DUMINICA A VII-A A PAȘTELUI (A)

Slava lui Dumnezeu

1. Cui i se cuvine Slava?

Scriitorul francez Alexandru Piron, mort în 1773, avea obiceiul de a se plimba în fiecare zi în pădurea de la Boulogne, de lângă Paris. Într-o zi, stătea pe o băncuţă aşezată lângă un zid. Stând acolo, spre marea lui nedumerire, observă că toţi cei ce treceau prin dreptul lui îşi scoteau pălăria, în vreme ce alţii făceau şi câte o plecăciune. El răspundea la toate acestea cu gentileţe, gândind în mintea lui: „Vai, câtă lume mă cunoaşte, şi eu n-am ştiut!”. „Dacă ar vedea aceasta prietenii mei, ar crăpa de ciudă!”
După un timp oarecare, printre cei mulţi se află şi o bătrânică. Aceasta se apropie, căzu în genunchi şi începu să spună ceva în şoaptă, privind în sus, pe deasupra capului său. Instinctiv ridică şi acest mare învăţat ochii şi văzu pe zid deasupra capului său o icoană cu sfânta cruce. Icoana aceea o salutau oamenii, nu pe dânsul. De aceea, se şi sculă de acolo şi plecă ruşinat (P. Remo).
Cele petrecute lui Piron ne fac să zâmbim, dar şi în zilele noastre nu lipsesc fapte asemănătoare, pentru că şi astăzi sunt mulţi oameni care doresc să fie admiraţi, aplaudaţi, decoraţi, oameni mândri şi lacomi de fală deşartă.
Asemenea oameni uită că, deşi au făcut în lumea aceasta ceva bun şi folositor, în primul rând, meritul este al părinţilor, al învăţătorilor, al profesorilor, care i-au silit să studieze uneori chiar împotriva lor, dar mai cu seamă cel mai mare merit este al lui Dumnezeu, care le-a dat lor, prin părinţi, diferite calităţi; ei nu au făcut altceva decât să le cultive, cum, de altfel, le era şi datoria.
Aşadar, slava şi adoraţia se cuvin numai lui Dumnezeu. Aceasta o exprimăm prin rugăciunile noastre şi, mai ales, la Sfânta Liturghie, mai ales la început, când spunem: „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu… te lăudăm, te binecuvântăm, de adorăm, de preamărim, şi îţi mulţumim pentru slava ta cea mare”.
Toate rugăciunile conţin şi adoraţia faţă de Dumnezeu, dar numai dacă le recităm cu evlavie şi cu reculegere. Însă trebuie ştiut că nici cele mai frumoase cuvinte din rugăciunile pe care le aflăm în cărţile noastre de rugăciune nu-l primesc pe Dumnezeu dacă sunt recitate mecanic şi din obişnuinţă, pentru că la aceasta vă obligă părinţii. Băiatul sau fata care ştie numai să ceară: „Doamne, Doamne, dă-mi asta, dă-mi cealaltă”, nu-l adoră pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl impresionează cu cuvinte ca acestea: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai dat nişte părinţi buni; îţi mulţumesc pentru sănătatea dată, ca să pot studia. Te iubesc, Isuse, şi vreau să trăiesc după Evanghelia ta…”.

2. Proslăvirea lui Dumnezeu prin muncă

Din cele spuse până acum, cineva ar putea deduce că el îl proslăveşte pe Dumnezeu numai prin rugăciunea făcută în biserică sau recitând rugăciunile de seară acasă.
În realitate, aceasta este numai o parte a slavei pe care noi o dăm lui Dumnezeu, deoarece, pe lângă rugăciune, mai există şi alte metode de a-l slăvi. Ascultaţi o pildă:
Faimosul scriitor danez Jorgensen vizita odată catedrala din Colonia, una dintre cele mai mari şi mai frumoase biserici din lume. S-a urcat în turn. În vârful turnului, la o înălţime ameţitoare, a văzut un sculptor care retuşa diferite mici statuete. Mai întâi l-a admirat, apoi îi spuse: „Om bun, pentru ce te preocupi atât de mult şi lucrezi cu atâta migală la micile detalii, fiindcă tot nu pot fi observate de jos?” „Dar Dumnezeu le vede”, răspunse sculptorul.
Din această pildă puteţi observa că nu numai rugăciunea, dar orice am face noi, orice muncă, dacă o facem cu gândul la cele veşnice, la Dumnezeu, înseamnă că noi îl slăvim pe Dumnezeu. Poate că aţi şi înţeles deja că pentru a-l slăvi pe Dumnezeu se cer două lucruri:
a) În primul rând, trebuie să facem bine ceea ce facem, cât mai bine posibil, aşa cum făcea sculptorul acela.
b) În al doilea rând, trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu priveşte tot ceea ce facem; că el ne-a dat puterea şi sănătatea, că, studiind, sau altceva de facem, noi împlinim voinţa sa preasfântă. Cine va fi cu gândul la Dumnezeu în timpul lucrului de fiecare zi, acela va căuta să facă bine tot ceea ce face.
În şcoală, pentru a nu uita de Dumnezeu în timpul lecţiilor, copiii recită rugăciunea împreună, atât la începutul, cât şi la sfârşitul lecţiilor. În primul rând, îi cer lui Dumnezeu ajutorul pentru a înţelege bine diferitele lecţii, iar după aceea îi mulţumesc, pentru că au putut cunoaşte multe lucruri noi. În şcolile unde nu se face rugăciunea în comun şi cu glas tare, fiecare dintre voi se poate ruga, în tăcere, cu propriile voastre cuvinte. Dar fiindcă voi sunteţi copii buni şi veniţi cu drag la biserică, îmi place să cred că mulţi dintre voi sunt în stare de a compune şi câte o rugăciune frumoasă, atunci când este vorba de începerea anului şcolar.

3. A mânca pentru slava lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne învaţă că nu numai rugăciunea şi nu numai prin muncă îl putem lăuda pe Dumnezeu, ci cu tot ceea ce facem, chiar cu jocurile şi cu cele mai mici fapte. Sfântul Paul spune: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1Cor 10,31).
- „Cum putem noi mânca şi bea pentru slava lui Dumnezeu?” a întrebat odată o copilă. Iar preotul i-a răspuns în timpul unei lecţii de religie, mai mult sau mai puţin, cu aceste cuvinte: „Dacă mai înainte de a te aşeza la masă o ajuţi pe mama să pregătească masa, dacă după ce ai mâncat speli farfuriile, vesela, dacă în timpul prânzului alegi fructele cele mai frumoase şi mai gustoase pentru a le da frăţiorului sau surioarei, asta înseamnă că tu mănânci pentru slava lui Dumnezeu, mai cu seamă dacă spui cu evlavie rugăciunile obişnuite atât de dinainte, cât şi de după masă”.
Scriitorul catolic german Alban Stolz, mort în 1883, în una dintre cărţile lui a scris următorul fapt.
Prin urmare, tot ceea ce facem: învăţătura, rugăciunea, joaca, dacă toate acestea sunt făcute după poruncile lui Dumnezeu, acestea îl slăvesc pe Dumnezeu şi realizează voinţa lui preasfântă. Desigur că îl slăvim pe Dumnezeu în cel mai mare grad atunci când ne achităm cât mai bine de obligaţiile asumate, cele mai importante.
Evanghelia de astăzi este o mare rugăciune, prin care Isus îl adoră pe Tatăl. În această rugăciune, el vorbeşte şi despre slăvirea lui Dumnezeu, prin realizarea obligaţiilor vieţii sale: „Eu te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac” (In 17,4).
Astăzi, în timpul liturghiei, gândiţi-vă dacă voi, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, că prin studiu, rugăciune şi joacă îl proslăviţi pe Dumnezeu, care v-a creat şi care este Tatăl vostru.

Klimek

DUMINICA A VI-A A PAŞTELUI (A)

Poruncile

1. Cărările care duc spre piscul cel mai înalt

Închipuiţi-vă un munte înalt. La poalele lui, pădurea de conifere, mai sus, stânci şi prăpăstii. Turiştii pot ajunge pe vârful acelui munte numai pe nişte cărări sigure. Acestea sunt lungi şi întortocheate, pentru a evita văile cele adânci şi periculoase ca şi pereţii stâncilor abrupte. De-a lungul acestor cărări, pe copaci sau pe pietre, se află nişte semne colorate ale săgeţilor care arată calea.
Ia să vă închipuiţi voi un grup de copii, care vor să urce până în  vârful muntelui. Privesc spre vârf. Acolo sus, printre neguri, văd o cruce şi îşi spun unul altuia: „Pentru ce am face noi un drum atât de lung şi întortocheat, în vreme ce o putem lua de-a dreptul prin pădure şi căţărându-ne pe stânci? Ce rost mai au atâtea semne şi indicatoare? Noi avem vederea foarte bună, picioarele tari, şi asta ni-i suficient!” Totuşi, vreo câţiva dintre ei, văzând stâncile şi prăpăstiile cele adânci, se tem şi merg pe cărările indicate prin semne. Unii care vor o iau de-a dreptul cad în vreo râpă şi cer ajutor. Aţi auzit voi, doar, că turiştii mai puţin chibzuiţi îşi rup mâinile, îşi frâng picioarele, alţii chiar şi mor, şi numai foarte rar reuşesc să ajungă până în vârful muntelui, cei ce nu merg pe cărările indicate prin semne.
Întreaga noastră viaţă se aseamănă cu escaladarea unui munte stâncos şi plin de surprize. Vârful muntelui poate fi asemănat cu cerul, cu viaţa veşnică. Înaintea noastră, calea aceasta au parcurs-o bunicii şi părinţii noştri şi ne-au indicat cărările sigure pe care putem merge, şi aceste cărări nu sunt altele decât poruncile lui Dumnezeu.
Sunt sigur că vă amintiţi, din Vechiul Testament, unde şi cui a dat Dumnezeu cele zece porunci. Da, da, aţi ghicit: pe muntele Sinai, lui Moise. Isus a spus de mai multe ori că aceste porunci trebuie observate de toţi. Amintiţi-vă de tânărul acela bogat, numai cu vreo câţiva ani mai mare decât voi, care l-a întrebat odată pe Isus ce anume trebuia să facă pentru a obţine viaţa veşnică. Isus îi răspunse că la cer se poate ajunge numai pe calea trasată de porunci şi ca exemplu a amintit doar câteva: să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu furi, să nu spui minciuni, să iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta” (Mc 10,19).

2. Pentru ce trebuie observate poruncile?

Din păcate, sunt mulţi oameni, şi chiar mulţi copii, care nu vor să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Unii ca aceştia spun: „Noi vrem să fim liberi de a alege, în viaţă, căile care ne plac şi care  ne convin. La ce mai slujesc aceste indicaţii sub formă de porunci?”
Un băiat, aşa, ca mulţi dintre voi, nu reuşea să observe porunca a IV-a. Aproape zilnic era neascultător faţă de părinţi şi faţă de învăţători în anumite lucruri. Mama îi spunea deseori: „Pentru ce te porţi aşa? Ce spune porunca a IV-a? De ce nu o observi?” În cele din urmă, copilul acesta, plictisit de atâta dăscăleală, o întrebă pe mama sa: „Mamă, nu ar fi oare mai bine ca Dumnezeu să desfiinţeze porunca a IV-a? În felul acesta, eu nu aş mai face nici un păcat, nici un rău…”
Ce răspuns i-a dat mama acelui copil, asta o puteţi ghici voi singuri, fără prea mare greutate. Oricum, pentru a înţelege mai bine ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista porunca a IV-a, vom lua un exemplu din viaţa de toate zilele.
Carlo, un copil polonez de 10 ani, fiind într-o excursie cu şcoala, nu voia să asculte deloc de învăţătoare. Voia să facă numai ceea ce-i plăcea lui. La un moment dat, i-a venit pofta să facă baie, fiindcă se afla în apropierea unui râu, cu toate că învăţătoarea le interzisese copiilor aşa ceva, fără permisiunea ei. Cu toate acestea, Carlo s-a desprins din grup şi s-a aruncat în apă. Însă apa era foarte adâncă în locul acela, şi el începu să se afunde. Pentru a-l salva, s-a aruncat şi fratele lui mai mare (12 ani), chiar şi învăţătoarea, d-na Irene Krupa. Învăţătoarea ştia să înoate bine, în aşa fel încât l-a adus la mal pe Carlo. Din păcate, Marcu nu ştia să înoate chiar atât de bine, din care cauză se şi înecă. Atunci toţi copiii au început să spună că Marcu s-a înecat din cauza neascultării fratelui său mai mic. Carlo s-a căit mult pentru neascultarea lui. Cred că, în cele din urmă, atât Dumnezeu, cât şi oamenii i-au iertat neascultarea. Totuşi, sensul păcatului şi trista amintire i-au rămas întipărite în memorie pentru toată viaţa. Evident, că neascultarea nu se sfârşeşte întotdeauna printr-o nenorocire atât de mare, însă totdeauna este cauza unui rău, pentru că neascultătorul nu va deveni niciodată un om corect şi responsabil.
Alţi copii, cărora le place să se bată cu alţii de seama lor, să spună sau să săvârşească lucruri indecente, să spună minciuni, probabil că ar vrea ca să nu existe porunca a V-a lui Dumnezeu, a VI-a sau a VIII-a poruncă. Ar vrea să procedeze ca acei copii din munţi, care nu voiau să meargă pe cărările indicate. Rezultatele unor atare comportări ar fi dezastruoase. Sunt sigur că voi înşivă aţi putea cita multe pilde chiar din însăşi viaţa voastră sau a altora. Dumnezeu ne-a dat cele zece porunci pentru că ne iubeşte şi pentru că vrea să ne apere de primejdii şi de toate lucrurile cele rele.

3. Porunca dragostei

Isus spune că în porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele se cuprind toate poruncile. Cine păzeşte porunca dragostei, păzeşte toate cele zece porunci. În Evanghelia de astăzi, Isus repetă această consideraţie. De fapt, cine îl iubeşte cu adevărat pe Isus va sfinţi Ziua Domnului, participând la Liturghie, va asculta de părinţi, nu va spune minciuni, cu alte cuvinte, va păzi toată învăţătura lui Isus, a Domnului Cristos.
Foarte mulţi copii recită în biserică această rugăciune: „Dumnezeul meu, cred în tine, te ador şi te iubesc din toată inima…”, dar după aceea, acasă, ei nu se mai roagă, nu merg la lecţiile de catehism sau nu mai merg la Liturghia de duminică şi, ca atare, ei nu observă primele trei porunci. Copiii aceştia spun că-l iubesc pe Isus, dar cuvintele lor nu sunt urmate de fapte.
Aşa, spre exemplu, multe fetiţe spun că o iubesc pe mama lor. I se aruncă în braţe, o prind de după gât, o sărută, zicând: „Mamă, îţi vreau tot binele, te iubesc…” Dar apoi nu vor să ajute la bucătărie sau să aibă grijă de frăţiorii sau surioarele mai mici. Copilele acestea nu cunosc încă adevărata dragoste faţă de aproapele şi, ca atare, nu cunosc dragostea faţă de Dumnezeu. Poate că o vor învăţa de-acum. Mulţi au făcut deja progrese în a învăţa cum se iubeşte aproapele observând cele zece porunci.
Dar aşa cum ştiţi, atâta vreme cât mai suntem în viaţă, noi avem posibilitatea de a ne îndrepta. Putem afla calea cea dreaptă în viaţă şi să mergem pe dânsa, cu ajutorul acelor indicatoare rutiere, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Gândiţi-vă astăzi, mai mult ca oricând, dacă până acum aţi ţinut cont de aceste indicatoare sau aţi mers orbeşte, ca acei copii nechibzuiţi din munţi. Calea pe care o aveţi de parcurs este lungă şi duce departe. Dacă vă veţi angaja tot mai mult şi cu mai multă tenacitate în a iubi şi în a observa poruncile, în cele din urmă, toţi câţi vă aflaţi aici de faţă vă veţi întâlni cu Isus.

Klimek

DUMINICA A IV-A A PAȘTELUI (A)

Bunul păstor

1. Bunul Păstor, viaţa şi-o dă pentru oile sale

Isus i-a văzut pe păstori chiar din noaptea naşterii sale, atunci când aceştia au venit la peştera din Betleem, aducându-i daruri, pe care i le-au aşezat în iesle. Mai apoi, i-a întâlnit de multe ori pe păstori împreună cu turmele lor, pentru că în vremea aceea, Palestina era o ţară de crescători de oi, de păstori. Asta se poate şti şi din faptul că înainte cu o mie de ani de naşterea lui Isus, David, care mai apoi a devenit mare rege, păştea oile prin împrejurimile Betleemului.
În zilele noastre ocupaţia aceasta, nu-i o meserie primejdioasă. Chiar şi copiii, mai mici sau mai mari: băieţi şi fete, de oriunde, merg cu oile sau cu mieii la păscut. Însă mai demult nu era aşa, pentru că animalele sălbatice şi hoţii ameninţau totdeauna turmele de oi aşa cum de altfel şi spune David, regelui Saul, mai înainte de a se lupta cu Goliat: „Robul tău păştea oile tatălui său şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam, şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram” (1 Sam 17, 34-35).
Dar, nu toţi păstorii erau atât de puternici ca David, care să se ia la trântă cu ursul sau cu leul, de aceea, pe cât posibil cea mai mare parte din păstori căutau să se ferească din calea sălbătăciunilor. Ei ştiau că animalele sălbatice şi hoţii atacă turmele de oi noaptea, pe întuneric, şi pentru a le apăra construiau câte un spațiu mare, cu ziduri înalte, şi cu o poartă la mijloc. Pe timp de noapte, închideau toate oile în spațiul acela, închideau bine poarta, şi unul dintre ei rămânea de pază. Dar cu toate acestea răpirea oilor continua. Din când în când câte un hoţ sau câte vreo sălbătăciune, sărea peste gard şi fura câte-o oaie, când se auzea behăitul oilor speriate. Asemenea atacuri se mai întâmplau chiar şi ziua pe vremea păşunatului, când păstorul cel adevărat, adică păstorul cel bun îşi apăra oile sale. Însă sluga, cel care era plătit, nu-şi punea el viaţa în primejdie pentru oile altuia, fiindcă-şi zicea: „Eu sunt dator să le duc la păscut, nu să şi le apăr de lup!” Nu avea nici un interes să-şi pună în joc sănătatea şi chiar propria viaţă.
Însă Isus, în confruntările noastre, ne spune că el este „Păstorul cel Bun”, care-şi dă chiar viaţa pentru noi. În timpul întregii Săptămâni Mari am ascultat şi am meditat Patima Domnului, începând cu rugăciunea din Grădina Măslinilor, şi până la moartea pe cruce. Acum, fiecare Liturghie, actualizează, fără vărsare de sânge Jertfa sfântă a lui.
- Şi cam de cine ar vrea Isus să ne apere?
- Isus vrea să ne apere de oamenii răi şi corupţi, care ar vrea să şteargă viaţa lui Dumnezeu din sufletele noastre. Vrea să ne apere de cărţile şi de filmele cele rele. Vrea să ne apere şi de dorinţele cele rele şi de ispitele noastre.

2. Bunul Păstor cunoaşte oile, care sunt şi care nu sunt ale lui

Iar oile, care sunt ale lui, îi cunosc glasul, aşa cum am auzit citindu-se în Evanghelie. Lucrul acesta se petrece şi în Palestina zilelor noastre, aşa cum ne povesteşte un călător contemporan:
„Am ajuns la o cişmea cu uluce, unde trei ciobani îşi adăpau oile, care le erau amestecate şi formau o singură turmă. După ce s-au săturat, unul dintre ciobani îşi luă toiagul în mână şi strigă „Men-ah!” adică „Veniţi după mine!” Apoi acelaşi lucru l-au făcut şi al doilea şi al treilea păstor, iar oile, se alegeau şi mergeau numai în urma păstorului lor. Atunci, l-au întrebat pe cel din urmă cioban, dacă oile lui ar merge şi după un alt om, spre exemplu, după mine. El, însă clătinând din cap, îmi spuse: „Încearcă şi vezi”. Atunci m-am îmbrăcat cu mantaua lui, mi-am pus turbanul pe cap, şi toiagul în mână, şi apoi am strigat cu glas tare: „Men-ah!” Atunci toate oile s-au uitat la mine, uimite oarecum, dar nici una nu s-a mişcat din loc. Atunci l-am întrebat pe cioban:
- Chiar nici o singură oaie nu urmează, nu merge după glasul unui străin?
- Numai o oaie bolnavă, va merge după oricare glas îl va auzi, îmi răspunse omul (A. koch).
- Isus, ca Bun Păstor, ne cunoaşte şi ne cheamă după dânsul. Fiecare dintre noi, aici de faţă, băieţi şi fete, am fost chemaţi de a merge pe urmele lui, de a asculta de Evanghelia şi de poruncile sale. Uneori, glasul lui Isus îl auziţi numai în conştiinţele voastre. Alteori, în numele lui Isus, v-au vorbit părinţii voştri, învăţătorii sau preotul de pe amvon sau din confesional. Aţi recunoscut voi atunci că acela era glasul lui Isus? L-aţi urmat?

3. Copiii, ca şi oile

Un băieţaş, cam de vreo 5-6, auzind în Biserică parabola „Bunului Păstor”, pe care şi voi aţi auzit-o astăzi, gândindu-se puţin, a spus: „Eu nu vreau să fiu nici oaie, nici berbec, ci vreau să fiu ceea ce sunt: un băiat”. Şi apoi mai spuse: „Toţi zic că noi suntem oiţele lui Dumnezeu. Dar nu-i adevărat, pentru că noi nu putem mânca iarbă”.
Cred că cei mai mari dintre voi aţi observat unde se află greşeala acelui micuţ. Dar ia să încercăm a o explica celor mai mici dintre voi. Să încep cu o pildă. Bunica îi spune deseori Ceciliei: „floricică”. Pentru ce? Desigur, nu pentru că ar avea frunze, rădăcini sau petale, ci numai pentru că faţa ei are culoarea unui trandafir, are ochii albaştri ca viorelele, şi poartă o frumoasă rochiţă cu buline, deci, numai aşa ca asemănare. Acum, spunem că noi suntem oile sale, nu numai oamenii maturi, ci chiar şi voi copiii, dar asta nu că voi aveţi lână, corniţe, mâncaţi iarbă şi behăiţi ca oile. Ci pentru că trebuie să-i voiţi binele şi să ascultaţi de Isus, aşa cum ascultă oile de păstorul lor. Am spus, ca să ascultaţi aşa cum ascultă oile, dar cu o oarecare deosebire. Oaia nu înţelege pentru ce păstorul o duce într-o direcţie sau alta, pe drum sau pe un altul, în vreme ce copiii trebuie să-şi dea toată silinţa şi să înţeleagă, pentru ce Isus le spune să facă sau să nu facă anumite lucruri.

4. Ajutătorii sau colaboratorii lui Isus

Oaia nu va deveni niciodată păstor, însă un om bun, un copil cuminte şi destoinic, încetul cu încetul poate şi chiar trebuie să caute a deveni un colaborator al lui Isus, un fel de asistent al păstorului. Acum, am să vă povestesc o pildă, pe care am citit-o într-o revistă. Ascultaţi.
Într-un parc se aflau câţiva copii şi copile, care se jucau dea ascunselea. Se ascundeau pe după copaci, şi apoi începeau a se căuta, alergând şi strigând. Luaţi de iureşul jocului, nu observară că undeva aproape, într-un cărucior se afla o copilă bolnavă, tot cam de vârsta lor, care îi privea cu tristeţe. Nu putea merge pe picioarele ei, dar cu toate acestea i-ar fi plăcut să fie împreună cu aceşti copii, să vorbească şi să râdă. Între timp, o observă una dintre copile, pe nume Angelica. Şi-a părăsit grupul de prietene şi s-a apropiat de căruciorul în care se afla fetiţa aceea, şi a început să-i vorbească. Angelica voia să-i procure măcar un pic de bucurie acelei fetiţe bolnave şi să descopere ceva frumos din viaţa ei. O privi puţin, apoi zise: „ce frumos păr ai! Ce şuviţe lungi!” Copila bolnavă surâse. Dar ceilalţi copii, ocupaţi cu jocul nu observaseră că Angelica nu se mai afla printre ei. Ea îi părăsiră spre a face o plăcere unei fetiţe bolnave, cu care s-a împrietenit şi pe care a purtat-o în ziua aceea cu căruciorul prin tot parcul.
Fata aceasta, pe când se juca văzuse căruciorul cu fata bolnavă şi auzise în cugetul ei diferite glasuri, care-i spuneau: „Continuă a te juca şi pe mai departe. Nu vezi câte prietene ai în jurul tău vesele şi gălăgioase? Acesta era glasul egoismului şi a dragostei de ea însăşi. Dar mai auzea încă un glas: glasul conştiinţei, care îi spunea: „Mergi şi ocupă-te de fata cea bolnavă”. Acesta era glasul lui Cristos, Bunul Păstor, pe care Angelica l-a recunoscut, şi alte glasuri n-a mai vrut să asculte. Angelica era nu numai o bună oiţă, care a recunoscut glasul păstorului, dar şi o colaboratoare a lui, o mică păstoriţă ajutătoare. Isus aşteaptă de la noi toţi, o asemenea comportare.

Klimek

DUMINICA A III-A A PAȘTELUI (A)

Credinţa şi speranţa recâştigată

1. Expediţia lui Columb

În Evul Mediu, India era considerată una dintre cele mai bogate ţări, plină de aur, de pietre preţioase şi de plante aromate. Negustorii, care mergeau într-acolo, se plângeau pentru că drumurile erau pustii şi rele: calea prin pustiu era foarte lungă şi grea, plină de primejdii. Atunci oamenii au început să caute o altă cale de a ajunge în India. Învăţaţii din vremea aceea descoperiseră că pământul este rotund. De aceea, au şi plecat spre Apus, zicându-şi: „Dacă pământul este rotund, noi îl putem înconjura şi aşa putem ajunge în India”.
Cel dintâi care a încercat aceast lucru, a fost genovezul Cristofor Columb.
Ajutat fiind de suveranii Spaniei, Isabela şi Ferdinand, şi-a cumpărat trei corăbii cu pânze, şi şi-a angajat 90 de marinari, şi au plecat din portul spaniol Palos, la 3 august 1492. Înainte de plecare, toţi membrii echipajelor s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Columb conducea expediţia celei mai mari dintre corăbii: „Santa Maria”. Dimineaţa şi seara toţi marinarii recitau Tatăl nostru, Bucură-te Marie şi „Bucură-te Regină”. Timpul era favorabil acestor călătorii.
Cu toate acestea, după vreo câteva săptămâni, nezărind ei nici un fel de urmă de pământ stabil, ci numai apă, şi iar apă, au început să se îngrozească, să se teamă cum că niciodată nu se vor mai putea întoarce la casele lor. Pierduseră chiar şi nădejdea că vor mai ajunge vreodată în India. Unii nici nu credeau că pământul ar fi rotund. Începură să se răzvrătească, vrând de a face cale întoarsă. Columb le alimenta voinţa de a-şi continua expediţia, făgăduindu-le mari bogăţii în pământurile pe care le vor descoperi. Pentru moment, speranţa le-a fost menţinută de nişte păsări zburătoare, pe care le vedeau în zare, dar nici urmă de pământ nu se profila la orizont. În cele din urmă Columb făgădui că dacă lucrurile vor merge tot aşa în două sau trei zile, se vor reîntoarce de unde au plecat, în Spania.
    Între timp, marinarii observară în apă o creangă de copac verde, şi un fel de prăjină tăiată de mâna omului, care i-a reînsufleţit mărindu-le curajul. Aşadar, la 12 octombrie, după două luni şi ceva de la plecare, unul dintre marinari începu să strige: „Pământ! Pământ!” Când debarcară, cu toţii îngenuncheară pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, iar Columb sărută acest pământ de mai multe ori. Era o insulă şi Columb a numit acea insulă „San Saldavor”, în cinstea lui Cristos Mântuitorul. Aşa a fost descoperită America, deşi Columb credea că a ajuns în India.

2. Ucenicii, care mergeau la Emaus

O întâmplare, oarecum asemănătoare cu a marinarilor lui Columb au experimentat-o şi apostolii lui Isus, doar cu simpla deosebire că ei nu voiau să ajungă în India, nu căutau bogăţii, ci se aflau în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi mântuirea cea veşnică în cer. Totuşi, şi ei au trăit zile de credinţă, de speranţă, mai apoi de criză, de spaimă şi de disperare, pentru ca la urmă toate să se sfârşească bine. Evanghelia de astăzi ne povesteşte cele petrecute cu cei doi ucenici de la Emaus. Pe unul dintre ei îl chema Cleofa, iar pe celălalt sfântul evanghelist Luca nu-l mai aminteşte.
Aceștia părăsiră în grabă Ierusalimul. Nu mai avea nimic de făcut acolo. Cu trei zile înainte, Isus murise pe cruce. Fariseii îi puteau aresta în fiecare clipă, din care cauză se şi hotărâseră să plece din Ierusalim, indiferent unde, numai în Ierusalim să nu stea. Trişti şi gânditori, mergeau cu capetele plecate, şi vorbeau cu glas tare, aşa cum aţi văzut de multe ori şi voi cum vorbesc oamenii atunci când merg doi sau chiar mai mulţi pe drum. Li se părea lor, că odată cu moartea lui Isus, toată propovăduirea lui fusese zădarnică, şi că odată cu el, toate se sfârşiseră.
La un moment dat, îi ajunseră din urmă un alt drumeţ necunoscut, care, cu cea mai mare bucurie, începu să le explice Scripturile, cum „că Mesia trebuia ca mai întâi să moară pentru a intra în slava lui”. Când ajunseră la Emaus, necunoscutul, se prefăcu şi spuse că el merge mai departe, dar ei îl rugară ca să rămână la ei în noaptea aceea, fiindcă ziua era pe sfârşite. Şi aşa cum cu toţii ştiţi, pe timp de noapte este greu de călătorit şi chiar primejdios. Însă adevăratul motiv, despre care nu mai amintim, este pentru că ei erau emoţionaţi şi plini de bucurie. Necunoscutul acesta le redăduse speranţa, cum că toate cele începute de Isus nu se sfârşiseră odată cu tragica lui moarte pe cruce, şi că ele îşi vor urma cursul lor şi pe mai departe.
Necunoscutul consimţi ca să rămână cu ei în noaptea aceea. Se aşeză la masă pentru a cina. Necunoscutul acesta a luat în mâinile lui pâinea, pe care o binecuvântă, o frânse, şi o dădu ucenicilor. Atunci, acestora, li s-au deschis ochii, şi au înţeles că oaspetele lor era însuşi Isus Cristos. Dar în clipa aceea, el a dispărut.
Acum, ei erau atât de fericiţi de acea descoperire, încât se hotărâră de a se reîntoarce imediat  la Ierusalim, fără mai ţinea cont că soarele asfinţise şi începuse să se întunece, şi că este primejdios a călători pe timp de noapte. Reîntoarcerea la Ierusalim a durat mult mai puţin decât ducerea, fiindcă s-au reîntors cu paşi mari şi repezi, adică în pas-alergător.
Voi, copiilor, ştiţi foarte bine, când unul dintre voi se reîntoarce acasă, venind de la şcoală cu o notă bună, întindeţi pasul cât mai mult posibil, pentru că vreţi să ajungeţi cât mai degrabă acasă, spre a împărtăşi părinţilor vestea cea bună, adică notele bune, dar nu tot aşa se întâmplă cu voi când primiţi o notă proastă, când aţi vrea să zăboviţi cât mai mult pe drum.
În drumul lor spre Ierusalim, ucenicii repetau mereu, că Isus era viu, că era mai puternic decât moartea, din care cauză acum nu le mai era teamă de farisei şi nu mai aveau nici un motiv să stea cât mai deoparte de ei.
Obosiţi şi cu respiraţia întretăiată, intrând în Cenacol, au strigat amândoi deodată: „L-am văzut pe Domnul! A înviat, este viu!” Apostolii, au spus că aşa este, fiindcă Domnul a înviat cu adevărat şi s-a arătat lui Petru.

3. Călătoria noastră prin viaţă

Copii, chiar şi viaţa noastră are ceva asemănare cu călătoria celor doi ucenici de la Emaus şi cu expediţia marinarilor lui Columb. Chiar şi în inimile şi în minţile voastre, credinţa şi speranţa se împletesc adesea cu îndoiala şi cu teama. Voi aţi pornit la drum din clipa naşterii voastre, şi călătoria voastră nu va dura numai două luni, aşa ca al lui Columb, ci toată viaţa. Portul spre care vă îndreptaţi nu-i America, ci aşa ca pentru ucenicii de la Emaus, portul acesta este împărăţia lui Dumnezeu, cerul.
În timpul acestei călătorii, voi aţi trăit deja nişte momente vesele, frumoase: prima Împărtăşanie, atâtea Liturghii, atâtea zile petrecute cât mai aproape de Isus, cu harul lui Dumnezeu în suflete şi fără păcate de moarte.
Dar, chiar şi în viaţa voastră pot interveni unele momente, în care, asemenea ucenicilor de la Emaus, vi s-ar părea că viaţa voastră cu Isus s-ar fi sfârşit, şi că în voi Isus este mort.
Din ce cauză pot interveni asemenea gânduri în minţile voastre?
Pentru că vă veţi fi întâlnit, poate, cu copii care nu cred în Cristos, cu copii, care nu vreau să trăiască după Evanghelie, şi care caută a vă atrage şi pe voi de partea lor, şi care poate îşi vor râde de credinţa voastră. În cazul acesta şi voi, ca ucenicilor care mergeau la Emaus, vi s-ar părea că ar fi mai bine să vă ascundeţi credinţa şi să nu o mai mărturisiţi public. Alţii se pot întrista de Isus şi din cauza păcatelor proprii.
Ce trebuie să facă un băiat sau o fată, care s-ar afla în asemenea împrejurări?
Sfatul, pe care ni-l sugerează Evanghelia de astăzi este: de a asculta Cuvântul Domnului, de a citi Evanghelia şi cărţile în care se află explicarea Evangheliei, de a vizita cât mai des biserica pentru a vă ruga împreună cu alţi copii. Isus spune: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo voi fi şi eu printre ei” (Mt 18,20).
Dar să ştiţi voi că lucrul cel mai important este de a nu neglija Sfânta Împărtăşanie. Ucenicii de la Emaus l-au recunoscut pe Isus numai atunci când a binecuvântat, a frânt şi le-a dat lor pâine primindu-l pe Isus în suflet, avându-l în inimă, voi veţi putea ajunge cu uşurinţă în împărăţia cerurilor.

Klimek