Cei care studiază istoria desigur că au auzit vorbindu-se
despre Emanuel Kettler. Omul acesta, în tinereţile lui avea un temperament
violent. Pe când mai era încă student, în una din zile merse la vânătoare, când
reuşi să împuşte o raţă sălbatică. Însă câinele lui de vânătoare, o jumulise
bine mai înainte de a i-o aduce. Văzând aceasta, Emanuel nu numai că l-a
înjurat pe câine aşa cum ştia el, dar i-a mai tras şi o mamă de bătaie. Însă
câinele neştiind pentru ce primeşte această bătaie, cu altă ocazie a mai
jumulit încă o raţă. De data aceasta, Emanuel s-a înfuriat la culme, a luat
puşca şi l-a împuşcat pe sărmanul dobitoc.
Ajuns acasă, voia să-şi scoată ciubotele lui de vânător, dar
din cauza umezelii acestea se încăpăţânau şi nu voiau să cedeze. Înfuriat şi de
data aceasta, luă un cuţit, le tăie turetcile şi le aruncă pe uşă afară. Altă
dată, tot din mânie, a ros o bună bucată dintr-un pahar.
Avându-se în vedere caracterul său, părea că nici un fel de
îndreptare nu mai era de aşteptat de la dânsul... Trecură anii, unul după
altul, şi, cu multă bunăvoinţă şi nu cu puţină muncă, Emanuel şi-a schimbat
complet temperamentul. A devenit preot, iar ceva mai târziu a fost numit
episcop de Mainz. Cât de mare a fost schimbarea lui se poate deduce şi din
următorul fapt:
După anul 1848, Germania a trăit vremuri de răzmeriţe şi de
agitaţii sociale. În una din zile, episcopul ieşea din catedrală, când îl
întâmpină un copil sub pretextul de a-i săruta mâna. Dar când episcopul îşi
întinse mâna, acesta scuipă pe mâna episcopului şi dădu să fugă, însă episcopul
îl prinse cu mâna cealaltă. Văzând că nu mai are nici o scăpare, copilul îşi
închise ochii şi se aştepta la o palmă ori două... Dar n-a fost să fie aşa.
Spre uimirea lui, episcopul punându-i mâna dreaptă pe cap şi netezindu-i părul
cârlionţat îl întrebă:
- Micuţule, spune drept, cu cât te-au plătit ca să faci
trebuşoara asta?
- Cu doi phenigi, răspunse copilul (phenigul era a suta
parte dintr-o marcă), cum ar fi 1 ban la noi.
Episcopul înţelesese că cineva dintre necredincioşi,
profitând de lipsurile acelui copil l-a plătit pentru a săvârşi această
bădărănie. Atunci episcopul scoase o monedă de 50 de phenigi pe care o dădu
copilului spunându-i: „Uite, ai aici 50 de phenigi şi altădată să nu te mai
angajezi la aşa ceva” (A. Koch).
Acum să ne gândim că ce s-ar fi întâmplat cu acel copil,
dacă ar fi scuipat în palma lui Emanuel, pe vremea când mai era student.
Desigur că i-ar fi tras câteva perechi de palme... Dar în felul acesta, ar fi
reuşit el ca să-l facă să-şi schimbe purtarea? Desigur că nu. Bătându-l, poate
că n-ar mai fi făcut aceasta de teama pedepsei, dar mai apoi ar fi avut idei
proaste despre preoţi şi despre religie. Însă datorită bunătăţii episcopului,
copilaşului i-a părut rău şi s-a ruşinat de ceea ce făcuse, şi din clipa aceea
a început să-i respecte pe preoţi, şi aşa a devenit un creştin bun.
Revenind noi la ale noastre adică la evanghelia de astăzi,
putem spune că acel copil nu era una dintre oiţele cele bune, însă episcopul,
ca bun păstor, l-a ajutat ca să devină mai bun. În cazul acesta episcopul
urmase pilda lui Isus, care avea o inimă bună pentru toţi, chiar şi pentru cei
care săvârşeau păcate de moarte. Isus a iertat pe femeia păcătoasă, a liberat-o
pe Magdalena de cele şapte duhuri rele, a învoit să fie sărutat de Iuda,
numindu-l prieten... Şi trebuie să ştiţi că sărutarea lui Iuda, era ceva cu
mult mai grav decât gestul necuviincios al acelui copil. Însă Isus, în
bunătatea lui a încercat să-şi convertească trădătorul.
Poate sunteţi curioşi şi aţi vrea să ştiţi pentru ce vorbim
despre aceste lucruri. Noi suntem mici - veţi spune - nu putem apăra pe nimeni,
nu putem face pe bunul păstor pentru nimeni.
Această întrebare a voastră este legitimă, dar numai în
parte pentru că unii dintre voi vă ocupaţi deja cu frăţiorii mai mici decât
voi. Iar când veţi fi mari, unii veţi deveni profesori, învăţători, educatori,
alţii veţi fi primari, notari, etc., dar cei mai mulţi veţi fi taţi de familie
şi veţi avea obligaţia de a vă educa fii şi fiicele.
Veţi reuşi voi, să fiţi nişte buni păstori, aşa cum era Isus
cu păcătoşii sau aşa cum era episcopul despre care am vorbit? Acum, mulţi
dintre voi sunt bătăuşi, nu-şi stăpânesc mânia, nu ştiu să ierte atunci când se
simt ofensaţi. De câte ori băieţii nu se umflă în pene ca nişte curcani: îi bat
pe cei mai mici şi mai slăbuţi. Apoi, fetele, la drept vorbind ele nu se
folosesc de pumni, dar când le supără cineva, atunci să le vezi cum încep să
vocifereze... Credeţi că asemenea fete, care se mânie atât de uşor, vor putea
fi ele, mai târziu, bune profesoare, bune învăţătoare, şi mai ales mame
grijulii şi îngăduitoare cu copiii lor? Cei care dintre voi se plâng acum de
părinţi şi de învăţători, să reflecteze şi să se gândească dacă ei înşişi sunt
buni şi îngăduitori cu cei mici.
Bunul păstor nu este numai blând şi răbdător, ci el îi ajută
pe alţii cu toată dragostea dezinteresată, fără a se gândi la vreun câştig
bănesc. Însă cel plătit, sluga, funcţionarul, se gândeşte numai la banii care i
se cuvin, pentru serviciul prestat. Prea puţin îl interesează bunăstarea
oilor... Nu-s mulţi, dar sunt şi unii dintre copii care se aseamănă cu slugile
acestea plătite.
Ce idee vă puteţi face despre o fată care spune: „Mamă, cât
îmi dai ca astăzi să mă duc la piaţă şi să fac cumpărăturile?” sau „Mamă, ce-mi
dai ca să rămân acasă cu frăţiorul?...”. Mai sunt şi o seamă de băieţi care le
spun părinţilor: „În cazul când voi fi premiat, ce cadou îmi pregătiţi?...”. Nu
credeţi că asemenea băieţi şi fete ar fi nişte mici negustori?... Aceştia când
vor fi mari prea puţin îi va interesa binele copiilor lor sau a persoanelor
încredinţate grijii lor, ci-i va preocupa numai plata şi răsplata, salariul...
Desigur că premiul nu este un lucru rău, poate fi primit, însă nu acesta este
lucrul cel mai important.
Poate că mă veţi întreba ce trebuie să faceţi pentru a vă
schimba viaţa. De aceea vă sfătuiesc să urmaţi pilda lui Emanuel Kettler,
despre care am vorbit la început. El s-a hotărât ca să se înfrâneze şi deseori
îşi făcea examenul de conştiinţă cu privire la aceasta hotărâre. De îndată ce
observa vreo greşeală mai gravă imediat se spovedea, şi cerea iertare atât lui
Dumnezeu cât şi oamenilor. Când nu-i mergeau lucrurile după plac nu se
descuraja, şi o lua de la început... Aşa s-a străduit el mulţi şi mulţi ani.
O altă cale mai uşoară nu există nici pentru noi, şi numai
pe această cale trebuie să mergem. Desigur, că va trebui să cerem şi ajutorul
lui Isus, mai ales atunci când este vorba de mari dificultăţi, zicându-i:
„Isuse, vreau să fiu mai bun, dar nu ştiu cum să fac, ajută-mă tu, luminează-mi
mintea...”. Cine cere cu smerenie, desigur că va primi ajutorul cerut şi va
deveni în primul loc, o oiţă bună în staulul lui Dumnezeu, adică în sânul
Bisericii, şi să avem şi o părticică din bunul Păstor, pentru a-l ajuta pe Isus
în a face binele.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu