Odată învăţătorul i-a întrebat pe elevi: „Cine dintre voi
este curajos?” În urma acestei întrebări multe au fost mâinile care s-au
ridicat. O elevă a spus că ea este curajoasă, pentru că nu-i este frică să
meargă la dentist. Colegul ei de bancă a spus că este curajos, pentru că nu-i
este frică să treacă în toiul nopţii pe lângă cimitir... Un altul a spus că în
timpul vacanţei, lui nu i-a fost teamă să treacă printr-un pârâu a cărui apă îi
ajungea până la piept...
Atunci când elevii au sfârşit a se lăuda cu faptele lor de
curaj, învăţătorul a mai pus o întrebare, şi anume:
- Care dintre voi poate spune că este totdeauna curajos, şi
că nu mai are nici un pic de teamă, măcar aşa din când în când?
În urma acestei întrebări, toţi copii au început să se uite
unul la altul, nedumeriţi, şi dădeau din umeri... Însă după vreo câteva clipe
de tăcere, unul dintre ei se ridică în picioare şi cu faţa îmbujorătoare spuse:
„Mie, nu numai din când în când, ci totdeauna îmi este teamă”.
Învăţătorul i-a spus să stea jos, şi apoi a mai pus o
întrebare:
- Acum, gândiţi-vă bine, şi fiecare dintre voi, să scrie pe
o fiţuică de hârtie, care este după părerea voastră, sau a ei, elevul cel mai
curajos din toată clasa?
Şi ce credeţi că a apărut pe bileţelele scrise de elevi?...
Da, numele acelui elev care spusese că lui îi este teamă totdeauna de câte
ceva... Acesta-i adevărul. Trebuie să ai un adevărat curaj ca să poţi
recunoaşte în faţa colegilor şi a colegelor că eşti fricos.
Elevii din clasa aceea mai aveau încă un defect copilăresc:
erau lăudăroşi; voiau să fie admiraţi, iubiţi de toţi, şi pentru a-şi atinge
scopul recurgeau la unele mici minciuni. Doar cu toţii fuseseră botezaţi, alţii
chiar şi miruiţi... Deci ei îl primiseră pe Duhul Sfânt cu darul curajului şi
al înţelepciunii, care-l obligă pe creştin să spună numai adevărul...
- Ce credeţi? Frica sau teama este un sentiment rău?
- Şi da şi nu.
Frica este rea atunci când cineva spune minciuni de teama de
a nu fi pedepsit; când îi este frică de a-şi apăra un coleg, un frate, etc...
Însă frica este bună atunci când ne opreşte de a ne expune unei primejdii fără
o adevărată necesitate, când ne opreşte de a nu face neplăceri părinţilor, ori
atunci când ne ferim de a-l supăra pe Dumnezeu.
Doar ştiţi, că în seara aceea din Joia Mare, în Grădina Măslinilor,
şi Isus a simţit frica din cauza pătimirii şi morţii sale pe cruce. Îi era
frică pentru că el nu era numai Dumnezeu, dar şi om, aşa ca noi, iar nervii şi
inima omenească reacţionează împotriva durerii şi a suferinţei. Însă Isus, din
dragoste pentru noi, a îndurat frica şi şi-a dat viaţa pentru mântuirea
noastră. Pe el l-a întărit Duhul Sfânt, duhul dragostei şi al curajului.
Atunci când evreii l-au arestat pe Isus şi l-au osândit la
moarte, toţi apostolii, cu excepţia lui Ioan s-au ascuns în Cenacol, unde
stăteau ascunşi şi privea prin crăpătura uşii, dacă nu cumva vin slugile
marelui preot ca să-i aresteze... Curajoşi erau ei numai atunci când Isus se
mai afla printre ei, fiindcă erau siguri că i-ar fi apărat de toţi duşmanii.
Dar acum, când Isus a fost arestat şi osândit la moarte, se întrebau cu groază
cine-i va mai putea apăra, în cazul când va trebui să răspundă întrebărilor
preoţilor.
Atunci când l-au văzut pe Isus înviat au mai prins un pic de
curaj, dar cu toate acestea preferau să stea în Cenacol, şi mai ales pentru că
Isus le spusese, să aştepte acolo venirea Duhului Sfânt.
Se apropia sărbătoarea Rusaliilor, pe care evreii o ţineau
în amintirea zilei în care primiseră Legea, adică cele Zece Porunci, pe muntele
Sinai, dar şi ca mulţumire pentru recolta anului respectiv. Cu această ocazie,
ca şi la sărbătoarea Paştelui, evrei din toată lumea veneau în pelerinaj la
Ierusalim. Poate că de data aceasta veniseră şi dintre rudele apropiate lui Isus,
din Nazaret. Mulţi dintre ucenicii lui Isus, care acum nu mai erau chiar atât
de fricoşi, se aflau printre apostoli. Deci, în Cenacol se aflau cam la vreo
sută douăzeci de persoane, care se rugau împreună. Cu ei se ruga şi Sfânta
Fecioară Maria, care, în calitate de Mamă a lui Isus, se bucura de multă
atenţie, dragoste şi respect.
În ziua Rusaliilor, Sfântul Duh s-a coborât asupra lor, sub
formă de limbi de foc, când le-a luminat minţile, făcându-i să înţeleagă bine,
pentru ce anume a trebuit să sufere Isus atât de mult; le-a întărit şi voinţa
şi inimile pentru a nu se mai teme de nimeni... Atunci ei au deschis larg uşile
Cenacolului, au ieşit în stradă şi s-au amestecat în mulţimea evreilor sosiţi
la Ierusalim din cele patru puncte cardinale.
Petru, care mai înainte se speriase chiar şi de slujnica
Marelui Preot, acum a început să vorbească deschis în faţa a mii de oameni. Îl
dojenea pentru că îl răstigniseră pe Isus, care era Cristos, adică Mesia. Când
şi-au dat seama evreii de gravitatea păcatului lor, plini de groază l-au
întrebat pe Isus: „Ce trebuie să facem?” Drept răspuns, Petru le-a spus să se
convertească şi să se boteze, şi în ziua aceea trei mii de oameni au fost
botezaţi. Ceilalţi apostoli, luminaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt au plecat în
lume pentru a predica învăţătura lui Isus şi mulţi dintre ei au murit martiri.
Pe copii, băieţi şi fete, nu-i persecută nimeni pentru
credinţă, dar cu toate acestea mai sunt şi excepţii.
Faptul pe care vreau să vi-l povestesc acum s-a petrecut în
China, în acea vreme numită „a tatonărilor”, pe care acum înşişi chinezii o
osândesc...
La Sanghsi exista o şcoală a Salezienilor, care prin
ajutoarele primite din Europa, puteau să întreţină mulţi copii săraci. În anul
1950, autorităţile chineze l-au arestat pe directorul şcolii, Don Michele
Suppo, şi după 15 luni de închisoare, preotul a fost eliberat şi expulzat din
China. Iată ce spune el:
„Pe copiii aceia nu-i pot uita şi veşnic îmi voi aminti de
ei, şi asta cu atât mai mult pentru că au fost judecătorii mei. După trei luni
de la arestare, cu cătuşele la mâini, m-au dus în faţa copiilor din şcoala pe
care o conduceam; erau cam vreo trei sute la număr. Aceasta însemna aşa-zisa
«judecată a poporului». Li s-a poruncit să se scoale în picioare şi să mă
acuze. S-au ridicat trei dintre dânşii, şi au început să numere o serie de
acuzaţii generice, cum că aş fi imperialist, spion în favoarea străinilor şi
călăul elevilor... Sărmanii copii! Cine ştie câte au îndurat ei pentru ca să
joace asemenea roluri nefaste! Dar imediat s-au ridicat alţi patru, care cu un
curaj extraordinar mi-au luat apărarea. Ştiau, bieţii de ei, că prin această
atitudine îşi iscălesc osânda cu mâna lor proprie, dar cu toate acestea au spus
tot binele pe care îl realizasem în favoarea lor... şi mai ales grija pe care
am avut-o pentru săraci... Cuvintele acestea nobile şi curajoase nu le voi uita
niciodată. Ceva mai târziu, am aflat de la persoane apropiate, că nu mult după
aceea, copiii aceia au dispărut, şi de frica pedepsei, acum nimeni nu mai
spunea un cuvânt” (Buletinul Salezienilor, n. 5 din 1973).
Băieţilor acelora nu le-a fost frică de pedeapsă pentru că-l
iubeau pe Dumnezeu, iar dragostea pe care o dă Dumnezeu prin Duhul Sfânt, este
cel mai bun leac împotriva fricii... Cine îşi iubeşte fratele, sora, părinţii,
colegii, cine iubeşte Biserica şi preoţii, acela îi va apăra atunci când unul
sau altul îi va vorbi de rău. Sfânta Fecioară Maria, sfântul Ioan
Evanghelistul, nu s-au temut de călăi şi nu au fugit de pe Calvar, şi asta, numai
din cauză că îl iubeau foarte mult pe Isus.
Duhul Sfânt este duhul dragostei, al adevărului şi al
curajului, şi darurile sale ne sunt de absolută trebuinţă în cazuri
excepţionale, pentru a îndura persecuţiile ca apostolii, sau ca acei copii din
China. Dar chiar şi în lucrurile mici de fiecare zi, aceste daruri ne sunt
trebuincioase pentru apărarea credinţei.
În timpul Sfintei Liturghii îl vom ruga cu înflăcărare pe
Duhul Sfânt ca întotdeauna să ne dea curajul pentru a ne putea mărturisi
credinţa, pentru a spune adevărul în orice împrejurare, şi pentru a fi
statornici în facerea de bine.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu