SFÂNTA FECIOARĂ MARIA, NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU (ANUL NOU)

Cu mult timp mai înainte ca să vă naşteţi, părinţii voştri se frământau cam ce nume să vă pună atunci când veţi fi venit pe lume, fiindcă nu ştiau ce veţi fi: băiat sau fată!

Unii dintre ei spuneau: „Dacă va fi băiat îi vom pune numele …, pentru că aşa îl chema pe bunicul,... iar dacă va fi să fie fată îi vom pune numele ….

Însă Sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif au fost scutiţi de o asemenea problemă, deoarece cu nouă luni mai înainte de naştere, ei ştiau deja că nou-născutul va fi băiat, şi îl vor numi Isus. Poate că vă mai aduceţi aminte când a aflat Sfânta Fecioară aşa ceva. Cred că n-aţi uitat. Îngerul i-a spus Mariei: „Iată, vei zămisli şi vei naşte un prunc, pe care-l vei chema Isus” (Lc 1, 31).

În limba ebraică acest cuvânt înseamnă „Dumnezeu este cu noi”, ceea ce vrea să spună că Pruncul acesta trebuia să devină Mântuitorul nostru care să ne izbăvească de păcate.

Exact la opt zile de la naştere, Pruncul de abia născut a primit numele de Isus. Aşadar, astăzi sărbătorim onomastica lui Isus, dar în acelaşi timp o sărbătorim şi pe Maria, Maica lui Dumnezeu, pentru că Mama şi Pruncul se află totdeauna împreună.

Numele lui Isus ar trebui să ne fie atât de scump, aşa cum i-a fost Sfintei Fecioare Maria, şi ar trebui să pronunţăm acest nume cu acelaşi respect cu care pronunţăm cuvântul „Dumnezeu”.

Din păcate sunt unii oameni în toată firea, care păcătuiesc adesea pronunţând numele lui Dumnezeu şi al lui Isus fără respectul cuvenit, cu toate că ştiu că acesta este un păcat greu, dar sunt şi dintre voi, copii care înjură.

Odată, pe când Dominic Savio de abia împlinise zece ani, auzi o înjurătură pronunţată de un copil mai mic decât dânsul, în vreme ce se certa cu un altul. Dominic s-a supărat pe acel copil şi voia chiar să-l bată. Dar, împotrivindu-se ispitei, s-a apropiat de cei doi certăreţi, l-a luat de mână pe cel cu înjurătura şi i-a spus cu toată liniştea sufletească: „Vino cu mine!”.

Nu departe de locul cu pricina se afla o biserică, în care intrară amândoi şi se îngenuncheară în faţa altarului, şi Dominic îi spuse acestuia:

- Acum, roagă-l pe Dumnezeu ca să te ierte pentru că ai înjurat. După o clipă de tăcere mai spune: „Ia să spunem noi împreună: «Lăudat să fie Isus şi veşnic să fie binecuvântat al său nume sfânt»”.

Dacă se va întâmpla vreodată ca vreunul dintre colegii ori prietenii voştri să înjure în faţa voastră sau să facă glume proaste pe seama celor sfinte, voi să fiţi curajoşi aşa ca Dominic Savio şi cu toată liniştea sufletească să-i corijaţi, deoarece copiii fără să-şi dea seama, de cele mai multe ori pronunţă înjurăturile urâte pe care le aud la cei mari. Desigur, că Dumnezeu îi va ierta pentru că nimeni nu poate fi pedepsit pentru stupidităţi. Totuşi, el doreşte ca acei copii mai mari şi mai deştepţi să-i înveţe şi pe cei mici cum trebuie să se poarte cuviincios.

În mod obişnuit, în timpul botezului copiilor li se dau câte un nume de sfânt sau de sfântă. Spre exemplu: Petru, Ioan, Stanislau, Mihai, Gheorghe, Tereza, Ecaterina, etc. Băieţilor nu li se dă numele Isus, pentru că foarte uşor ar putea fi pronunţat de către alţii fără respectul cuvenit.

Vorbind cu colegii şi cu prietenii voştri, voi obişnuiţi a le pronunţa totdeauna numele cu respect. Sunt unii dintre voi, care în privinţa aceasta folosesc cuvinte injurioase: „Porcule, măgarule, dobitocule, etc.”. Acesta este semnul lipsei de educaţie şi de bunătate. Cel căruia îi sunt adresate asemenea calificative gratuite se simte rău.

Un copil a fost primit odată într-un institut religios. Mai înainte frecventase un alt institut unde toţi îi spuneau după poreclă, însă aici toţi îl chemau după adevăratul lui nume, ceea ce i-a plăcut foarte mult acestui băiat, care din trist şi tăcut cum era a devenit vorbăreţ şi vesel.

Aşadar, ţineţi bine minte: să nu vă porecliţi niciodată ci să vă chemaţi cu propriul vostru nume, pentru că aşa este frumos şi civilizat.

Astăzi fiind sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea lui Dumnezeu şi ziua naşterii lui Isus, să ne gândim bine la darul, oricât de mic ar fi, pe care li-l vom putea oferi.

Un preot a spus odată unei fetiţe: „Încearcă şi caută aşa din când în când să-i oferi lui Isus şi Maicii sale câte o floricică”

Fata aceasta era una dintre cele mai bune fete. Locuia într-un sat şi în faţa casei părinţilor avea o grădină plină de flori. Zilnic pregătea cu toată atenţia câte un buchet frumos, ba chiar câte două pe care le aşeza în faţa icoanelor lui Isus şi a Sfintei Fecioare Maria.

Aceasta a avut loc în timpul iernii, când nu mai erau flori în grădină, dar copila preocupată de cuvintele preotului a întrebat-o pe mama sa cum poate ea îndeplini acel îndemn al preotului. Iar mama i-a explicat că floricelele sunt faptele cele bune, micile pomeni şi rugăciunile. Flori, ce pot fi oferite lui Isus şi Maicii sale sfinte chiar şi în timpul iernii.

Astăzi, să vă gândiţi serios la buchetul pe care i-l puteţi oferi Sfintei Fecioare Maria în calitatea ei de Mamă a lui Dumnezeu. Poate că cineva dintre voi mă va întreba: „Pentru ce nu i l-am putea oferi lui Isus?”. Nu i-l putem oferi lui Isus, pentru că astăzi îl sărbătorim pe Isus ca Prunc de opt zile, şi în cazul acesta darurile îi sunt oferite Mamei. Şi apoi, voi ştiţi că orice i s-ar oferi Mamei, este ca şi cum i s-ar oferi lui Isus. Fiecare mamă, atunci când primeşte în dar ceva bun, imediat împarte totul cu fiul ei.

Acum, o vom ruga pe Sfânta Fecioară Maria ca să ne înveţe cum trebuie să pronunţăm cu respect numele lui Isus, aşa cum îl pronunţa ea la Nazaret.

O vom mai ruga ca să ne înveţe cum să împlinim voinţa Fiului ei, pentru a trăi după evanghelie. Chiar şi cele mai sfinte şi mai frumoase cuvinte nu sunt îndestulătoare. „Nu cel care spune «Doamne, Doamne», este bun creştin, plăcut lui Dumnezeu, ci acela care face voinţa lui preasfântă, prin fapte bune.

Sfânta Fecioară Maria să vă ajute în tot timpul anului, pe care-l începem, ca să munciţi cu dragoste şi să-l iubiţi pe Isus aşa cum ne învaţă el în evanghelie.

NB: Predică a părintelui  Stanislau J. Klimeck

NAŞTEREA DOMNULUI

Crăciunul mult aşteptat de toată lumea, în special de voi copii, este în sfârşit aici. Mie unul îmi place extraordinar de mult această sărbătoare. Vouă nu? Ce vă place cel mai mult la această sărbătoare a Crăciunului? Vă place bradul frumos împodobit şi cu luminiţe sclipitoare? Sau colindele care se aud peste tot în această perioadă? Sau poate bunătăţile pregătite cu atâta migală de părinţii voştri? Pentru mulţi poate sunt cadourile pe care le primesc cu ocazia acestei sărbători.

Ce altceva nu am spus? O, da! Este ziua de naştere a cuiva, nu? A cui zi de naştere este astăzi? Exact! Este ziua în care se naşte Isus. Câteodată suntem prinşi aşa de tare în pregătirea decoraţiilor, a luminilor, a petrecerilor şi a cadourilor încât ratăm adevăratul Crăciun.

Aceasta îmi aminteşte o întâmplare. Am auzit despre un băieţel care a dorit mult să meargă la un circ. Într-o zi mergea pe stradă şi a văzut un afiş pe geamul unui magazin. Pe afiş scria că va veni un circ în oraş şi că biletul costă un dolar. Băieţelul a fugit acasă şi l-a rugat pe tatăl său dacă vrea să îi dea un dolar pentru a merge la circ.

Tatăl i-a spus că dacă va munci din greu şi va termina toate treburile, îi va da acel dolar pentru a merge la circ. Ziua circului a sosit şi băiatul s-a trezit devreme şi a terminat toate treburile.

Tatăl i-a dat un dolar şi băiatul a plecat plin de entuziasm. De vreme ce a ajuns mai repede în oraş era în rândul din faţă atunci când parada circului a început pe strada principală a oraşului.

La sfârşitul paradei au venit clovnii. Apoi a urmat organizatorul iar băieţelul a scos dolarul şi i l-a dat spunând: „Mulţumesc. A fost un circ foarte frumos.” Apoi s-a întors acasă foarte mulţumit. Însă nu a ştiut ce a pierdut. El a crezut că a fost la circ, dar a fost doar la o paradă.

Dacă nu suntem atenţi, putem fi ca acel băieţel. Putem fi atât de prinşi în celebrare, în decoraţii şi cadouri încât să ratăm adevăratul Crăciun, naşterea Mântuitorului nostru, Isus Cristos.

Era o noapte înstelată aceea când Maria şi-a născut pruncul. L-a adus pe lume exact aşa cum şi alte mame îşi aduc pe lume pruncii lor. Aparent, micuţul Isus era asemenea tuturor celorlalţi nou-născuţi, dar, totodată, el era şi Fiul lui Dumnezeu.

Chiar şi atunci când v-aţi născut voi, pentru familiile voastre a fost o mare bucurie. Rudele şi prietenii părinţilor voştri se întrebau: „Ce-i? Băiat sau fată?... Este robust, sănătos, plin de viaţă?...”.

La Naşterea lui Isus, Maria şi Iosif s-au bucurat mai mult decât toţi ceilalţi părinţi la naşterea fiilor lor, pentru că ei ştiau că noul-născut este Mesia cel aşteptat cu atâta nerăbdare de către evrei. Ştiau bine că Pruncul acesta trebuia să-i elibereze pe oameni de sclavia păcatului.

Din nefericire, nimeni dintre rudele apropiate ale lui Iosif şi ale Mariei nu au venit să-l vadă pe Pruncul Isus. Probabil că rudele acelea nu îi cunoşteau nici pe Maria şi nici pe Iosif.

Însă la peştera din Betleem au venit păstorii, care se aflau prin apropiere cu turmele lor... Desigur că voi aţi văzut multe icoane, mari şi mici, care reprezintă sosirea păstorilor la peştera din Betleem. Una dintre acele frumoase icoane este aceea a pictorului flamand Gherardo delle Notti.

O frumoasă lumină, ce pare ireală, care provine de la Pruncul Isus se răsfrânge în icoana aceea pe chipul Sfintei Fecioare Maria, pe Iosif şi pe ciobănaşi, care, veseli şi surâzători, îşi exprimă admiraţia faţă de Pruncul Isus. Îl privesc extaziaţi şi parcă văd însuşi soarele în acest Prunc.

Mai înainte de a pleca păstorii, îi oferă Sfintei Fecioare modestele lor daruri. Probabil că printre acestea se afla şi o piele de berbec sau de oaie pentru a-l acoperi pe Pruncul Isus.

Copiii care trăiesc prin ţările calde ale Sudului nici nu cred că cineva ar putea suferi de frig. Într-un sat din Africa ecuatorială, unde temperatura este extrem de ridicată, un preot le povestea copiilor că Pruncul Isus suferea de frig, când aceştia au început a bate din palme şi a striga: „Foarte bine, foarte bine. Nu suferea de căldură ca noi!”... Noi, însă, înţelegem bine ce înseamnă frigul, şi-i compătimim pe cei care nu au o haină călduroasă.

În lumea contemporană, copiii săraci, aşa ca Isus, sunt mult mai mulţi decât cei bogaţi. Pe aceşti copii, care i se aseamănă prin sărăcia lor, Isus îi iubeşte cel mai mult. Desigur, Isus îi iubeşte şi pe copiii oamenilor bogaţi, atunci când aceştia nu se laudă cu bogăţia lor, cu darurile bogate primite, ci cu toată delicateţea împart totul cu cei săraci.

Un copil din Filipine povesteşte:

„Era în ziua de Crăciun şi, întorcându-mă acasă de la liturghie, am întâlnit doi copii care căutau de zor în coşul de gunoi de la marginea trotuarului, în speranţa de a afla ceva de mâncare. Privindu-i, m-a cuprins un sentiment de tristeţe şi mă gândeam: «Isus este acela care suferă în toată fiinţa lor, şi asta chiar în ziua în care-i sărbătorim Naşterea». Atunci am alergat imediat acasă, de unde am luat o bună bucată de cozonac şi ceva dulciuri şi m-am întors la locul cu pricina, dar, din păcate, copiii aceia nu mai erau acolo. Ce era să fac? În cele din urmă, m-am hotărât să-i caut, şi care i-am aflat, fiindcă, din fericire, nu merseseră prea departe, şi i-am rugat să ia cele ce le adusesem ca pe un dar de Crăciun, pe care le-au şi primit bucuroşi. Le-am mai spus că le-aş putea oferi cărţile mele de la şcoală din anii precedenţi. S-au bucurat şi de acestea, pentru că părinţii lor nu aveau bani să le mai cumpere şi cărţi...”.

Nu trebuie ca cineva să fie foarte bogat pentru a putea oferi şi altora câte ceva. Păstorii de la Betleem nu erau bogaţi, dar, cu toate acestea, au găsit ce să-i aducă Pruncului Isus. Trebuie să avem  numai o inimă bună şi ochii bine deschişi, spre a-i vedea pe cei care au trebuinţă de ajutorul nostru.

Cu ocazia Naşterii Domnului, şi voi trebuie să-i faceţi un dar lui Isus. Iar darul cel mai frumos pe care i-l puteţi oferi va fi inima voastră curată, blândă şi plină de bunătate... Un asemenea dar i-l pot aduce toţi copiii, fie ei bogaţi ori săraci.

DUMINICA A IV-A din ADVENT (B)

 La 140 de kilometri, spre Nord de Ierusalim şi la 150 de metri deasupra nivelului mării, se află oraşul Nazaret. În zilele noastre numără cam 40.000 de locuitori, şi dintre aceştia aproape jumătate sunt creştini, însă majoritatea sunt arabi.

Acum două mii de ani Nazaretul era un târg prea puţin cunoscut şi probabil că nu număra decât vreo câteva sute de familii. Casele locuitorilor erau nişte peşteri, şi în una dintre acestea locuia Maria cu părinţii ei, Ioachim şi Ana. Putem spune că Maria chiar copilă fiind, trăia aşa cum trăim şi noi acum, în timpul Adventului, pentru că şi ea aştepta venirea pe lume a lui Mesia. Îl aştepta cu o dorinţă fierbinte aşa ca toţi evreii. Naşterea ei fusese prorocită de mai mulţi proroci, iar Maria cunoştea bine aceste prorocii. Ştia aşa ca toate celelalte fete ale lui Israel că una dintre ele va deveni Mama lui Mesia. Dar care va fi aceea? Şi când? Aceasta nu o ştia nimeni. În simplicitatea şi umilinţa ei nu-i trecea nici prin gând că tocmai ea va fi aceea.

Dumnezeu îi cunoaşte foarte bine pe toţi oamenii; le cunoaşte inimile şi gândurile... Dumnezeu vede că Maria era cea mai bună şi cea mai sfântă dintre toate fetele lui Israel. De aceea a şi ales-o tocmai pe dânsa dintre mii şi mii de alte fete, pentru a deveni Mama Mântuitorului lumii, Mama lui Mesia.

Pentru a-i face cunoscut aceasta, Dumnezeu a trimis la dânsa pe îngerul Gabriel. Îngerul Gabriel mai întâi de toate o salută cu cuvintele: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc 1, 28).

Maria auzise cum că îngerii coborau uneori din cer şi vorbeau cu prorocii, cu regii, dar ca un înger să fi venit chiar la dânsa o simplă fată din popor şi s-o laude cu asemenea cuvinte, i se părea ceva de neînchipuit. De aceea nu numai că s-a emoţionat, dar chiar s-a speriat. Însă îngerul o linişti, zicându-i: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1, 30).

Apoi îngerul a pronunţat acele mari cuvinte, pe care oamenii le aşteptau de la începutul lumii: „Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu, pe care-l vei numi Isus. Acesta va fi mare şi Fiul celui Preaînalt se va chema... şi împărăţia lui nu va avea sfârşit” (Lc 1, 31-32).

Auzind toate aceste cuvinte, Maria s-a bucurat, dar cu toate acestea mai era stăpânită de o îndoială. De aceea şi întrebă: „Cum va fi aceasta din moment ce eu nu cunosc bărbat?”.

Aflând că însuşi Dumnezeu trebuia să fie tatăl fiului ei, Maria şi-a plecat capul şi a spus cu toată resemnarea: „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!”.

Atunci Maria a fost cuprinsă de o adevărată bucurie, pentru că Dumnezeu a ales-o tocmai pe dânsa dintre multele fete ale lui Israel ca să fie Mamă a Fiului său Isus, şi în fiecare zi îi mulţumea pentru această alegere. La fel ca oricare mamă, şi ea l-a purtat pe Isus în sânul ei timp de nouă luni şi aştepta cu nerăbdare ziua naşterii sale cu dorinţa de a-l strânge la pieptul ei şi a-l săruta.

Noi amintim şi sărbătoarea Buna-Vestire a îngerului în fiecare zi prin recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului”. Sper că nu este nici unul printre voi care să nu recite în fiecare zi această rugăciune. Prin cuvintele „Domnul este cu tine” şi „Binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”, noi venerăm maternitatea ei sfântă, adică prezenţa lui Isus în fiinţa ei.

Chiar şi noi îl putem purta pe Isus în inimile şi în sufletele noastre. Desigur, nu aşa ca Maria, dar îl putem purta! Îl purtăm atunci când sufletul ne este curat, când trăim în starea harului sfinţitor... Isus se află în noi chiar şi atunci când îl primim sub speciile pâinii, în sfânta Împărtăşanie.

Ana, o fată cam de vârsta voastră, se străduia cu toate puterile să o venereze pe Sfânta Fecioară Maria prin Împărtăşania deasă... Odată merse în vacanţă la un unchi al ei după tată, care era un necredincios... Ana voia să meargă în fiecare duminică la liturghie şi să se împărtăşească, aşa cum era obişnuită în casa părintească, însă biserica era într-un alt sat, cam depărtişor. De aceea în prima duminică de la sosirea ei acolo, se duse la o doamnă foarte evlavioasă din vecini, cu care nădăjduia să meargă împreună la liturghie. Însă, doamna aceea, se întâmplase ca tocmai atunci să fie bolnavă la pat. Dar observând că fata era foarte preocupată, i-a spus: „Ia bicicleta mea şi mergi singură!”. Foarte mulţumită, Ana se duse la unchiul ei pentru a-i cere permisiunea să meargă la biserică, însă era hotărâtă de a merge chiar şi fără învoire.

Nu peste mult sosi şi soţia unchiului cu o soră de a ei, care auzind despre ce este vorba începură a râde. Însă Ana, cu toată gentileţea îi mai întrebă dacă poate să le cumpere ceva din satul vecin, acolo unde se afla biserica. Dar neprimind nici un răspuns şi-a luat bicicleta şi a plecat.

De fapt, a ajuns la timp; a participat la sfânta liturghie şi s-a împărtăşit. Apoi, s-a reîntors acasă plină de bucurie că i-a putut oferi lui Isus toate neplăcerile întâlnite în dorinţa ei de a merge la sfânta liturghie.

Cred că nici unul dintre voi nu are asemenea dificultăţi. Dar cu toate acestea puteţi avea altele, cum ar fi atunci când trebuie să vă sculaţi duminica dimineaţa, lipsa de voinţă atunci când trebuie să faceţi examenul de conştiinţă şi mai ales mărturisirea păcatelor. De aceea încercaţi să urmaţi pilda Anei, pentru că numai aşa veţi reuşi să depăşiţi toate acestea şi încă alta multe dificultăţi.

Sfânta Fecioară Maria care este Mama lui Isus, pe care ea l-a adus lumii la Betleem, vă va ajuta, pentru că numai ea îl va putea naşte şi în inimile voastre. Iar în ziua de Crăciun vă veţi bucura împreună cu dânsa de venirea lui atât în lume, cât şi în sufletele voastre.

NB: Predică a părintelui Stanislao J. Klimeck

DUMINICA A III-A din ADVENT (B)

Cu siguranţă sunt mulţi aceia dintre voi care într-o zi însorită de vară s-au jucat cu oglinda, reflectând lumina soarelui. Dacă luaţi o lanternă şi o puneţi să lumineze spre mine şi, dacă ţin o oglindă, pot să reflectez lumina spre voi. Nu sunt eu lumina, doar că oglinda reflectă lumina spre voi.

Pentru a se întâmpla lucrul acesta există unele lucruri foarte importante de ştiut: a) trebuie să ţin cu faţa la lumină; dacă o întorc nu mai pot reflecta lumina; b) trebuie să mă asigur că nu se află nimic între mine şi lumină.

Sfânta Scriptură ne spune că: „a fost un om care a fost trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie ca să mărturisească despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci era trimis ca să dea mărturie despre lumină.” Cine credeţi voi că era adevărata lumină despre care Sfânta Scriptură spune că va veni în lume? Corect. Isus este lumina lumii.

Noi trebuie să fim asemenea lui Ioan. Biblia spune că noi trebuie să lăsăm lumina să strălucească, dar trebuie să ne amintim că lumina noastră este Isus. Nu suntem noi lumina, ci doar oglinzi care reflectă lumina sa.

Dacă dorim ca să reflectăm lumina lui Cristos, trebuie să ne reamintim câteva lucruri: a) trebuie să ne îndreptăm chipurile spre Cristos; b) nu trebuie să lăsăm nimic să intervină între noi şi Isus. Când ne amintim de aceste lucruri, vom reflecta lumina sa lumii întregi.

La Ierusalim, preoţii şi fariseii erau tare preocupaţi, fiindcă vedeau că tot mai mulţi oameni aleargă la Ioan Botezătorul în pustiu. Mai înainte, cei care voiau să înveţe cum să-l adore pe Dumnezeu şi cum să trăiască după poruncile lui cereau sfaturi şi îndrumări de la preoţi şi de la farisei, însă acum, cei mai mulţi alergau la Ioan în pustiu. De aceea, atât preoţii, cât şi fariseii au început să se întrebe: „Cine este acesta, de atrage atâta lume după dânsul?”. Deci, pentru a cunoaşte cu adevărat cine este Ioan, au trimis pe câţiva dintre ai lor ca să-l întrebe. Cei trimişi l-au aflat la Betania, pe malul Iordanului, cam la vreo 20 de kilometri de Ierusalim. Aici este vorba despre o altă Betania, nu despre aceea în care locuiau prietenii lui Isus, Lazăr cu surorile lui, Maria şi Marta, care este foarte aproape de Ierusalim.

Deci, apropiindu-se, oamenii aceştia au început să-l întrebe pe Ioan:

- Eşti tu Cristos, Mesia? Aceasta a fost prima întrebare.

- Nu sunt.

- Eşti Ilie? adică înaintemergătorul lui Mesia, care trebuia să-i pregătească calea.

- Nu.

- Eşti vreunul dintre profeţi?

- Nu.

- Atunci cine eşti şi pentru ce botezi, dacă nu eşti nici Mesia, nici Ilie şi nici profet?

Aşa cum am auzit citindu-se în Evanghelie, Ioan a răspuns că el era numai glasul celui care strigă în pustiu, glasul care îi îndemna pe oameni să-şi pregătească minţile şi inimile pentru apropiata venire a lui Mesia „căruia eu nu sunt vrednic a-i dezlega nici măcar curelele încălţămintei sale!”.

Ascultând aceste cuvinte, noi putem admira dragostea lui Ioan pentru adevăr. Fiind foarte apreciat de oameni, cu tot dreptul putea să spună că, dacă el nu este Mesia, cu toate acestea, este un mare profet. Declaraţia aceasta i-ar fi mărit şi mai mult faima în faţa poporului. Însă el nu căuta această faimă, ci spunea numai adevărul despre el însuşi... Omul care spune numai adevărul despre el, acela este un om smerit.

O elevă din clasa a III-a a primit o carte drept premiu pentru cea mai bună compunere. Era în luna mai, şi fata aceea se ducea în fiecare seară la rozariu şi la Sfânta Liturghie. S-a întâmplat ca tocmai în seara aceea preotul să vorbească despre umilinţă şi despre sinceritatea Sfintei Fecioare Maria, îndemnându-i pe credincioşi să facă zilnic câte o faptă de umilinţă şi de sinceritate, pentru ca în felul acesta să fie plăcuţi Sfintei Fecioare Maria.

A doua zi, fata aceasta luă cartea pe care o primise ca premiu, se duse cu ea la şcoală şi o restitui învăţătoarei, zicându-i: „Doamnă, premiul acesta nu-mi aparţine, pentru că tema pentru care am fost premiată fusese compusă de către un frate al meu mai mare!” Toate celelalte eleve se aşteptau ca învăţătoarea să-i facă o aspră dojană, dar, spre marea lor uimire, învăţătoarea spuse: „Într-adevăr, premiul acesta nu ţi se cuvine pentru compunerea prezentată. Dar, cu toate acestea, îl meriţi pentru că ai reuşit să fii sinceră şi să spui adevărul”.

Ce spuneţi? A procedat bine învăţătoarea? Ce este mai greu: a face o compunere bună sau a recunoaşte în faţa întregii clase că ai spus o minciună?

Cât de greu este a spune adevărul despre noi înşine cu privire la lucruri mai puţin plăcute, ne dăm seama numai atunci când trebuie să ne facem examenul de conştiinţă şi să ne spovedim.

Examenul de conştiinţă este ca o oglindă în care nu ne vedem faţa, nasul sau obrazul, ci numai starea sufletului nostru. De aceea, foarte mulţi copii cu greu se lasă convinşi să privească în această oglindă.

Acum, ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului, de sărbătoarea Naşterii Domnului. În zilele acestea, ar trebui ca toţi copiii să facă o curăţenie generală în propriul lor suflet. Aşa cum ştiţi, aceasta nu se poate face decât prin examenul de conştiinţă şi prin spovadă. Hotărâţi-vă astăzi de a vă gândi cu toată sinceritatea la sufletele voastre, la întreaga voastră viaţă de până acum, fără a ascunde adevărul, nici în faţa voastră şi nici a preotului. Dacă între timp aţi făcut vreo faptă bună, fiindcă se ştie că voi nu faceţi numai păcate, dar şi fapte bune, o puteţi aminti şi pe aceasta la spovadă şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu. Şi asta pentru că umilinţa înseamnă a ţine cont şi de faptele bune.

Sfântul Ioan Botezătorul, patronul adevărului şi al umilinţei, va fi modelul vostru şi vă va ajuta, de-acolo, din cer, cu rugăciunea lui. Ca şi el, vom încerca de a nu căuta propria laudă ori slavă, ci de a-l mărturisi pe Isus printr-o viaţă curată şi cât mai corectă. Numai lui, care este Dumnezeu, i se cuvin lauda, cinstea şi adoraţia noastră.

DUMINICA A II-A din ADVENT (B)

În vremurile de demult, atunci când mai marii lumii acesteia voiau să se deplaseze într-o parte ori alta a ţării, trimiteau cu mult înainte prin părţile acelea, un crainic care să vestească sosirea lor. Crainicul acela mergea călare şi nu era singur, ci însoţit de trâmbiţaşi, care sunau din trâmbiţă, pentru ca oamenii să vină cât mai mulţi la locul de adunare. La auzul trâmbiţei, cât de curiozitate, cât de frică, oamenii ieşeau de prin casele lor şi se adunau în piaţa satului, unde crainicul le spunea cu glas tare şi răspicat: „Oameni buni, în ziua cutare, va trece regele prin satul sau prin oraşul dumneavoastră. De aceea căutaţi să dregeţi podurile, gardurile, neteziţi drumurile, pentru a-l primi cu cel mai mare respect...”. Aceasta era de absolută trebuinţă pentru că la vremea aceea străzile erau murdare şi drumurile pline de hârtoape.

Chiar şi Isus şi-a avut crainicul şi mesagerul lui, în persoana lui Ioan Botezătorul, aşa cum am citit astăzi în Evanghelia după sfântul Marcu. Sfântul Ioan Botezătorul le predica evreilor vestea cea bună, cum că va veni printre ei nu un simplu rege, ci omul-Dumnezeu, Mesia, acela pe care ei îl aşteptau de atâtea veacuri...

Crainicii care pregăteau calea regilor mergeau prin cetăţi şi prin sate, acolo unde se aflau oameni. Însă Ioan Botezătorul trăia în pustiu, unde oamenii veneau la dânsul chiar şi din cele mai îndepărtate ţinuturi, deoarece auziseră ei că Ioan era un profet, un sfânt, prin gura căruia vorbea însuşi Dumnezeu. De vreo câteva sute de ani evreii nu mai avuseră nici un profet, adică un om care să le explice ce anume cerea Dumnezeu de la ei şi cum ar fi trebuit să se poarte după voinţa lui. De aceea şi oamenii când au auzit despre Ioan, foarte mulţi alergau la dânsul. Iar el le spunea că nu el era Mesia ci numai „glasul celui care strigă în pustiu”. Le predica pe unul mai mare şi mai important decât dânsul, căruia nu era vrednic ca să-i dezlege nici măcar curelele încălţărilor. Pe vremea aceea era obiceiul ca sclavii să-i încalţe şi să-i descalţe pe stăpânii lor.

Una dintre cele mai dragi amintiri din copilărie de sărbătorile Crăciunului este aceea când mergeam în vizită la bunica mea. Nici nu mai ştiu de câte ori am făcut această călătorie, dar întotdeauna era o parte a autostrăzii care se repara. Existau semne care ne atenţionau „reduceţi viteza – construcţie în faţă” şi vedeam maşinile de lucru şi mulţi oameni care lucrau la autostradă. Şi mă gândeam: „Ce autostradă frumoasă va fi aceasta după ce se vor termina lucrările la ea”. Aceasta se întâmpla cu mulţi ani în urmă şi încă mai merg pe acea autostradă din când în când. Ghiciţi ce? Încă se mai lucrează! Vedeţi voi, în timp ce termină de lucrat la o parte a autostrăzii, o altă parte se strică şi trebuie reparată! Chiar şi o parte abia terminată trebuie din nou să se lucreze la ea. Şi tot aşa nu vor termina niciodată!

Amintirea din copilărie a plecărilor de sărbători la bunicii mei îmi aminteşte de primul Crăciun. Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a trimis un om cu numele de Ioan pentru a pregăti drumul înaintea venirii lui Isus. Ioan le spune oamenilor care îl ascultau să facă o stradă în pustiu şi să pregătească calea pentru venirea lui Isus. El le spune să facă drepte cărările strâmbe şi locurile netede. Dar despre ce străzi vorbea Ioan? El nu vorbea despre construirea unei străzi pe care să meargă Isus. El vorbea de fapt despre inimile lor, ale oamenilor. El îi îndemna pe oameni ca să pregătească inimile lor pentru a-l primi pe Isus, astfel încât Isus să meargă printre ei şi să trăiască cu ei şi în ei.

În perioada acestui timp special al anului, în care ne pregătim să sărbătorim naşterea Mântuitorului nostru şi în care privim spre viitor, spre ziua când el va veni din nou, trebuie ca să ne asigurăm că suntem pregătiţi. Trebuie să privim în inimile noastre şi să îl rugăm pe Dumnezeu să îndrepte căile noastre şi să netezească inimile noastre.

Cu siguranţă am mai făcut acest lucru, dar se întâmplă exact ca autostrada despre care v-am vorbit, lucrările nu se termină niciodată. În fiecare zi facem lucruri pe care nu ar trebui să le facem şi de aceea trebuie să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne cureţe inimile prin sfânta Spovadă.