joi, 31 mai 2012

SFÂNTA TREIME (B)

Duminica Sfintei Treimi, era pe undeva pe-aproape. De aceea, în timpul lecţiei de religie, o soră catehetă se adresă copiilor cu aceste cuvinte: „Copii, acum gândiţi-vă o clipă şi apoi să-mi spuneţi, când v-aţi întâlnit pentru prima dată în viaţa voastră cu Sfânta Treime?”
După un minut de tăcere unul dintre copii a spus că el nu-şi aduce aminte să se fi întâlnit vreodată cu Sfânta Treime. Un altul de lângă el spuse: „Pentru întâia dată eu am auzit vorbindu-se despre Sfânta Treime anul trecut la o predică!...”
Una dintre fete, pe nume Monica, a completat răspunsul colegului ei şi a spus: Ei, şi probabil noi toţi ne-am rugat către Sfânta Treime de la vârsta de 2-3 ani, atunci când împreună cu mama făceam semnul sfintei cruci spunând: „În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”. Sora a lăudat-o pe Monica pentru frumosul ei răspuns, deoarece toţi copii, chiar şi cei mai mici, atunci când fac semnul crucii îşi mărturisesc credinţa în Sfânta Treime, cu toate că nu o înţeleg.
Cu toate acestea - continuă sora - voi v-aţi întâlnit cu Sfânta Treime chiar în pragul vieţii voastre, atunci când aţi fost botezaţi. Aşa de pildă, Monica, colega voastră, care ne-a dat cel mai frumos răspuns - aşa cum i-a spus mama ei - ea a fost botezată la cinci zile după ce a văzut lumina zilei, atunci când preotul i-a întrebat pe naşii ei de la botez: „Credeţi în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului?”. La vremea aceea Monica nu ştia să vorbească, dar au răspuns naşii în locul ei: „Cred”.
Apoi, preotul i-a mai întrebat „Credeţi în Isus Cristos, Fiul săi unic...”. Şi naşii au răspuns din nou: „Cred!” În cele din urmă preotul i-a întrebat dacă cred şi în cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi: „Credeţi în Duhul Sfânt?” Şi de data aceasta naşii au răspuns în numele Monicăi: „Cred”.
După cele trei întrebări şi după răspunsurile respective, preotul a turnat apa pe capul ei şi a pronunţat cuvintele: „Monica, eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Din clipa aceea, Dumnezeu locuieşte în sufletul ei cu toate cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, şi în felul acesta Monica a devenit creştină şi Dumnezeu o iubeşte ca pe adevărata lui fiică. Desigur, ca oricare prunc nou-născut, Monica, în timp ce era botezată, nu-şi dădea seama că ea primise harul lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu o iubea. Tot aşa de bine cum nu ştia dacă părinţii erau sau nu erau lângă dânsa. Copiii, numai când încep să meargă în picioare şi să vorbească, înţeleg că au părinţi, care-i iubesc, şi că există un Dumnezeu care se îngrijeşte de ei.
Aşa s-a desfăşurat atunci lecţia de religie cu privire la Sfânta Treime. Vom vedea acum de unde provin cuvintele pe care sfânta Biserică le foloseşte la Botez. Acestea nu sunt altele decât acele cuvinte din Evanghelia de astăzi. Mai înainte de a se înălţa la cer Isus a spus apostolilor, ca să meargă în toată lumea şi să boteze toate popoarele „în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 27, 19). Acestea sunt cele din urmă cuvinte pe care le-a mai spus Isus pe pământ, care exprimă frumos şi pe scurt credinţa noastră în Sfânta Treime.
Sfânta Treime ne sfinţeşte viaţa nu numai prin botez, dar şi prin alte sacramente.
Sacramentul de care v-aţi apropiat imediat după Botez este sacramentul Pocăinţei. La cea dintâi spovadă preotul v-a iertat păcatele în Numele lui Dumnezeu, prin aceste cuvinte: „Eu te dezleg în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Dumnezeu, unul şi întreit îi iubeşte pe copii şi vrea ca sufletele lor să fie curate şi să trăiască în prietenie cu el. După prima voastră spovadă au mai urmat şi altele pentru că Dumnezeu vrea totdeauna să-i ierte pe copii, care se căiesc de păcatele lor.
Noi trebuie să avem o mare recunoştinţă şi veneraţie faţă de Sfânta Treime, pentru prezenţa ei în viaţa noastră de toate zilele, ca şi pentru sfinţirea noastră prin sacramente.
Metoda cea mai frecventă pentru a ne arăta dragostea şi veneraţia faţă de Sfânta Treime este semnul crucii, pentru că aceasta este practica de fiecare zi. Gesturile acestea, cu care ne-am obişnuit de cele mai multe ori le săvârşim mecanic, fără să ne gândim nici la ceea ce spunem şi nici la ceea ce facem. Nu ştiu, dacă Isus, uitându-se la noi atunci când ne facem semnul sfintei cruci ar fi mulţumit de noi. Înseamnă oare aceasta că noi îl lăudăm pe Dumnezeu?...
În Franţa, cu o sută şi ceva de ani în urmă, mai multe persoane stăteau cu ochii aţintiţi asupra unei copile, care îşi făcea semnul sfintei cruci mai înainte de recitarea rozariului. Una din aceste persoane, fermecată de frumuseţea gesturilor ei a spus: „Ce minunat semn al sfintei cruci! Cred că nici în cer nu s-ar putea un altul mai frumos!” Iar o altă persoană a mai adăugat: „Nu-i nici o mirare, fiindcă însăşi Maica Domnului a învăţat-o pe copila aceasta cum să facă semnul crucii!”. Asta s-a petrecut pe vremea apariţiilor Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, iar copila nu era alta decât viitoarea sfântă Bernadeta Soubirous.
Pe voi, nu Sfânta Fecioară v-a învăţat cum se face semnul crucii, ci mamele voastre şi preotul. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că ori de câte ori faceţi semnul crucii, voi pronunţaţi aceleaşi cuvinte învăţate de Isus prin care trebuie lăudată Sfânta Treime. De aceea semnul crucii trebuie să-l faceţi cu toată evlavia şi cât mai corect şi, să nu vă ruşinaţi de el. Aceasta nu este o poruncă, ci numai un obicei frumos de a face semnul crucii atunci când treceţi prin faţa bisericii, ori prin faţa unei statui a Maicii Domnului, a lui Isus ori a sfinţilor, înainte şi după masă.
Oricum, mai întâi de toate, trebuie să căutaţi ca, de abia treziţi din somn, să începeţi ziua cu un frumos şi evlavios semn al crucii şi mai înainte de culcare să o sfârşiţi tot aşa. Semnul acesta, dimineaţa va reprezenta cererea binecuvântării Sfintei Treimi pentru toată ziua, iar seara va fi o mulţumire pentru tot ceea ce aţi făcut bun şi frumos în timpul zilei.
Klimeck

miercuri, 23 mai 2012

COBORÂREA DUHULUI SFÂNT (B)


Odată învăţătorul i-a întrebat pe elevi: „Cine dintre voi este curajos?” În urma acestei întrebări multe au fost mâinile care s-au ridicat. O elevă a spus că ea este curajoasă, pentru că nu-i este frică să meargă la dentist. Colegul ei de bancă a spus că este curajos, pentru că nu-i este frică să treacă în toiul nopţii pe lângă cimitir... Un altul a spus că în timpul vacanţei, lui nu i-a fost teamă să treacă printr-un pârâu a cărui apă îi ajungea până la piept...
Atunci când elevii au sfârşit a se lăuda cu faptele lor de curaj, învăţătorul a mai pus o întrebare, şi anume:
- Care dintre voi poate spune că este totdeauna curajos, şi că nu mai are nici un pic de teamă, măcar aşa din când în când?
În urma acestei întrebări, toţi copii au început să se uite unul la altul, nedumeriţi, şi dădeau din umeri... Însă după vreo câteva clipe de tăcere, unul dintre ei se ridică în picioare şi cu faţa îmbujorătoare spuse: „Mie, nu numai din când în când, ci totdeauna îmi este teamă”.
Învăţătorul i-a spus să stea jos, şi apoi a mai pus o întrebare:
- Acum, gândiţi-vă bine, şi fiecare dintre voi, să scrie pe o fiţuică de hârtie, care este după părerea voastră, sau a ei, elevul cel mai curajos din toată clasa?
Şi ce credeţi că a apărut pe bileţelele scrise de elevi?... Da, numele acelui elev care spusese că lui îi este teamă totdeauna de câte ceva... Acesta-i adevărul. Trebuie să ai un adevărat curaj ca să poţi recunoaşte în faţa colegilor şi a colegelor că eşti fricos.
Elevii din clasa aceea mai aveau încă un defect copilăresc: erau lăudăroşi; voiau să fie admiraţi, iubiţi de toţi, şi pentru a-şi atinge scopul recurgeau la unele mici minciuni. Doar cu toţii fuseseră botezaţi, alţii chiar şi miruiţi... Deci ei îl primiseră pe Duhul Sfânt cu darul curajului şi al înţelepciunii, care-l obligă pe creştin să spună numai adevărul...
- Ce credeţi? Frica sau teama este un sentiment rău?
- Şi da şi nu.
Frica este rea atunci când cineva spune minciuni de teama de a nu fi pedepsit; când îi este frică de a-şi apăra un coleg, un frate, etc... Însă frica este bună atunci când ne opreşte de a ne expune unei primejdii fără o adevărată necesitate, când ne opreşte de a nu face neplăceri părinţilor, ori atunci când ne ferim de a-l supăra pe Dumnezeu.
Doar ştiţi, că în seara aceea din Joia Mare, în Grădina Măslinilor, şi Isus a simţit frica din cauza pătimirii şi morţii sale pe cruce. Îi era frică pentru că el nu era numai Dumnezeu, dar şi om, aşa ca noi, iar nervii şi inima omenească reacţionează împotriva durerii şi a suferinţei. Însă Isus, din dragoste pentru noi, a îndurat frica şi şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră. Pe el l-a întărit Duhul Sfânt, duhul dragostei şi al curajului.
Atunci când evreii l-au arestat pe Isus şi l-au osândit la moarte, toţi apostolii, cu excepţia lui Ioan s-au ascuns în Cenacol, unde stăteau ascunşi şi privea prin crăpătura uşii, dacă nu cumva vin slugile marelui preot ca să-i aresteze... Curajoşi erau ei numai atunci când Isus se mai afla printre ei, fiindcă erau siguri că i-ar fi apărat de toţi duşmanii. Dar acum, când Isus a fost arestat şi osândit la moarte, se întrebau cu groază cine-i va mai putea apăra, în cazul când va trebui să răspundă întrebărilor preoţilor.
Atunci când l-au văzut pe Isus înviat au mai prins un pic de curaj, dar cu toate acestea preferau să stea în Cenacol, şi mai ales pentru că Isus le spusese, să aştepte acolo venirea Duhului Sfânt.
Se apropia sărbătoarea Rusaliilor, pe care evreii o ţineau în amintirea zilei în care primiseră Legea, adică cele Zece Porunci, pe muntele Sinai, dar şi ca mulţumire pentru recolta anului respectiv. Cu această ocazie, ca şi la sărbătoarea Paştelui, evrei din toată lumea veneau în pelerinaj la Ierusalim. Poate că de data aceasta veniseră şi dintre rudele apropiate lui Isus, din Nazaret. Mulţi dintre ucenicii lui Isus, care acum nu mai erau chiar atât de fricoşi, se aflau printre apostoli. Deci, în Cenacol se aflau cam la vreo sută douăzeci de persoane, care se rugau împreună. Cu ei se ruga şi Sfânta Fecioară Maria, care, în calitate de Mamă a lui Isus, se bucura de multă atenţie, dragoste şi respect.
În ziua Rusaliilor, Sfântul Duh s-a coborât asupra lor, sub formă de limbi de foc, când le-a luminat minţile, făcându-i să înţeleagă bine, pentru ce anume a trebuit să sufere Isus atât de mult; le-a întărit şi voinţa şi inimile pentru a nu se mai teme de nimeni... Atunci ei au deschis larg uşile Cenacolului, au ieşit în stradă şi s-au amestecat în mulţimea evreilor sosiţi la Ierusalim din cele patru puncte cardinale.
Petru, care mai înainte se speriase chiar şi de slujnica Marelui Preot, acum a început să vorbească deschis în faţa a mii de oameni. Îl dojenea pentru că îl răstigniseră pe Isus, care era Cristos, adică Mesia. Când şi-au dat seama evreii de gravitatea păcatului lor, plini de groază l-au întrebat pe Isus: „Ce trebuie să facem?” Drept răspuns, Petru le-a spus să se convertească şi să se boteze, şi în ziua aceea trei mii de oameni au fost botezaţi. Ceilalţi apostoli, luminaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt au plecat în lume pentru a predica învăţătura lui Isus şi mulţi dintre ei au murit martiri.
Pe copii, băieţi şi fete, nu-i persecută nimeni pentru credinţă, dar cu toate acestea mai sunt şi excepţii.
Faptul pe care vreau să vi-l povestesc acum s-a petrecut în China, în acea vreme numită „a tatonărilor”, pe care acum înşişi chinezii o osândesc...
La Sanghsi exista o şcoală a Salezienilor, care prin ajutoarele primite din Europa, puteau să întreţină mulţi copii săraci. În anul 1950, autorităţile chineze l-au arestat pe directorul şcolii, Don Michele Suppo, şi după 15 luni de închisoare, preotul a fost eliberat şi expulzat din China. Iată ce spune el:
„Pe copiii aceia nu-i pot uita şi veşnic îmi voi aminti de ei, şi asta cu atât mai mult pentru că au fost judecătorii mei. După trei luni de la arestare, cu cătuşele la mâini, m-au dus în faţa copiilor din şcoala pe care o conduceam; erau cam vreo trei sute la număr. Aceasta însemna aşa-zisa «judecată a poporului». Li s-a poruncit să se scoale în picioare şi să mă acuze. S-au ridicat trei dintre dânşii, şi au început să numere o serie de acuzaţii generice, cum că aş fi imperialist, spion în favoarea străinilor şi călăul elevilor... Sărmanii copii! Cine ştie câte au îndurat ei pentru ca să joace asemenea roluri nefaste! Dar imediat s-au ridicat alţi patru, care cu un curaj extraordinar mi-au luat apărarea. Ştiau, bieţii de ei, că prin această atitudine îşi iscălesc osânda cu mâna lor proprie, dar cu toate acestea au spus tot binele pe care îl realizasem în favoarea lor... şi mai ales grija pe care am avut-o pentru săraci... Cuvintele acestea nobile şi curajoase nu le voi uita niciodată. Ceva mai târziu, am aflat de la persoane apropiate, că nu mult după aceea, copiii aceia au dispărut, şi de frica pedepsei, acum nimeni nu mai spunea un cuvânt” (Buletinul Salezienilor, n. 5 din 1973).
Băieţilor acelora nu le-a fost frică de pedeapsă pentru că-l iubeau pe Dumnezeu, iar dragostea pe care o dă Dumnezeu prin Duhul Sfânt, este cel mai bun leac împotriva fricii... Cine îşi iubeşte fratele, sora, părinţii, colegii, cine iubeşte Biserica şi preoţii, acela îi va apăra atunci când unul sau altul îi va vorbi de rău. Sfânta Fecioară Maria, sfântul Ioan Evanghelistul, nu s-au temut de călăi şi nu au fugit de pe Calvar, şi asta, numai din cauză că îl iubeau foarte mult pe Isus.
Duhul Sfânt este duhul dragostei, al adevărului şi al curajului, şi darurile sale ne sunt de absolută trebuinţă în cazuri excepţionale, pentru a îndura persecuţiile ca apostolii, sau ca acei copii din China. Dar chiar şi în lucrurile mici de fiecare zi, aceste daruri ne sunt trebuincioase pentru apărarea credinţei.
În timpul Sfintei Liturghii îl vom ruga cu înflăcărare pe Duhul Sfânt ca întotdeauna să ne dea curajul pentru a ne putea mărturisi credinţa, pentru a spune adevărul în orice împrejurare, şi pentru a fi statornici în facerea de bine.
Klimeck

sâmbătă, 19 mai 2012

DUMINICA A VII-A DIN TIMPUL PASCAL (B)


 În unele familii se întâmplă ca tatăl, fiind constrâns de necesităţi, să plece într-un alt oraş pentru  a căuta de lucru, sau chiar în altă ţară... La plecare întreaga familie îl întovărăşeşte la gară sau la aeroport: mama cu toţi copiii, mari sau mici. Fiul cel mai mărişor, vrea să ducă el valiza... Cu toţii ştiu că nu se vor mai putea vedea o bună bucată de vreme, şi vor să-şi vorbească despre lucrurile cele mai importante, ceea ce nu pot face din cauza emoţiei: nu-şi găsesc cuvintele potrivite ca fiecare să explice cu cea mai mare claritate tot ceea ce ar vrea să spună.
Când ajunge clipa despărţirii, tata face cele din urmă recomandări copiilor. În primul rând le mai spune o dată că se vor revedea peste câteva luni. Celui mai mare dintre copii îi spune: „La şcoală fii mai atent, fiindcă ştiu că nu o duci prea bine. Caută să te împaci cu colegul acela, ştii tu care, fiindcă-i un băiat foarte bun...”. Apoi i se adresează fiicei: „Carolina, cred că-ţi dai seama că mama e cam slăbită şi nu mai poate face faţă lucrurilor cele multe ce trebuiesc făcute; ajut-o cât poţi mai mult...”.
Aşa cum prea bine ştiţi, copiii nu iubesc înştiinţările şi nici sfaturile, dar în asemenea împrejurări le primesc nu numai cu bucurie, ci chiar cu emoţii!... Apoi, se îmbrăţişează şi se despart.
La Cina cea de Taină şi Isus a voit ca să-şi ia rămas bun de la ucenicii lui, fiindcă ştia că a doua zi va muri pe cruce. De aceea, mai înainte de despărţire a voit să le dea anumite sfaturi şi indicaţii despre felul cum trebuie să se poarte în lipsa lui. Până atunci, el, ca un bun părinte, se ocupase de toate.
Desigur, că Cina cea de Taină a durat mai multe ceasuri, şi în vremea aceea Isus a vorbit despre multe şi felurite lucrări. Sfântul Ioan Evanghelistul, care în timpul Cinei se afla cel mai aproape de dânsul, a transcris tot ceea ce a reţinut, aşa cum aţi auzit citindu-se în evanghelia de astăzi.
Isus şi-a exprimat preocuparea pentru apostoli într-o rugăciune către Tatăl ceresc. S-a rugat mai ales, ca să-i apere de răul care se află în lume şi pentru menţinerea unităţii şi a dragostei între dânşii... Astăzi ne vom ocupa de metoda prin care ne putem feri de rău.
Nu numai pe apostoli voia Isus ca să-i ferească de rău, ci pe toţi oamenii, atât pe copii cât şi pe adulţi. Acum, el continuă a face aceasta prin părinţii voştri, prin preoţi şi învăţători, dar mai cu seamă prin sfinţi.
Unul dintre aceşti sfinţi a fost sfântul Ioan Bosco, care l-a ajutat foarte mult pe Isus în salvarea tinerilor de la moartea cea veşnică, ferindu-i de păcat. Vrând el ca să-şi înveţe elevii cum trebuie să se poarte faţă de oamenii răi şi cum să evite ocaziile de păcat, în una din zile le-a povestit această anecdotă:
S-a întâmplat odată ca mai mulţi oameni să meargă într-un sat vecin, unde în ziua aceea se ţinea un fel de târg... Ajunşi ei acolo s-au dus de-a dreptul în piaţă unde se ţinea şi unde erau expuse fel şi fel de mărfuri spre vânzare. Pe una dintre tarabe erau expuse o mulţime de cutiuţe, frumos ambalate... iar proprietarul striga de zor: „Ia, neamule, cumpără medicamentul, leacul acesta miraculos adus din Spania, care vindecă în cel mai scurt timp orice lovitură de cal...” Oricine îşi poate închipui cât de impresionaţi au rămas ţăranii veniţi la târg, auzind aşa ceva, şi au început să cumpere care mai de care.
La sate se întâmplă adesea ca cineva să fie lovit de copita vreunui cal sau a vreunui măgar, care ar putea degenera în complicaţii dintre cele mai grave. De aceea şi oamenii le cumpărau cu cea mai mare bucurie. Pe aceste cutiuţe era scris cu litere mari: „Se va deschide numai acasă!”.
Unul dintre ei, pe nume Gian Luigi, când a ajuns acasă, cel dintâi lucru pe care-l făcu a fost acela de a deschide cutiuţa în care a găsit o bucată de aţă roşie lungă de circa doi metri şi jumătate şi un bileţel pe care scria: „Dacă vreţi să nu vă lovească măgarul sau calul, nu vă apropiaţi de dobitocul acesta la o distanţă mai mică decât lungimea acestui fir de aţă”
Aici sfântul Ioan Bosco şi-a încheiat povestirea, spunând copiilor aceste cuvinte: „La fel şi voi, dacă vreţi să înconjuraţi păcatul, trebuie să staţi cât mai departe de păcat şi de oamenii răi. Desigur că un atare îndemn nu era uşor de realizat, nici pentru oameni în vârstă şi nici pentru copii, însă aşa ceva era de o absolută trebuinţă.
Într-o zi preotul i-a întrebat pe copii dacă puteau sta cât mai departe de oamenii răi şi să nu vorbească cu ei.
Unii spuneau: „Da, trebuie să stăm cât mai departe de asemenea oameni, pentru a nu ne molipsi de la ei de multe apucături rele. Asta o ştim nu numai din ceea ce ne spun părinţii, dar chiar şi din propria noastră experienţă”.
Însă, alţii susţineau exact contrariul: „Noi nu trebuie să-i înconjurăm pe cei răi. Trebuie să stăm cât mai aproape de ei, să le vorbim, să le dăm pildă bună, căci dacă cei răi se vor întovărăşi numai cu cei de teapa lor, aceştia nu se vor mai îndrepta niciodată; vor deveni chiar şi mai răi...”. Apoi, copiii aceştia mai spuneau: „Isus îi iubea pe păcătoşi, mânca împreună cu ei, şi aşa, îi învăţa şi-i convertea!”
Acum, după părerea voastră, care din aceste două grupuri de copii avea dreptate?
În cele din urmă, preotul le-a rezolvat această problemă în felul următor: „Într-adevăr, Isus stătea de vorbă cu vameşii lacomi de averi şi cu fariseii făţarnici. Nu le înconjura nici pe anumite femei, a căror purtare lăsa de dorit, şi în felul acesta a făcut mulţi sfinţi chiar şi dintre păcătoşi. Vorbind cu păcătoşii, Isus nu s-a molipsit de păcătoşenia lor, ci i-a convertit, i-a întors la calea cea bună.
De aceea, dragii mei, voi nu vă puteţi asemăna nici cu Isus şi nici cu sfinţii, şi în loc de a-i converti pe cei răi, s-ar putea ca să fiţi voi pervertiţi, şi asta mai ales atunci când este vorba de persoane adulte, care nu numai că nu se tem de păcat, dar care chiar se laudă cu păcătoşeniile cele mai mari.
Totuşi - continuă preotul - şi chiar nici nu trebuie înconjuraţi cei răi în una şi aceeaşi măsură. Spre exemplu, dacă unul ar avea un frate rătăcit sau o soră mai puţin bună, unul ca acesta nu se poate despărţi de ei, dar fiind bine pregătit şi prin purtarea lui corectă, îi poate atrage şi pe aceştia la calea cea dreaptă.
Însă, cu rugăciune, voi îi puteţi ajuta pe toţi, mici şi mari, aşa cum a făcut Isus la Cina cea de Taină, care s-a rugat atât pentru apostoli, cât şi pentru cei care trebuiau să se convertească. Deci, trebuie să ne rugăm pentru bunicii, străbunicii şi părinţii noştri, pentru că ei au crezut cuvintelor apostolilor şi a urmaşilor lor. Isus s-a rugat pentru toţi copiii: s-a rugat pentru voi, care vă aflaţi astăzi în biserică; s-a rugat pentru copiii negri din Africa şi pentru cei din Asia.
Isus s-a rugat pentru noi toţi, pentru a ne feri de răul care există în lume şi pentru ca să trăim în pace şi în dragoste. De aceea, trebuie să-i fim recunoscători lui Isus şi să căutăm a uni rugăciunile noastre cu ale lui.
Klimeck

miercuri, 16 mai 2012

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI


Vacanţa se apropia cu paşi repezi. Copiii erau nespus de fericiţi, pentru că peste puţine zile nu vor mai avea nici un fel de bătaie de cap cu lecţiile, şi aşa vor avea zile întregi libere. Unii se gândeau să plece la munte, alţii la mare, iar alţii, să-şi petreacă vacanţa la ţară, pe marginea vreunui lac.
Unul dintre ei, pe nume Gianni, trebuia să meargă la munte pentru o lună şi era foarte recunoscător părinţilor pentru organizarea acestei vacanţe. La plecare era nespus de vesel şi mulţumit.
De fapt, vacanţa i-a fost frumoasă, dar cu trecerea timpului, a început să-l încolţească dorul de casă, pentru că îşi iubea foarte mult părinţii. La întoarcere i-a găsit în gară, aşteptându-l. După ce le-a sărutat mâna şi i-a îmbrăţişat, le-a spus: „Când am plecat de acasă eram foarte bucuros şi vesel, însă acum când vă revăd mă simt mai bine şi sunt chiar mai vesel”.
Întreaga noastră viaţă se aseamănă cu vacanţa lui Gianni, cu singura deosebire că nu durează numai o lună sau două, ci mulţi şi mulţi ani. Aventura fiecăruia dintre noi începe odată cu ziua naşterii noastre... Noi ne putem socoti ca plecaţi din casa lui Dumnezeu, şi plecaţi undeva printre străini! Voi nu aveţi de unde şti, dar pentru părinţii voştri, naşterea voastră a fost o zi plină de bucurie.
Din ziua aceea, călătoria vieţii voastre a început pe căi diferite. Uneori, acestea sunt plăcute şi frumoase, dar din păcate, de multe ori trebuie să mergeţi pe drumuri grele, anevoioase, întortocheate şi alunecoase. Poate că mă veţi întreba: „Când se va sfârşi această călătorie?” Trebuie să ştiţi că această călătorie nu se va sfârşi decât în ceasul morţii, pentru că numai atunci ne vom reîntoarce în casa Tatălui, adică în cer.
Reîntoarcerea aceea din călătoria voastră de pe pământ, pentru voi ar trebui să fie mult mai veselă şi mai plăcută decât reîntoarcerea lui Gianni printre ai lui, pentru că Dumnezeu este cu mult mai bun şi ne iubeşte mai mult decât cei mai buni părinţi din lume.
Viaţa noastră ar trebui să se asemene cu viaţa lui Isus. Mai înainte de Înălţarea sa la cer el a spus: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume, acum las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16, 28).
Desigur, voi ştiţi când a venit Isus în lume. Da, atunci când s-a născut la Betleem. Mai ştiţi că a trăit pe pământ treizeci şi trei de ani. Timp de treizeci şi trei de ani a locuit la Nazaret împreună cu Maria, Mama lui şi cu Iosif. Pe vremea aceea erau alte vremuri mai grele, mai grele din anumite puncte de vedere. Pe atunci nici un copil din Ierusalim sau din Nazaret nu-şi petrecea vacanţele la munte sau la mare. Singurele călătorii în afara Nazaretului erau pelerinajele la Ierusalim. Desigur că oamenii nu mergeau cu trenul, cu maşina sau cu avionul, ci pe jos, sau în cel mai bun caz călare pe cămile ori pe măgari.
Mai apoi, timp de trei ani Isus a predicat evanghelia, adică vestea cea bună a dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Şi în cele din urmă şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră. Acum putea să spună liniştit că şi-a îndeplinit misiunea încredinţată lui de către Tatăl ceresc. Apoi, patruzeci de zile după ce a înviat din morţi s-a urcat la cer, şi a încetat de a mai fi printre noi în mod văzut.
Sunt unii copii care în rugăciunile lor zilnice, recită nu numai „Tatăl nostru...”, ori „Bucură-te, Marie” ci şi „Cred în Dumnezeu...”. Copiii aceştia spun: „... S-a înălţat la cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul...”. În lectura de astăzi am auzit citindu-se cum s-a înălţat Isus la cer. Să vedem acum ce înseamnă a şedea la dreapta Tatălui.
Voi ştiţi deja că aici este vorba despre o imagine, despre o asemănare, luată din viaţa noastră de toate zilele. În casele noastre, atunci când avem cinstea să primim vreun oaspete, tatăl, capul familiei îl aşează la dreapta lui, pentru a-i da cinstea cuvenită. Persoanele cele mai marcante din cer sunt: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În limbajul nostru omenesc spunem că Isus „şade la dreapta Tatălui”, dar asta numai pentru a ni-l închipui în mod omenesc. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că în cer este şi o sală grandioasă cu o masă mare în mijloc, şi că acolo, pe un tron de aur s-ar afla Tatăl, adică Dumnezeu Tatăl, avându-l pe Isus la dreapta şi pe Sfântul Duh la stânga.
Aici, pe pământ, noi nu putem şti niciodată cu exactitate cum este cerul. Nimeni nu poate privi înlăuntrul cerului cu luneta sau cu binoclul şi să dea detalii cum este acolo, pentru că cerul nu este un castel sau o fortăreaţă cu porţi ferecate şi cu ferestre. Însă noi ştim că cerul este foarte frumos şi că atunci când vom fi acolo, vom fi nespus de fericiţi. Este atât de frumos încât sfântul Paul nici nu a găsit cuvinte mai potrivite decât acestea pentru a ni-l descrie: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-l iubesc” (1 Cor. 2, 9). Oricum, important este de a intra în cer, nu de a şti de pe acum cum este acolo. Ceea ce ştim cu siguranţă este că Isus vrea să ne primească pe toţi în cer şi să fim fericiţi pentru totdeauna. Asta a şi spus-o el mai înainte de a se înălţa la cer: „În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri. Dacă nu ar fi aşa v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc?” (In. 14, 2).
Cum trebuie să ne pregătim la marea călătorie pentru cer? Bătrânii, după o anumită vârstă, obişnuiesc a spune: „De-acum, trebuie să mă pregătesc de drum, pentru că am de făcut o cale lungă fără de întoarcere!...”
Voi sunteţi tineri, nu trebuie să vă pregătiţi pentru a pleca în această călătorie fără de întoarcere; nu trebuie să vă faceţi bagajele... Dar cu toate acestea, bagajul pe care-l veţi lua atunci trebuie să-l pregătiţi întreaga voastră viaţă. Aşadar, trebuie să vă gândiţi bine ce anume va trebui să luaţi cu voi atunci când vă veţi prezenta în faţa lui Dumnezeu. Vă voi aminti doar pe scurt lucrurile de primă necesitate. Acestea sunt: rugăciunea zilnică, care, dimineaţa reprezintă un salut adresat lui Dumnezeu, un fel de „Bună dimineaţa”, iar cea de seară e ca un fel de „Noapte bună”. Apoi sfânta liturghie duminicală, spovada, împărtăşania cât mai deasă, şi în cele din urmă, faptele bune cât mai multe.
Dar ce va trebui să lăsaţi voi pe pământ? Care sunt obiectele pe care Isus nu le primeşte în cer?
Sfântul Augustin spune: „În cer nu va intra nici mândria, nici mânia, nici zgârcenia, nici necurăţia... Împotriva acestora trebuie să vă luptaţi toată viaţa şi să căutaţi a vă debarasa de ele. La aceasta trebuie să ne ajutăm reciproc, unul pe altul. Veşnic împreună, vom căuta a face fapte bune şi a trăi după evanghelie... Dacă aceasta va fi comportarea noastră, la timpul hotărât ne vom întâlni cu Isus în casa Tatălui şi a Creatorului nostru, acolo unde ne aşteaptă el.
Klimeck