DUMINICA A III-A din ADVENT (B)

Cu siguranţă sunt mulţi aceia dintre voi care într-o zi însorită de vară s-au jucat cu oglinda, reflectând lumina soarelui. Dacă luaţi o lanternă şi o puneţi să lumineze spre mine şi, dacă ţin o oglindă, pot să reflectez lumina spre voi. Nu sunt eu lumina, doar că oglinda reflectă lumina spre voi.

Pentru a se întâmpla lucrul acesta există unele lucruri foarte importante de ştiut: a) trebuie să ţin cu faţa la lumină; dacă o întorc nu mai pot reflecta lumina; b) trebuie să mă asigur că nu se află nimic între mine şi lumină.

Sfânta Scriptură ne spune că: „a fost un om care a fost trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie ca să mărturisească despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci era trimis ca să dea mărturie despre lumină.” Cine credeţi voi că era adevărata lumină despre care Sfânta Scriptură spune că va veni în lume? Corect. Isus este lumina lumii.

Noi trebuie să fim asemenea lui Ioan. Biblia spune că noi trebuie să lăsăm lumina să strălucească, dar trebuie să ne amintim că lumina noastră este Isus. Nu suntem noi lumina, ci doar oglinzi care reflectă lumina sa.

Dacă dorim ca să reflectăm lumina lui Cristos, trebuie să ne reamintim câteva lucruri: a) trebuie să ne îndreptăm chipurile spre Cristos; b) nu trebuie să lăsăm nimic să intervină între noi şi Isus. Când ne amintim de aceste lucruri, vom reflecta lumina sa lumii întregi.

La Ierusalim, preoţii şi fariseii erau tare preocupaţi, fiindcă vedeau că tot mai mulţi oameni aleargă la Ioan Botezătorul în pustiu. Mai înainte, cei care voiau să înveţe cum să-l adore pe Dumnezeu şi cum să trăiască după poruncile lui cereau sfaturi şi îndrumări de la preoţi şi de la farisei, însă acum, cei mai mulţi alergau la Ioan în pustiu. De aceea, atât preoţii, cât şi fariseii au început să se întrebe: „Cine este acesta, de atrage atâta lume după dânsul?”. Deci, pentru a cunoaşte cu adevărat cine este Ioan, au trimis pe câţiva dintre ai lor ca să-l întrebe. Cei trimişi l-au aflat la Betania, pe malul Iordanului, cam la vreo 20 de kilometri de Ierusalim. Aici este vorba despre o altă Betania, nu despre aceea în care locuiau prietenii lui Isus, Lazăr cu surorile lui, Maria şi Marta, care este foarte aproape de Ierusalim.

Deci, apropiindu-se, oamenii aceştia au început să-l întrebe pe Ioan:

- Eşti tu Cristos, Mesia? Aceasta a fost prima întrebare.

- Nu sunt.

- Eşti Ilie? adică înaintemergătorul lui Mesia, care trebuia să-i pregătească calea.

- Nu.

- Eşti vreunul dintre profeţi?

- Nu.

- Atunci cine eşti şi pentru ce botezi, dacă nu eşti nici Mesia, nici Ilie şi nici profet?

Aşa cum am auzit citindu-se în Evanghelie, Ioan a răspuns că el era numai glasul celui care strigă în pustiu, glasul care îi îndemna pe oameni să-şi pregătească minţile şi inimile pentru apropiata venire a lui Mesia „căruia eu nu sunt vrednic a-i dezlega nici măcar curelele încălţămintei sale!”.

Ascultând aceste cuvinte, noi putem admira dragostea lui Ioan pentru adevăr. Fiind foarte apreciat de oameni, cu tot dreptul putea să spună că, dacă el nu este Mesia, cu toate acestea, este un mare profet. Declaraţia aceasta i-ar fi mărit şi mai mult faima în faţa poporului. Însă el nu căuta această faimă, ci spunea numai adevărul despre el însuşi... Omul care spune numai adevărul despre el, acela este un om smerit.

O elevă din clasa a III-a a primit o carte drept premiu pentru cea mai bună compunere. Era în luna mai, şi fata aceea se ducea în fiecare seară la rozariu şi la Sfânta Liturghie. S-a întâmplat ca tocmai în seara aceea preotul să vorbească despre umilinţă şi despre sinceritatea Sfintei Fecioare Maria, îndemnându-i pe credincioşi să facă zilnic câte o faptă de umilinţă şi de sinceritate, pentru ca în felul acesta să fie plăcuţi Sfintei Fecioare Maria.

A doua zi, fata aceasta luă cartea pe care o primise ca premiu, se duse cu ea la şcoală şi o restitui învăţătoarei, zicându-i: „Doamnă, premiul acesta nu-mi aparţine, pentru că tema pentru care am fost premiată fusese compusă de către un frate al meu mai mare!” Toate celelalte eleve se aşteptau ca învăţătoarea să-i facă o aspră dojană, dar, spre marea lor uimire, învăţătoarea spuse: „Într-adevăr, premiul acesta nu ţi se cuvine pentru compunerea prezentată. Dar, cu toate acestea, îl meriţi pentru că ai reuşit să fii sinceră şi să spui adevărul”.

Ce spuneţi? A procedat bine învăţătoarea? Ce este mai greu: a face o compunere bună sau a recunoaşte în faţa întregii clase că ai spus o minciună?

Cât de greu este a spune adevărul despre noi înşine cu privire la lucruri mai puţin plăcute, ne dăm seama numai atunci când trebuie să ne facem examenul de conştiinţă şi să ne spovedim.

Examenul de conştiinţă este ca o oglindă în care nu ne vedem faţa, nasul sau obrazul, ci numai starea sufletului nostru. De aceea, foarte mulţi copii cu greu se lasă convinşi să privească în această oglindă.

Acum, ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului, de sărbătoarea Naşterii Domnului. În zilele acestea, ar trebui ca toţi copiii să facă o curăţenie generală în propriul lor suflet. Aşa cum ştiţi, aceasta nu se poate face decât prin examenul de conştiinţă şi prin spovadă. Hotărâţi-vă astăzi de a vă gândi cu toată sinceritatea la sufletele voastre, la întreaga voastră viaţă de până acum, fără a ascunde adevărul, nici în faţa voastră şi nici a preotului. Dacă între timp aţi făcut vreo faptă bună, fiindcă se ştie că voi nu faceţi numai păcate, dar şi fapte bune, o puteţi aminti şi pe aceasta la spovadă şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu. Şi asta pentru că umilinţa înseamnă a ţine cont şi de faptele bune.

Sfântul Ioan Botezătorul, patronul adevărului şi al umilinţei, va fi modelul vostru şi vă va ajuta, de-acolo, din cer, cu rugăciunea lui. Ca şi el, vom încerca de a nu căuta propria laudă ori slavă, ci de a-l mărturisi pe Isus printr-o viaţă curată şi cât mai corectă. Numai lui, care este Dumnezeu, i se cuvin lauda, cinstea şi adoraţia noastră.