DUMINICA FLORIILOR

Prin secolul al IV-lea după Cristos, mulţi dintre creştini se retrăgeau în pustiu pentru a se dedica rugăciunii în tăcere şi în pocăinţă. Se adăposteau în vreo peşteră sau în vreo scorbură de copac, prin apropierea vreunui curs de apă sau a vreunui izvor. Prezenţa apei le făcea posibilă cultivarea unui mic petec de pământ fin, care-şi avea verdeţurile trebuincioase traiului de fiecare zi. Oamenii aceştia nu mâncau carne niciodată. Unii dintre ei trăiau singuri-singurei şi se numeau pustnici. Alţii trăiau mai mulţi sau mai puţini împreună, într-un fel de comunitate religioasă.

Unul dintre aceşti faimoşi călugări era Sisoie, care trăia în pustiul Egiptului, foarte aproape de cetatea Tebe; şi a trăit mai mult de o sută de ani. Din cauza sfinţenie vieţii sale cunoscută în toate părţile, tinerii călugări şi candidaţii la viaţa călugărească, mergeau la dânsul, pentru mângâierea sufletească şi pentru sfaturi.

În una din zile merse la dânsul un tânăr doritor de a duce o viaţă evlavioasă, şi-i spuse:

- Părinte, simt trebuinţa de a cere nişte sfaturi de la sfinţia voastră.

Tocmai atunci, Sisoie lucra de zor la o rogojină, deoarece călugării trebuind să se întreţină prin munca mâinilor lor, se ocupau cu facerea rogojinilor şi a coşurilor de nuiele. Bătrânul, fără a-şi ridica ochii de pe rogojina la care lucra răspunse:

- Zi-i mai departe. Ce vrei?

- Chiar aici? întrebă tânărul cu multă sfială şi uitându-se primprejur.

- Da, aici, pentru că rogojinile şi coşurile nu au urechi ca să audă ce vorbim noi.

Atunci tânărul începu a plânge şi spuse printre lacrimi:

- Părinte, ce trebuie să fac, pentru că am săvârşit un păcat îngrozitor!

- Aha! răspunse Sisoie, va să zică ai căzut?! Atunci ce mai aştepţi. Scoală-te şi îndreaptă-te.

- M-am sculat şi iar am căzut.

- Mai scoală-te o dată.

- Părinte, de câte ori am căzut, tot de atâtea ori m-am şi sculat. De câte ori va trebui să mă mai scol?

- Totdeauna. Trebuie să te scoli mereu până când te va lua Dumnezeu din această lume, mai spuse Sisoie.

Tânărul despre care am vorbit probabil că s-a întristat la auzul acestor cuvinte, din care înţelesese că toată viaţa trebuie să se lupte cu patimile lui şi să se spovedească cât mai des. S-ar fi bucurat dacă pustnicul i-ar fi spus că după un an ori doi îl vor părăsi patimile sau că după un timp oarecare va avea o voinţă atât de puternică încât să şi le poată înfrâna cu uşurinţă. Dar cu toate acestea, chiar dacă ar fi trebuit să se lupte împotriva păcatului lungi şi lungi ani, el ar fi fost un bun creştin, pentru că totdeauna se pocăia şi căuta să se corijeze.

Pentru ce vorbim noi chiar astăzi în Duminica Pătimirilor despre aşa ceva? Pentru că astăzi, nu numai că amintim intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, prin frumoasa procesiune cu ramuri verzi, dar cu duminica aceasta începem şi Săptămâna Mare, Săptămâna Pătimirii lui Isus. În toate bisericile astăzi se citeşte tot ceea ce s-a scris în legătură cu pătimirea, cu răstignirea şi cu moartea Domnului  nostru Isus Cristos.

Isus a îndurat cele mai crâncene suferinţe pentru păcatele noastre, deci şi pentru păcatele acelui tânăr, care a trăit în pustiu cu multe sute de ani în urmă, ca şi pentru păcatele noastre ale tuturor celor care ne aflăm astăzi aici în biserică.

Prin patima şi moartea lui, Isus ne-a deschis cerul, şi păcatele noastre pot fi iertate. Prin patima lui Cristos, tânărul acela putea să primească dezlegare de păcate, după ce le-ar fi spovedit. Chiar şi voi, copiilor, vă veţi spovedi în aceste zile pentru a sărbători Învierea Domnului cu cugetele şi cu inimile curate.

Toată părerea de rău de păcate şi fiecare spovadă ne întăreşte şi ne sfinţeşte, iar dacă cineva săvârşeşte un păcat de moarte, printr-o spovadă sinceră îşi va afla învierea.

Aşa cum ştiţi, sfântul Petru se temea să nu fie arestat de aceea l-a negat de trei ori pe Domnul. Dar tot în aceeaşi noapte, el a văzut cum soldaţii îl duceau pe preaiubitul Învăţător cu mâinile legate. Acesta era începutul pătimirii sale. Văzându-l atât de trist, Petru s-a căit şi şi-a plâns cu lacrimi fierbinţi păcatul.

Soldaţii romani erau nişte oameni cruzi, sălbatici, şi fără nici un pic de milă l-au pironit pe Isus pe cruce, făcând chiar glume proaste pe seama lui. Însă comandantul acestora, centurionul, uitându-se ţintă la Isus pe cruce, cunoscând minunile săvârşite de el, cele mai dinainte, şi mai ales cele din clipa aceea, plin de dragoste a exclamat cu glas tare, aşa ca să-l audă şi alţii: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era omul acesta!” (Mt 27, 54).

Despre căinţa celorlalţi apostoli nu ştim prea multe. Ştim că lui Iuda i-a părut rău că l-a trădat pe Domnul, însă aceasta nu a fost o părere de rău sinceră, din care cauză s-a şi spânzurat.

Un copil auzind povestindu-se despre disperarea lui Iuda a spus: „Dacă eram eu în locul lui Iuda, m-aş fi aruncat în braţele lui Isus, l-aş fi prins cu mânuţele mele de gât şi l-aş fi sărutat, iar el cu siguranţă că m-ar fi iertat!”

Copilul acela înţelegea mai bine decât ceilalţi oameni că nu există nici un fel de păcate oricât de grave, pe care Isus să nu le poată ierta omului, dacă acesta se căieşte cu toată sinceritatea.

DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE (B)

O legendă din primele veacuri ale creştinismului, povesteşte cele petrecute cu regele Abnner şi cu fiul său Iosafat. Acesta era un rege cam trăsnit. De aceea s-a şi hotărât ca să-şi crească fiul în aşa fel încât acesta să nu cunoască ce este sărăcia, nici boala, nici altă nenorocire, şi chiar nici moartea. De aceea l-a şi instalat într-un castel splendid, punându-i la dispoziţie, servitori numai bărbaţi tineri, frumoşi şi sănătoşi. În castelul acela nu avea voie să intre nici un nenorocit şi nici un bolnav. Însă viaţa aceasta separată de lume, lui Iosafat i se părea o adevărată sclavie. De aceea într-o bună zi i-a şi cerut tatălui său permisiunea de a face o călătorie prin ţară.

Regele i-a îngăduit, însă a poruncit slugilor ca să înlăture din calea fiului său tot ceea ce era trist şi neplăcut. Dar cu toată grija slugilor, Iosafat a văzut în una din zile pe un lepros, şi, aşa a cunoscut el boala. Mai târziu, un bătrân neputincios a ieşit în calea alaiului. Atunci a cunoscut bătrâneţea cu toate necazurile ei, şi întrebând pe un trecător care va fi destinul acelui bătrân, acesta-i răspunse: „Moartea şi mormântul!”.

Şi aşa a cunoscut fiul acelui rege cele mai mari nenorociri omeneşti, în urma cărora a devenit trist şi neliniştit. Însă aşa a dispus Dumnezeu ca în calea lui să întâlnească şi un pustnic creştin, pe Barlaam. Acesta i-a explicat care este, după învăţătura lui Cristos, sensul suferinţei, al bătrâneţii şi al morţii. Aceste învăţături descrise şi spuse cu duh, i-a redat liniştea sufletească tânărului prinţ.

Aşa cum regele acela dorea să-şi protejeze fiul, la fel şi părinţii multora dintre voi ar vrea să vă scutească de suferinţe, de necazuri şi de lipsuri. Ei ar dori să nu vă întâlniţi niciodată cu oameni bolnavi, ar vrea să nu vedeţi niciodată vreun mort. Însă experienţa de toate zilele vă spune că aşa ceva este cu neputinţă.

Aşa cum i-a explicat Barlaam lui Iosafat, tot aşa vă explică Isus şi vouă astăzi sensul suferinţei şi al morţii sale pe cruce.

Aceasta s-a petrecut la Ierusalim: Nişte greci, dintre cei ce se suiseră ca să se închine la sărbătoare, s-au apropiat de Filip şi i-au zis: „Domnule, am vrea să-l vedem şi noi pe Isus...” (In 12, 21). Isus i-a primit bucuros pe acei pelerini, fiindcă avea ocazia de a-i învăţa. Întrucât se apropia ziua de Paşti, zi a morţii sale, Isus se hotărî de a le explica acelor oameni, dar în acelaşi timp şi apostolilor motivul pătimirii şi al morţii sale prin următoare asemănare: „Dacă bobul de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multe roade” (In 12, 24).

Ascultătorii înţelegeau foarte bine ceea ce voia el să le spună. Ei ştiau că bobul de grâu în cazul când cade pe nisip sau piatră el nu poate încolţi, ci numai atunci când cade sub brazda proaspăt răsturnată, într-un pământ bun, el moare, dar în acelaşi timp devine hrană, pentru că din moartea lui zeci de boabe îşi vor trage viaţa.

Că în ce fel această asemănare se referea la moartea lui Isus, numai după Învierea sa din morţi au înţeles apostolii, cum că prin moartea lui Isus toţi oamenii puteau să primească daruri supranaturale, adică viaţa dumnezeiască. Toţi avem în noi viaţa divină, harul, şi asta numai prin pătimirea şi moartea lui Isus, tot aşa cum multele boabe de grâu, îşi primesc viaţa numai din moartea unui singur bob.

Pentru ca să înţelegeţi bine aceasta am să vă istorisesc şi un alt fapt:

Un marinar bătrân se plimba. Nu prea departe de acolo unde se afla el un copil se scălda în mare. La un moment dat copilul acela a fost luat de un val puternic şi era în primejdie să se înece. Atunci marinarul s-a aruncat în apă şi l-a salvat de la înec; dar pentru că inima îi era slăbită, nu peste multă vreme, marinarul a murit din cauza sforţării depuse.

Odată şi odată, copilul acela îşi va aduce aminte, că dacă astăzi, el mai vede lumina soarelui, asta o datorează numai acelui marinar care l-a salvat de la moarte. La fel spunem şi noi creştinii: „Noi avem viaţa supranaturală, adică viaţa dumnezeiască numai pentru că Domnul Cristos şi-a dat viaţa pentru noi, căci prin moartea lui ne-a liberat de păcate şi de pierzanie. Fără Patima lui Isus sufletele noastre ar fi moarte, pentru că ar fi lipsite de viaţa cea dumnezeiască”.

Voi ştiţi din evanghelie că el ar fi putut cu cea mai mare uşurinţă să nimicească întreaga ceată de soldaţi şi de evrei, care veniseră în Grădina Măslinilor ca să-l aresteze. Dar, n-a făcut aceasta, ci s-a lăsat arestat, legat cu funii, judecat, osândit şi răstignit. Poate că mă veţi întreba: „Dar pentru ce a făcut el aceasta, şi încă de bunăvoie?”.

Sfinţii şi marii cugetători creştini, spun că el s-a supus tuturor chinurilor, chiar şi morţii, pentru a ne încuraja pe noi, oamenii, de a îndura suferinţele din momentele cele grele ale vieţii, şi de a ne aminti totdeauna că după Vinerea Mare, toate se vor sfârşi odată cu ziua cea măreaţă a Învierii.

Voi ştiţi că Isus nu ne cere căutarea suferinţelor sau a bolilor, ci chiar se bucură în cazul când reuşim a le depăşi cu ajutorul medicamentelor şi a medicilor, pentru că el însuşi a vindecat pe nişte bolnavi în chip minunat. Dar cu toate acestea voi trebuie să ştiţi că în unele cazuri nici cei mai buni medici nu pot evita deznodământul final, adică moartea, căci la drept vorbind: „De boală fără leac, şi medicii mai zac!”. Isus ne spune, că tot ceea ce nu se poate evita, cu ajutorul lui vom putea îndura.

Apoi, mai trebuie adăugat că multe şi felurite sunt suferinţele, mari şi mici, legate de munca de toate zilele, de învăţătură, de raportul dintre colegi... Toate aceste mici sau mari neplăceri nu le putem înconjura pentru că atunci ar trebui să ieşim din lumea înconjurătoare.

Astăzi, în timpul sfintei Liturghii să-i mulţumim lui Isus pentru că prin suferinţele sale ne-a făcut părtaşi ai vieţii sale divine şi pentru că ne învaţă a îndura cu răbdare diferitele neplăceri.

Amintiţi-vă totdeauna că prin purtarea voastră cea rea, prin lipsa de respect faţă de cei săraci şi bolnavi, voi le măriţi suferinţele şi-l faceţi pe Isus să sufere împreună cu ei.

Însă prin bunătatea inimilor voastre, voi veţi micşora, veţi ameliora suferinţele acelor săraci şi bolnavi, de care lucru Isus se va bucura foarte tare. Aceasta să vă fie metoda pentru a vă exprima recunoştinţa pentru pătimirea şi moartea sa pe cruce.

DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE (B)

 Predică a pr. Stanislao J. Klimeck

Mulţi erau oamenii care veneau la Isus pentru a-i asculta învăţătura. De obicei, aceştia erau oameni simpli fără prea multă învăţătură, dar din când în când veneau şi unii dintre învăţaţi. Însă aceştia veneau la dânsul numai cu scopul de a-l prinde în vorbe, spre a-l putea învinovăţi în faţa autorităţilor romane.

Totuşi printre ei existau şi oameni buni... Unul dintre aceştia era şi Nicodim, care dorea să cunoască mai bine învăţătura lui Isus cerându-i explicaţii în lucrurile pe care nu le înţelegea. După părerea lui, nu era lucru potrivit ca să se amestece în mulţime şi să ceară explicaţii chiar el, om bogat şi mare învăţat al legii. Ce-ar fi spus fariseii, prietenii lui? De aceea când a aflat că Isus se afla prin apropiere, s-a folosit de ocazia aceasta şi la timp de noapte a mers singur-singurel, fără nici un însoţitor.

Chiar şi în zilele noastre se mai întâmplă că unii oameni ar dori să trăiască după învăţătura lui Isus, dar se tem de fariseii moderni, din care cauză merg să asiste la liturghie în vreo biserică mult mai departe de locuinţa lor, chiar şi în alt oraş, acolo unde presupun ei că nu-i cunoaşte nimeni. Uneori fac aceasta pe timp de noapte, aşa ca Nicodim, mai ales atunci când este vorba despre vreun botez sau de vreo cununie...

Am toată convingerea că în parohia noastră nu există asemenea cărturari şi farisei de care să vă temeţi; că nu există nici copii cărora să le fie frică să se roage şi să-şi mărturisească credinţa în public.

Nicodim intrând în casa unde era găzduit Isus, în primul loc, s-a interesat dacă nu mai era şi altcineva străin în casa aceea. Ştia el că sunt apostolii, dar de apostoli nu se ferea. Aşadar, luând loc îl întrebă pe Isus cu toată sinceritatea: „Învăţătorule, ştiu că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (In 3, 2).

După aceste cuvinte, Nicodim voia să treacă la întrebarea pentru care venise, dar înainte de a-şi deschide gura, Isus ştia ce anume voia să-l întrebe, de aceea i-a luat-o înainte, zicându-i: „Dacă vrei să te mântuieşti nu-ţi trebuie altceva decât să crezi în mine şi în evanghelia pe care o predic eu...”. După aceea i-a mai spus că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult pe oameni, încât l-a trimis pe unicul său fiu, nu ca să judece ori ca să osândească lumea, ci ca s-o mântuiască.

Pe vremuri, oamenii credeau că Dumnezeu ar fi un judecător drept, dar foarte aspru, şi că la judecată folosea o balanţă cu două talere, unul cu faptele bune ale omului şi cealălalt cu faptele rele. În cazul când faptele cele bune erau mai grele decât cele rele, omul mergea de-a dreptul în paradis. Dar dacă cele rele apăsau mai mult în balanţă, omul acela mergea în iad.

Cu toate acestea Isus spune că pentru obţinerea iertării este necesară naşterea cea de-a doua oară, renaşterea prin care se înţelege convertirea şi pocăinţa pentru păcate, adică renaşterea în sensul spiritual şi moral. Nicodim nu înţelegea cuvintele lui Isus, de aceea l-a şi întrebat:  „Cum se poate naşte un om bătrân?... Poate el să mai fie şi a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (In 3, 4). S-ar putea ca întrebarea aceasta să fi fost cea mai ridicolă, pe care a auzit-o Isus din gura unui învăţat. Probabil că Isus a şi zâmbit văzând că un om de talia lui Nicodim pune o asemenea întrebare atât de copilărească. Aşadar, Isus i-a explicat că aici nu este vorba de o renaştere trupească, ci de o renaştere sufletească prin pocăinţă pentru cercetarea păcatelor şi prin botez. Nicodim înţelegea lucrurile exact ca acea copilă care auzind cum spunea preotul că în luna mai, trebuiesc oferite Maicii Domnului floricelele faptelor bune, ea s-a dus în grădină, a cules un braţ de flori, pe care le-a dus la altarul Maicii Domnului...

În cuvintele care au urmat întrebării lui Nicodim, Isus i-a explicat cu răbdare, cum anume trebuia să se renască şi să se boteze pentru a ajunge la mântuire.

După ce s-a întors acasă Nicodim s-a gândit mult la cele ce vorbise cu Isus. Apoi s-a străduit de a-i cunoaşte şi mai bine învăţătura, prin care a devenit tot mai curajos. Atunci când cărturarii şi fariseii voiau ca să-l aresteze în secret pe Isus şi să-l osândească, Nicodim i-a luat apărarea şi a spus în plin Sinedriu: „Legea noastră nu osândeşte pe nimeni, mai înainte de a-l asculta”, însă atunci când Isus a fost judecat nu a mai reuşit să-l apere. Mai târziu, după răstignirea şi moartea lui Isus, când toţi apostolii fugiră îngroziţi, el a mers curajos împreună cu Iosif din Arimatea de au luat trupul lui Isus pe care l-au aşezat într-un mormânt nou şi curat.

Tradiţia ne spune că în anii care au urmat, el a fost botezat de către sfântul Petru şi a îndurat chinurile martiriului pentru credinţă. Crezând în evanghelie, acum el nu se mai temea nici de farisei şi nici de moarte.

Învăţătura referitoare la mântuirea oamenilor prin cruce, adresată lui Nicodim în noaptea aceea, a auzit-o şi sfântul Ioan Evanghelistul, pe care a şi redat-o în Evanghelia sa.

De aceea, sfânta Biserică vă adresează astăzi şi vouă această învăţătură pentru că Isus a murit pe cruce şi pentru voi. De aceea şi voi sunteţi obligaţi a vă renaşte, adică a vă converti şi a vă curăţi sufletele de păcate prin pocăinţă şi spovadă. Spovada cea bună de dinaintea Paştelui să fie recunoştinţa şi mântuirea voastră faţă de Isus pentru ceea ce a pătimit şi a suferit el, şi în acelaşi timp va fi şi o pregătire cum se cuvine la sărbătoarea Învierii sale.

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE (B)

 

Atunci când mergeţi în vizită la cineva: la un coleg/ă, la un prieten, la o rudă, ce faceţi mai întâi? Salutaţi pe cei prezenţi acolo. Sau nu faceţi acest lucru? Dar când venim la biserică, ne întâlnim cu o persoană deosebit de importantă cum ne comportăm? Îl salutăm pe Isus care este prezent şi care ne aşteaptă zi de zi aici?

La una dintre lecţiile de religie, preotul le-a dat copiilor de scris o temă cu privire la comportarea în biserică. Iată ce a scris Lucia, o fată din clasa a IV-a:

„Atunci când intru în biserică, eu nu bat la uşă şi nici nu aştept să mi se spună:«poftim» sau «intră», ci intru în biserică aşa nepoftită. Îmi fac cruce cu apă sfinţită, apoi mă duc în faţa altarului, pentru că acolo locuieşte Isus, ascuns sub speciile pâinii. Nu-i dau «bună ziua», ci îngenunchez şi spun de trei ori aceste cuvinte: «Lăudat să fie Isus Cristos în Preasfântul Sacrament al altarului», apoi îmi fac din nou semnul crucii, mă ridic în picioare şi aştept începutul liturghiei”.

Ce spuneţi? Fata aceasta şi-a început bine sosirea şi rămânerea în biserică?

Sigur că da. În primul rând a venit la timp pentru liturghie, şi nu a întârziat. Apoi nu s-a oprit la uşă şi nu s-a ascuns după vreun colţ al bisericii şi nu a stat afară, aşa cum fac mulţi dintre voi, ci s-a dus direct la altar, unde a căzut în genunchi şi a început să se roage... Mulţi dintre voi intră sau iese din biserică făcând numai o plecăciune cu capul, aşa ca bătrânele bolnave de reumatism, care nu-şi pot pleca genunchii sau în fugă sau nu mai fac nici un gest de salut faţă de Isus... Apoi, Lucia nu s-a aşezat imediat în bancă pentru a-şi asigura un loc, ci s-a aşezat în genunchi şi l-a salutat frumos pe Isus.

În mod obişnuit noi îl putem saluta pe Isus cu o rugăciune pe care o ştim. Totuşi, cred că lui Isus i-ar fi plăcut mai mult, dacă Lucia l-ar fi salutat cu propriile ei cuvinte, ceva mai personal, spre exemplu: „Îţi mulţumesc Isuse, pentru că sunt sănătoasă şi că pot veni până aici ca să te pot lăuda în casa ta. Îţi mulţumesc şi pentru faptul că voi putea ca împreună cu ceilalţi copii să mă rog şi să-ţi cânt din toată inima!”.

Aşa mai scrie Lucia în extemporalul ei: „Eu nu salut pe nimeni prin strângere de mână. Particip la sfânta liturghie cum ne-a învăţat părintele paroh şi citesc cu atenţie în cartea de rugăciuni, cânt împreună cu ceilalţi copii şi ascult cu mare atenţie predica. Când sunt în biserică nu privesc în dreapta ori în stânga, nu mă plictisesc şi nu plec niciodată înainte de terminarea sfintei liturghii!”

Desigur că această comportare a Luciei i-a plăcut lui Isus. Dar câţi dintre voi se comportă astfel? Să nu vorbească în biserică, să nu râdă cu cel de lângă el, să fie atent la predică, să cânte, să se roage, căci dacă venim aici să vorbim, să râdem, să ne uităm pe pereţi înseamnă lipsă de educaţie şi de respect faţă de Isus şi de casa Domnului.

Uneori în biserică, unii dintre voi vă asemănaţi cu negustorii evrei din templul din Ierusalim, nu pentru că aţi vinde sau aţi cumpăra ceva, ci pentru că vorbiţi, râdeţi, nu cântaţi, nu vă rugaţi.

Ce ar fi dacă Isus ar veni cu un bici şi ar lovi pe cei care vorbesc, râd, se hârjonesc, nu cântă, nu se roagă şi nu sunt atenţi la Sfânta Liturghie?

Dragii mei, astăzi să vă gândiţi serios asupra comportării voastre în biserică. Nu ştiţi oare că biserica este casa lui Dumnezeu şi că aici locuieşte Isus?... În cazul în care vă mustră conştiinţa de vreo neregularitate, săvârşită în casa Domnului, să-i cereţi iertare lui Isus prin aceste cuvinte: „Iartă-mă, Isuse, pentru că m-am purtat urât în casa ta!”

Pentru ce chiar în Postul Mare evanghelia ne face să citim evanghelia unde se spune despre alungarea negustorilor din templu? Asta o face pentru că şi sufletele noastre sunt templele lui Dumnezeu şi poate că sunt pline de necurăţii, aşa cum era templul din Ierusalim unde se vindeau boi şi oi. În timpul Postului Mare şi al pătimirii lui Isus ar trebui să facem rânduială în sufletele noastre. Prin asta ne vom arăta recunoştinţa faţă de Isus, care a murit pentru noi pe cruce, iar el ne va ajuta ca să ne pregătim bine la sărbătoarea Învierii sale.

Aşa cum Isus a curăţat templul, ar trebui să ne gândim şi noi că mai sunt şi alte locuri pe care trebuie să le curăţăm. Suntem în perioada Postului Mare. Este un timp în care să privim în interiorul nostru, în sufletele noastre şi să vedem dacă este nevoie ca să schimbăm ceva şi să curăţăm. Există în viaţa voastră locuri în care este necesar ca să vină Isus cu biciul şi să cureţe, să facă o curăţenie de primăvară?