur că nu-l va părăsi pe Isus. Dar cine nu face vizite la sfântul sacrament, într-un fel oarecare acela s-a lepădat de Isus.
Noi, preoţii, avem posibilitatea de a observa fenomenul acesta. Aproape toţi copiii din parohie, au făcut sau vor face prima lor sfântă Împărtăşanie. Dar după aceea, un an-doi, mai vin la biserică, dar după aceea numărul lor se răreşte an de an. Şi asta mai ales atunci când părinţii lipsesc de acasă, sau când părinţii nu le amintesc copiilor de această datorie, pentru că nici ei nu merg la biserică decât numai aşa de ochii lumii. În unele parohii numai jumătate din cei care au făcut prima Împărtăşanie şi au împlinit 14 ani, dacă mai vin la liturghie.
Atunci când Isus nu-i vede în biserică pe foştii lui ucenici şi prieteni se întristează...
În Franţa, un băiat pe nume Paulin Foisset se pregătea pentru prima lui sfântă Împărtăşanie. Parohul îi admira zelul şi religiozitatea lui, dar în acelaşi timp se gândea cu tristeţe la viaţa lui de mai târziu, când va trece nepăsător pe lângă biserică, va începe să bea şi să fumeze, când nu va mai veni la biserică, nu-i va mai saluta pe preoţi, aşa cum făcea cea mai mare parte dintre parohienii lui.
Dar nu a fost să fie aşa, fiindcă Paulin a adunat în jurul lui un grup de copii dintre cei care primiseră întâia Împărtăşanie odată cu el şi împreună se hotărâră de a o repeta la prima aniversare. Însă după un an, din grupul acela de copii nu mai rămăseseră decât cinci, care nu se descurajaseră. După ce au sărbătorit această aniversate aceşti cinci copii se hotărâră ca să se împărtăşească mai des, în fiecare lună. Pilda lor a atras şi pe alţii, care cu statornicia lor au însufleţit practicile evlavioase în întreaga parohie. Copiii aceştia când au devenit mai mari au atras la calea cea bună multe familii creştine.
Cum au putut ei face aşa ceva? Cred că toate acestea se datorează faptului că acei copii nu au dat nici o pildă rea colegilor şi nici oamenilor adulţi din parohie. Nu aşteptau îndemnul părinţilor de a merge la biserică, nu făceau voinţa lor proprie în orice împrejurare s-ar fi aflat. Pentru ei, important era ca să dea pildă bună tuturor acelora de care se apropiau.
Ce concluzii putem trage din comportarea acestor copii?
Mai întâi de toate nu trebuie să dăm nici o atenţie pildei rele şi indiferenţei pe care o vom observa la cei din jurul nostru; lucrul cel mai bun este de a ne ruga pentru ei. Pentru a vă ruga sau pentru a merge la biserică nu trebuie să aşteptaţi ca să vă spună părinţii, ci să faceţi aceasta din propria voastră iniţiativă.
Atunci când viaţa vi se va părea mai grea, când alţii ar vrea să vă slăbească credinţa, sau atunci când vouă înşivă vă va părea greu să păziţi poruncile lui Dumnezeu, spuneţi cu sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” Apoi adăugaţi şi aceste cuvinte: „Isuse, tu vezi cât sunt de slab, cât de greu îmi este de a-ţi păzi poruncile, şi de a-ţi înţelege ???. Ajută-mă în fiecare clipă!”
Astăzi primindu-l în inimile voastre, aşa să-i spuneţi lui Isus: „Isuse, vreau ca să fiu pentru totdeauna ucenicul şi prietenul tău. Nu îngădui niciodată ca să mă despart de tine!”.

                                                                                                                    Klimeck

DUMINICA A XX-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Un cunoscut preot italian, Don Carlo Cremona, a fost invitat la nişte surori ca să celebreze liturghia în capela lor, unde printre surori se mai aflau şi copii din clasele primare. Asta era în Miercurea Cenuşii. Aşa cum ştiţi, la începutul liturghiei din ziua aceea, preotul binecuvântează cenuşa şi apoi o pune pe capul credincioşilor care se află de faţă.
După ce s-au perindat toate surorile pentru primirea cenuşii binecuvântate, au început să se înşiruie şi copii, care cu capul plecat, unul câte unul primeau cenuşa binecuvântată. La un moment dat unul dintre băieţi atunci când i s-a pus cenuşa pe frunte şi când a auzit cuvintele „Adu-ţi aminte că praf eşti şi în praf te vei întoarce”, a strigat cât a putut de tare: „Eu n-am să mor!” - Mai înainte de începerea liturghiei surorile le explicase copiilor, că cenuşa era numai un simbol cum că într-o zi vom muri şi trupurile noastre vor deveni praf... Cenuşa şi gândul la moarte l-a speriat atât de tare pe acest copil încât a început să ţipe.
În timpul de faţă noi trăim pentru că mâncăm pâine şi multe feluri de bucate. Alimentele îi dau trupului nostru energia şi viaţa. Cineva ar putea spune: „Eu am să mănânc pâine şi n-am să mor”. Din păcate, chiar în ciuda celei mai bune şi mai complexe alimentări, după vreo câteva zeci de ani, trupul nostru va slăbi din ce în ce mai mult, va îmbătrâni şi în cele din urmă va muri. Nici un om de pe faţa pământului nu va scăpa de bătrâneţe şi de moarte.
O mamă explica copilului ei necesitatea morţii, însă copilul spunea: „Eu nu vreau să mor!” Atunci mama îi spuse: „Isus ne-a lăsat pâinea aceasta, prin care, după ce vom muri ne vom recâştiga viaţa, trupul nostru care va deveni cenuşă într-o zi va învia. Numai că aici nu este vorba despre pâinea normală, pe care o mănâncă oamenii în toate zilele”.
Mama aceea şi-a dus mai apoi copilul la biserică, şi i-a spus ca în timpul liturghiei să fie atent şi să-i observe pe oamenii care se împărtăşesc, iar după aceea i-a explicat: „Pâinea aceasta în formă de ostie ne va da viaţa veşnică, pentru că în ea se află ascuns Isus.
Cu cuvintele ei, mama i-a povestit copilului, ceea ce i-a învăţat Isus pe evrei în sinagoga de la Cafarnaum. Evreii se adunaseră bucuroşi în sinagogă pentru a-i asculta cuvintele, deoarece ştiau cu toţii că săturase mai mult de cinci mii de oameni numai cu cinci pâini şi doi peşti. Poate că în mintea lor credeau că Isus i-ar putea face ca să-şi câştige pâinea cu mai puţină trudă, cu alte cuvinte, să le aibă pe toate aşa de-a gata... Dacă Isus ar fi făcut pentru ei minunea aceasta, cu toţii erau dispuşi ca să-l facă primar acolo la ei!...
Însă Isus nu a săvârşit nimic din toate acestea, spunându-le că el avea o altă pâine mult mai bună... o pâine extraordinară, încât cei care o vor mânca vor trăi în veşnicie...
Cuvintele acestea i-a făcut pe ascultători să-şi deschidă ochii mari, în aşa fel încât cu toţii au strigat într-un glas: „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine!” Ei îşi închipuiau că dacă vor mânca din această pâine, nu numai că nu va trebui să mai muncească, dar că nici nu vor mai muri.
Isus le-a explicat că Trupul şi Sângele lui se vor preface în această pâine miraculoasă, care le va da viaţa veşnică. Isus, le-a repetat adevărul acesta de mai multe ori, însă evreii nu-l înţelegeau, astfel entuziasmul lor de la început s-a spulberat. Acum nu mai cereau nici un fel de pâine, şi neîncrezători se întrebau: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui ca să-l mâncăm?” Ei tot nu înţelegeau că Isus s-ar fi putut ascunde sub speciile pâinii şi ale vinului.
Într-un oraş a început odată zidirea unui mare palat. Câţiva tineri din anturajul proprietarului, care nu aveau o locuinţă a lor vorbeau între ei: „Când va fi gata palatul acesta, atunci o să avem unde locui!” Apoi s-au prezentat la biroul întreprinderii de care aparţinea acea construcţie, unde au depus câte o sumă importantă de bani, pentru ca pe viitor să-şi aibă locuinţele lor şi să nu mai stea pe la uşile altora. Asta era o arvună, adică o sumă de bani mai mică sau mai mare depusă cu anticipaţie, în vederea realizării unui anumit scop.
Noi nu avem nici un drept la înviere, la viaţa veşnică, la cer, însă ne putem câştiga acest drept. Cum? Primindu-l pe Isus în sfânta Împărtăşanie sub speciile pâinii. Noi, cu de la noi putere nu putem intra în cer, ci numai cu Isus în suflet, pentru că sfânta Împărtăşanie este o arvună în vederea vieţii veşnice.
Cel care îl primeşte pe Isus cu evlavie şi cât mai des, acela se împrieteneşte cu dânsul... Isus este cel mai bun prieten al copiilor, şi vrea să stea cât mai aproape de ei... Deja de aici, de pe pământ el vrea să se afle în sufletele noastre, şi nu ne va părăsi nici după moarte, şi la sfârşitul lumii el ne va învia trupurile, pentru ca şi ele să poată fi cât mai aproape de el.
Atunci când este vorba de cumpărarea unei case, oamenii foarte bucuroşi dau o arvună, cu toate că ştiu că acea casă nu le va sluji decât în viaţa aceasta. Însă prea puţini sunt acei oameni care se gândesc serios la sfânta Împărtăşanie, ca la o arvună pentru viaţa veşnică...
Era într-o zi de luni dimineaţa. Puzderie de copii se îndreptau cu paşi repezi spre şcoală, şi povesteau care mai de care: ce-au făcut, ce-au dres, unde au fost ieri, adică duminică. Unul dintre ei spunea: „Ieri, dis-de-dimineaţă am plecat cu toată familia la mare; acasă a rămas numai bunica cu frăţiorul cel mic. Acolo, am înotat, am făcut băi de soare, până înspre seară când ne-am întors acasă”. Un altul spunea: „Ieri, am mers cu un grup de colegi la meci pentru a ne încuraja echipa favorită...”. Un al treilea spuse: „Eu, înainte de masă, am mers împreună cu Miţi şi cu Piţi, la Grădina Zoologică, iar după masă m-am dus la cinematograf”.
Însă o fată spunea: „Ieri dimineaţa, eu am fost la sfânta liturghie împreună cu mama, unde ne-am rugat şi am cântat în cor cu alte fete. Iar după masă împreună cu vreo câteva colege am trecut şi eu pe la Grădina Zoologică”.
Ceilalţi, ascultând cuvintele colegei lor au rămas ruşinaţi, pentru că îşi amintiseră de tot felul de distracţii, dar neglijaseră complet sfânta liturghie, uitaseră că duminica este ziua Domnului. Copiii aceia nu-l primeau pe Isus în sfânta Împărtăşanie, pentru că în trupurile şi în sufletele lor nu se afla arvuna vieţii veşnice, spre deosebire de colega lor.
Astăzi, primind sfânta Împărtăşanie îi vom spune lui Isus: „Îţi mulţumesc Isuse, pentru că vii în inima mea, şi ca hrană a sufletului meu, îmi dai tăria ca să pot trăi după poruncile evangheliei. Îţi mulţumesc mai ales, pentru că prin prezenţa ta în sufletul şi în trupul meu, vrei să mă pregăteşti pentru viaţa cea veşnică.

                                                                                                                    Klimeck

DUMINICA A XIX-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Profetul Ilie era un apărător neînfricat al Dumnezeului adevărat, printre israeliţi, şi din această cauză era urât de către regina Isabela care voia să introducă în Palestina cultul lui Baal, un idol păgân. Pentru a-şi salva viaţa, Ilie s-a retras în pustiu. Însă pustiul nu era adăpost potrivit pentru că acolo soarele arde cu putere, şi lipseşte orice vegetaţie.
În cele din urmă, Ilie, flămând şi obosit a găsit un copăcel, la umbra căruia s-a şi culcat. Desigur, fiind vorba de posibilitatea salvării lui, a început să se roage Domnului cu aceste cuvinte: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” Cu alte cuvinte, el nu era cu nimic mai bun decât părinţii lui, care muriseră. Apoi a adormit la umbra acelui copăcel.
Dar la un moment dat s-a simţit atins de cineva. S-a trezit şi a văzut că se află în faţa unui înger care-i spuse: „Scoală-te şi mănâncă, pentru că drumul pe care îl ai de făcut este prea lung pentru tine”. Atunci el s-a trezit şi a găsit la căpătâi o turtă coaptă şi un urcior cu apă... A mâncat, apoi iar s-a culcat. După ce s-a trezit, a mai mâncat şi bucata de turtă care-i mai rămăsese şi a băut şi puţina apă care se mai afla în urcior. Turta aceea şi apa din urcior i-a dat lui Ilie atâta putere încât a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la muntele Horeb. Aşa şi-a salvat viaţa.
Pâinea care i-a salvat viaţa lui Ilie reprezintă o altă pâine, pâinea euharistică dată de Cristos, pâinea care îl hrăneşte pe tot omul, adică întreaga lui fiinţă: mintea şi voinţa.
În timpul călătoriei noastre în viaţă, ca şi Ilie, vom întâlni momente grele şi primejdioase peste care nu vom putea trece, dacă nu vom fi hrăniţi cu pâinea euharistică.
Adevărul cum că Isus este pâinea coborâtă din cer, el l-a vestit în sinagoga de la Cafarnaum. Însă evreii nu voiau să creadă cuvintelor lui şi se întrebau plini de uimire: „Oare nu este acesta fiul lui Iosif pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de zice el: «Eu m-am coborât din cer»?”.
Îndoieli şi mai mari au trezit în inimile lor aceste cuvinte ale lui Moise: „Pâinea pe care o voi da eu este Trupul meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”. La auzul acestor cuvinte iudeii dădeau din cap nedumeriţi, zicând: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui ca să-l mâncăm”? (In 6, 52).
Şi în zilele noastre mai sunt oameni care nu cred că în timpul Sfintei Liturghii, ostiile devin adevăratul trup al lui Isus Cristos.
În timpul unei convorbiri cu un preot catolic mai mulţi musulmani susţineau că aşa ceva este cu neputinţă. Preotul le-a răspuns:
- Cred că ştiţi că atunci când eraţi copii trupurile voastre erau mici. Cum s-au dezvoltat şi au ajuns în starea actuală?
- Pentru că am mâncat.
- Aşadar, organismul vostru poate transforma pâinea în trup. Pentru ce nu ar fi putut face aceasta Isus, care este Fiul lui Dumnezeu?
Aşa cum aţi observat, în raţionamentul acesta se face numai o asemănare, pentru că este o mare deosebire între transformarea naturală a pâinii, care se face în chip vizibil, şi minunata transformare a ostiei văzute în trupul nevăzut al lui Isus. Noi nu putem înţelege cum se face aceasta, şi de aceea, după consacrare preotul spune cu glas tare „Misterul credinţei”.
Pentru noi, problema cea mai importantă nu este aceea de a înţelege acest mister, ci de a-l primi pe Isus, practic, în inimile noastre sub speciile pâinii pentru a putea trăi o viaţă bună creştinească.
Asta o înţelegea foarte bine sfântul Ioan Don Bosco, şi dorea ca elevii lui să se apropie cât mai des de sfânta Împărtăşanie. Într-o dimineaţă din luna mai, în timpul liturghiei, la timpul potrivit, deschise Tabernacolul, luă pixida cu sfintele ostii, şi se îndreptă spre balustradă pentru a împărţi elevilor sfânta Împărtăşanie. Însă, cu uimire şi cu tristeţe, observă că nu venise nimeni care să se împărtăşească. Atunci închise pixida, o depuse în Tabernacol, şi, îngândurat, îşi termină Sfânta Liturghie. Era trist pentru că în capela în care celebrase nu se aflau mai mult de o sută dintre elevii lui. Aceasta s-a întâmplat pentru că Don Bosco nu-i obliga niciodată pe elevii lui ca să se împărtăşească.
Probabil că mă veţi întreba: „Cum se face că nici unul dintre elevii care se aflau prezenţi atunci la Sfânta Liturghie nu se împărtăşise? Aveau ei pe conştiinţă păcate grave, din care cauză să nu-l poată primi pe Isus?” Cu siguranţă că nu, pentru că la vârsta aceea, copiii foarte rar săvârşesc păcate grave, ci pentru că pe vremea aceea creştinii nu se împărtăşeau atât de des. Numai câteva persoane dintre cele mai evlavioase se apropiau mai des de sfânta Împărtăşanie. Poate că printre elevii aceia ar fi existat vreunul care ar fi vrut să se împărtăşească, dar care se ruşina de ceilalţi... Dacă printre copiii aceia s-ar fi aflat vreunul mai curajos, care să fi făcut cel dintâi pas, desigur că ar mai fi îndrăznit şi alţii să-l urmeze.
Totuşi, la liturghiile ce au urmat, unul dintre ei a făcut pasul acesta. Se numea Domenic Savio... Mai înainte de a intra în Institutul lui Don Bosco, el deseori se apropia de sfânta Împărtăşanie în biserica parohială. Aşa se face că la liturghiile de mai târziu, Don Bosco privea cu bucurie un grup de copii, care îl urmau pe Domenic Savio la sfânta Împărtăşanie.
Astăzi, în multe parohii se întâmplă exact contrariul celor petrecute în Institutul lui Don Bosco, pentru că există împărtăşanie deasă... Dorinţa lui Isus este ca în timpul liturghiei duminicale, mulţi, pe cât posibil chiar toţi copiii, să-l primească în inimile lor, dar în acelaşi timp toţi să fie pregătiţi cât se poate de bine pentru a-l primi cum se cuvine.
Profetul Ilie, după ce a mâncat din pâinea miraculoasă, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Horeb. Călătoria voastră va dura mai mult, adică toată viaţa. Va trebui să mai treacă mulţi ani până să ajungeţi în cer, timp în care, ca şi profetului Ilie, vi se vor putea întâmpla multe lucruri neplăcute. În unele împrejurări, asemenea lui, ar putea să vă pară că nu mai puteţi merge din cauza oboselii şi aţi prefera mai degrabă moartea. Acesta este timpul când trebuie să vă amintiţi că vă aşteaptă Isus ascuns în sfânta ostie pentru a vă reîmprospăta puterile necesare pentru a-i putea continua opera, pentru a trăi după Evanghelie.

 

Klimeck

DUMINICA A XVIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Mulţi copii atunci când vin de la şcoală, de îndată ce-şi lasă geanta cu cărţi şi-şi schimbă hainele, strigă cu glas tare: „Mamă, mi-e foame!” Asta o fac mai ales în zilele când au avut nişte lecţii mai grele la şcoală, după ora de educaţie fizică, ori în urma unei excursii, etc. Sunt o seamă de copii, care au o poftă de mâncare foarte mare, care imediat ce se trezesc din somn încep să strige: „Mamă, mi-e foame!”.
În mod normal, mamele le dau imediat câte ceva de mâncare unor asemenea copii, zicându-şi cu satisfacţie: „Slavă Domnului că fata sau băiatul meu are poftă de mâncare şi am toată speranţa că se vor dezvolta normal şi armonios”.
Totuşi, sunt ţări cu multe familii sărace, în care mamele, cu toată bunăvoinţa, nu au ce să le dea de mâncare copiilor lor, atunci când acestea spun că le este foame. Asemenea mame sunt foarte triste, şi uitându-se la copiii lor flămânzi încep a plânge. De aceea, aceşti copii nu se dezvoltă normal şi nici nu fac progrese la învăţătură; se îmbolnăvesc uşor şi mulţi dintre ei mor la o vârstă foarte tânără.
Moise, acela care a eliberat poporul lui Israel din robia Egiptului, la un moment dat se afla în aceeaşi situaţie a acelei mame a copiilor flămânzi. După ieşirea din Egipt, israeliţii au înaintat în pustiu, căci pe acolo trecea drumul către ţara făgăduită. Însă în pustiu nu creşte nimic: nici grâu, nici orz şi nici un fel de verdeţuri, legume ori fructe. Înfometaţi şi fără nici o nădejde de îmbunătăţire a soartei, evreii cereau la tot pasul mâncare de la Moise. Murmurau împotriva lui pentru că-i adusese într-un pustiu sterp şi dogorit de soare. Îşi aminteau cu jale de traiul cel bun din Egipt, unde aveau hrană din belşug: carne, pâine, ceapă şi usturoi.
În cele din urmă, Dumnezeu s-a milostivit de ei şi a plouat peste dânşii mană, un fel de granule bune de mâncare, pentru toate gusturile. Timp de patruzeci de ani au mâncat ei mana aceasta, până în clipa în care au intrat în pământul făgăduit.
Vorbind cu Isus, aşa cum aţi auzit din evanghelie, evreii îşi aminteau cu mândrie de hrana miraculoasă, dată strămoşilor lor cu mii de ani în urmă... Mana minune este o imagine, un simbol al Preasfântului Sacrament, care ne împrospătează puterile spre a călători pe calea vieţii. Iar, la rândul ei, viaţa se aseamănă foarte bine cu pustiul.
Isus ştia bine ce înseamnă foamea. De aceea a şi înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, pentru a sătura mulţimea înfometată, care venise să-i asculte învăţătura.
Cei care mâncaseră atunci până la săturare, au mai venit şi altă dată la dânsul în speranţa că-i mai sătura încă o dată în chip minunat.
Isus explicând interesul evreilor pentru pâinea naturală, le-a spus că mai există şi o alt fel de foame, deosebită de foamea fizică, şi că există şi o hrană sufletească, nu numai trupească. Isus spusese deja chiar de la începutul vieţii sale publice, atunci când a fost ispitit de diavol: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul, care vine de la Dumnezeu” (Mt 4, 4). Însă acum le spune evreilor, că nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci chiar el însuşi este hrana sufletelor lor. El este pâinea coborâtă din cer care hrăneşte sufletele, dătătoare vieţii divine. Isus în cuvântarea lui precizează şi mai bine cele spuse, zicând că hrana aceea va fi Trupul şi Sângele lui, ascunse sub speciile pâinii şi ale vinului.
În cuvântarea aceasta a lui Isus se află vestirea Euharistică, Cina cea de Taină, din ajunul morţii sale.
Aşa cum spuneam la început, mamele voastre sunt foarte bucuroase atunci când observă că aveţi poftă de mâncare, pentru că din aceasta deduc că sunteţi sănătoşi. Dar ele se întristează atunci când văd că nu vă place mâncarea, când strâmbaţi din nas şi nu vreţi să mâncaţi.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre sănătatea sufletească. Atunci când copilul vine bucuros la învăţătura creştinească, ori participă cu drag la sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte, asta înseamnă că sufletul lui este sănătos. Atunci nu numai părinţii voştri se bucură, ci chiar şi noi, preoţii.
Însă acei copii care merg cu reţinere la orele de religie şi la Liturghie, înseamnă că sufletele lor sunt bolnave şi că au nevoie de medicamente, care aşa cum ştiţi, medicamentul cel mai bun nu este altul decât căinţa, spovada bună şi sfânta Împărtăşanie.
Prin urmare, cu toţii avem nevoie de hrană, atât trupească cât şi sufletească. Însă într-un chip cu totul deosebit, voi, copiii, aveţi mai multă nevoie decât adulţii, deoarece vă aflaţi în deplină dezvoltare şi trebuie să mâncaţi mai des. De aceea ar trebui să vă apropiaţi cât mai des de sfânta Împărtăşanie; să veniţi cu tragere de inimă la catehism, să spuneţi cât mai des sfântul Rozariu, să citiţi cărţi bune şi edificatoare. Dacă nu veţi mânca din această hrană, nu veţi avea o voinţă statornică, nici un caracter bun, şi ca atare nici un suflet sănătos.
Un misionar din Noua Guinee, Don Gennocchi, într-o scrisoare trimisă unui fost coleg din Europa, scrie următoarele:
„În una din zile traversam cu barca fluviul, care este destul de lat, şi asta nu prea departe de vărsarea lui în mare. La un moment dat un val puternic mi-a răsturnat barca. Atunci am început să înot, dar nu aveam nici un spor, căci atât vântul cât şi curentul apei îmi erau contrare, mă duceau tot mai adânc, şi din nefericire, marea nu era prea departe... Văzându-mi moartea cu ochii atunci am început să-mi recomand sufletul lui Dumnezeu.
La încercările mele disperate de a ajunge la mal, printre valuri, am observat un copil în vârstă de 14 ani, convertit şi botezat de mine, cu puţin timp înainte. Locuitorii din părţile acestea ştiu să înoate foarte bine, aşa se face că băiatul acesta mi-a salvat viaţa.
Eram obosit şi inima-mi bătea cu putere, totuşi cu un glas destul de firav l-am întrebat pe salvatorul meu de la moartea aproape sigură:
- Când te-ai aruncat în valuri pentru a mă salva, nu te-ai îngrozit la gândul că vei fi târât în mare de vântul puternic şi de curentul apei, ori că vei fi mâncat de vreun rechin, fiindcă ştii prea bine că sunt destui la gura acestui fluviu?
- Părinte, răspunse băiatul, într-adevăr, la început mi-a fost puţină teamă, dar datoria mea era să vă ajut. Ştiţi doar că numai cu puţin timp în urmă m-aţi botezat şi astă dimineaţă m-aţi împărtăşit cu Trupul Preasfânt al lui Isus. Avându-l eu pe Isus în inimă mi-a dispărut orice teamă, şi, în cazul că nu aş fi reuşit, acum, amândoi am fi în rai”.
Nimeni nu doreşte ca să trăiţi asemenea întâmplări tragice, însă curajul este de trebuinţă nu numai în cazuri excepţionale. Curajul vă este de trebuinţă în fiecare zi, în fiecare clipă pentru a vă învinge lenea şi plictiseala, pentru a vă face lecţiile, pentru a vă stăpâni mânia, pentru a vă împotrivi ispitelor. Tăria aceasta vi se va da numai dacă vă veţi apropia cât mai des de sfânta Împărtăşanie.
Numai prin mana venită de sus de la Dumnezeu, evreii au putut ajunge în ţara făgăduită. Isus, pe care-l veţi primi sub speciile pâinii vă va da tăria ca să vă trăiţi viaţa întru fericire şi aşa să ajungeţi cu toţii la cer, patria noastră care ne-a fost făgăduită.

 Kilmeck