DUMINICA A-III-A DE PESTE AN (A)

Diferitele vocaţii sau chemări

1. Bătaia cu sfeşnicele

Faptul acesta s-a petrecut în 1875, în oraşul Osimo din Italia cu ocazia unei procesiuni jubiliare. De o parte şi de alta a crucii procesionale mergeau doi ministranţi cam de vreo 15 ani având fiecare în mâini câte o lumânare, puse în câte un sfeşnic de argint. Pe unul îl chema Francesco Castiglione, iar pe celălalt Annibale Sermattei. Erau nişte copii buni, dar foarte neastâmpăraţi. La un moment dat, s-au luat la ceartă, şi din ceartă au ajuns la bătaie cu sfeşnicile. Mai tare a fost Francesco, însă credincioşii scandalizaţi, le-au luat sfeşnicele din mâini şi le-a mai dat şi câte o păruială bună la amândoi.
Anii, au trecut unul după altul, şi încă mulţi. Ministranţii aceştia, ambii deveniră preoţi. În 1823, Annibal, cel învins în duel cu Francesco, deveni papă cu numele de Leon al XII-lea. Într-o zi, la uşa principală a Bazilicii „Sfântul Petru”, surâzând i-a arătat vechiului său prieten, care între timp devenise cardinal, cicatricea de pe propriul lui obraz, amintirea vechii lor dispute şi bătaie cu sfeşnicele. Atunci Francisc spuse: „Sper că Sanctitatea Voastră m-a iertat. Papa nu numai că-l iertase, dar devenise chiar cei mai buni prieteni. Aşa că în 1829, papa muri, prietenul lui Francisco Casiglione, biruitorul bătăliei cu sfeşnicele, a fost ales papă cu numele de Pius al VIII-lea” (P. Bargelini).

2. Vocaţia sau chemarea apostolilor

Nici Isus nu a chemat la dânsul feciori de chiaburi, de oameni bogaţi, tineri din aristocraţia evreiască pentru a-i deveni ucenici; nici dintre farisei şi nici dintre doctorii legii. În calitate de mai mare al Bisericii şi-a ales un simplu pescar, pe Petru. Din Evanghelie aflăm că însuşi Petru nu se socotea nici câtuşi de puţin a fi desăvârşit. De fapt, după pescuirea miraculoasă aşa cum o găsim în Evanghelia lui Luca, Petru s-a aruncat la picioarele lui Isus zicând: „Depărtează-te de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu”.
Apoi, Iacob şi Ioan, aşa cum am citit în Evanghelia de astăzi, pe care i-a chemat Isus, erau ca cei doi ministranţi, violenţi, ambiţioşi, din care cauză erau şi porecliţi „fii tunetului”. Chiar şi după ce au devenit apostoli, ei nu şi-au mai domolit temperamentul; voiau ca Isus să facă o minune şi să coboare foc din cer, pentru a-i pedepsi pe samaritenii, care nu au vrut ca să-i primească. Dar, dacă nu se ţine seama de aceste defecte, atât Petru cât şi Iacob, aveau multe şi frumoase calităţi. Ei chiar din tinereţile lor nu umblaseră după bogăţii, nici după comodităţi ori plăceri, ci voiau numai să-l slujească pe Dumnezeul propriului lor popor. De aceea, Ioan şi Andrei, au mers pe malul Iordanului, au devenit ucenicii lui Ioan Botezătorul. Şi, ştim bine ce viaţă aspră trăia Ioan Botezătorul. Mai târziu, chemaţi de Isus, şi-au părăsit părinţii şi ocupaţia lor de pescari, ba Petru şi-a părăsit chiar şi soţia, pentru a se dedica muncii apostolice. Odată cu învăţătura lui Isus, încet-încet, au învăţat să-şi controleze defectele. Numai aşa se face că Ioan, care era chiar violent, mai târziu a devenit faimos prin dragostea şi bunătatea lui faţă de alţii.

 3. Tinereţea unui preot        

Chiar şi în zilele noastre, Isus cheamă în slujba lui atât băieţi cât şi fete din toate categoriile şi temperamentele.
Iată cum îşi descrie un preot propria lui tinereţe.
În ceea ce mă priveşte, eu n-am nici o vină că sunt aşa cum sunt cu temperamentul meu atât de sangvinic. Fără îndoială, am fost un copil zburdalnic, vioi, cel mai neastâmpărat din familie. În unele cazuri, atunci când protestam, zicând că sunt nevinovat, mi se răspundea, că deşi eram nevinovat, totuşi, aveam şi de data aceasta câte o năzdrăvănie de plată.
Vocaţia mea, şi faptul că am fost trimis la seminarul mic, pentru mulţi, mai ales dintre vecini, a fost o uşurare: „am scăpat de cel mai rău băiat de pe cotul ăsta”, spunea un bătrânel. Nu va deveni el preot, dar cel puţin, pe timp de vreun an vom fi liniştiţi!”
Totdeauna, chiar şi în clipele cele mai grele, gândul meu era de a deveni misionar. Privind înapoi, văd că mulţi dintre acei despre care se spunea că aveau calităţi bune şi că vor deveni preoţi, nu au rezistat în fața jertfei şi s-au retras. Acum sunt preot şi sunt fericit. Aştept cu nerăbdare plecarea în Africa.
Ce concluzie ar putea trage din aceste pilde băieţii şi fetele, care simt în adâncul sufletului lor misteriosul glas care le spune: „Vino şi tu după mine!” Chiar şi persoane cu un caracter mai vioi care în adolescenţa lor nu au fost pilde de perfecţiune, pot deveni buni preoţi şi bune surori. Evident, aşa cum am spus, mulţi preoţi şi multe surori, în tinereţea lor erau foarte calmi şi erau indicate ca modele de urmat, însă în slujba lui Dumnezeu este loc şi pentru unii şi pentru alţii.
Însă trebuie ştiut că pentru egoişti nu este absolut nici un loc, nici pentru cei ce caută numai propria comoditate, pentru cei care nu vor să renunţe la nimic şi nu iau în consideraţie formarea propriului caracter.

4. Feluritele vocaţii sau chemări

Nu toţi oamenii sunt chemaţi ca să slujească lui Dumnezeu ca preoţi sau ca persoane consacrate. Foarte mulţi copii îl slujesc pe Dumnezeu numai pe un timp oarecare, făcând pe ministranţii, multe fete cântă la cor. Însă aceştia nu sunt decât o mică parte din tineretul parohiei. De altfel, pentru toţi ceilalţi nu ar mai fi loc, nici în cor şi nici în sacristie.
Fiecare om botezat este chemat de Dumnezeu ca să devină un bun creştin şi să ajungă la desăvârşirea creştinească, aşa cum am spus altădată. Fiecare copil trebuie să muncească asupra lui, a persoanei lui, pentru a se libera de propriile defecte şi pentru a-şi modela propriul lui caracter. În practică aceasta înseamnă că trebuie să caute de a fi un bun fiu în confruntările cu proprii lui părinţi, să fie un bun coleg în confruntările cu proprii lui colegi, şi un elev de frunte, dar mai ales să fie un copil bun în confruntările cu Domnul Cristos. Astăzi, să vă gândiţi serios şi să vedeţi cum realizaţi voi această vocaţie, această chemare la desăvârşirea creştină.
În parohia în care sunt mulţi cei care caută să trăiască aşa ca buni creştini, nu vor lipsi niciodată şi dintre acei, care, ca Petru, Ioan şi Iacob, se vor dedica în exclusivitate slujirii lui Dumnezeu, în starea preoţească ori religioasă. Cu ajutorul Domnului, poate că unii dintre voi, vor ocupa locurile noastre la altar, ca preoţi şi misionari, care vor pleca în ţări îndepărtate pentru vestirea Evangheliei.

Klimek