DUMINICA A-II-A DUPĂ CRĂCIUN

Lumina divină

1. Frica de întuneric

Tuturor le plac zilele însorite şi pline de lumină; nimeni nu se simte bine în întunericul nopţii, mai ales copii. Puţini sunt copiii, care au curajul de a merge în pădure pe timp de noapte când stelele sunt acoperite de nori, şi cu atât mai puţin în cimitir. Un scriitor polonez, pe nume W. Gomulicki, descrie aventura unui copil curajos, pentru a demonstra prietenilor îndrăzneala lui, s-a hotărât să meargă pe timp de noapte în cimitir. Însă epilogul acestei poveşti este trist. Doi gardieni l-au luat drept hoţ, suspectându-l că vrea să fure ceva din cimitir; l-au prins, i-au dat o mamă de bătaie, după care l-au făcut scăpat. Curajul acesta s-a soldat cu multe vânătăi la partea dentară şi pierderea a cinci nasturi de la uniforma şcolară.
Din această poveste putem trage următoarea învăţătură sau concluzie: În întuneric, nu stafiile ne aşteaptă. De stafii sau de morţi nu trebuie să ne fie teamă, ci mai ales de animale, spre exemplu, de câini şi mai ales de tâlhari şi de delicvenţi, care obişnuit, atacă pe întuneric. De aceea, au dreptate copiii care pe timp de noapte nu vor să meargă pe străzi neluminate şi pustii.

2. Isus este lumina noastră

Noapte şi întuneric este nu numai pe drumurile şi pe străzile satelor şi oraşelor noastre, ci chiar şi în sufletele oamenilor. Înainte de naşterea lui Isus, păgânii trăiau în întuneric sufletesc, spiritual. Pentru ce? Pentru că nu-l cunoşteau pe Dumnezeu. Cea mai mare parte dintre oameni nu erau siguri dacă există numai un singur Dumnezeu sau mai mulţi, şi dacă zeii îi apărau sau nu pe oameni. Nu ştiau să facă nici o deosebire dintre bine şi rău. Aşa spre exemplu, unii credeau că era cu dreptate de a avea sclavi, care erau vânduţi şi cumpăraţi în târg, aşa ca vitele, şi care trebuiau să muncească fără plată tot timpul vieţii lor şi chiar să fie revânduţi la alţi stăpâni, etc.
Isus în Evanghelia sa i-a învăţat pe oameni că Dumnezeu este unul, însă în Trei Persoane deosebite. Le-a mai spus şi vestea acea îmbucurătoare că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, şi că de aceea l-a trimis pe el, pentru a ne izbăvi de rău şi a ne învăţa că toţi oamenii sunt egali şi că trebuie să se iubească unii pe alţii ca fraţi şi surori. În Evanghelie, Isus ne învaţă că şi sclavii, şi copii micuţi, trebuie iubiţi, îngrijiţi şi ajutaţi. Datorită acestei învăţături negurile întunericului au fost îndepărtate, şi, întunericul, care mai înainte domnea în suflete şi în conştiinţele oamenilor, a dispărut. Şi tocmai de aceea în Evanghelia de astăzi, sfântul Ioan spune că Isus este „Lumina lumii” (In 1,9)

3. Însă nu toţi l-au primit

Sfântul Ioan, în Evanghelia pe care aţi auzit-o, se plânge că nu toţi l-au primit pe Isus şi nici învăţătura lui: „Printre ai lui a venit, şi ai lui nu l-au primit” (In 1,11). Ştim că sfântul Ioan se referea la farisei şi la mai marii preoţilor.
Dar, în toate timpurile şi în toate ţările, au fost şi mai sunt oameni, care au iubit şi iubesc mai mult întunericul decât lumina învăţăturii divine. Cel dintâi a fost Adam, care s-a ascuns din faţa lui Dumnezeu într-un mărăciniş; aşa credea el că-i ascuns, însă Dumnezeu ştia unde este. Cauza acestei ascunderi, a întunericului era păcatul neascultării în confruntările lui Dumnezeu.
Uneori, chiar şi printre copii, mai ales printre cei mai mărişori, sunt şi dintre aceia, care spun că ar fi mai bine să nu mai existe poruncile lui Dumnezeu şi nici Evanghelia. Un copil din clasa a VI-a, pasionat de geografie şi istorie, l-a întrebat odată pe tatăl lui:
- Tată, viaţa nu ar fi mai frumoasă, mai comodă, dacă n-am avea trebuinţa de a mai crede în Dumnezeu, şi în tot ceea ce ne învaţă Evanghelia?
La această întrebare, tatăl îi răspunse cu o altă întrebare:
- Ai vrea tu ca să rămâi pentru totdeauna în întuneric?
- Asta, ar fi ceva îngrozitor, răspunse băiatul.
- Vezi aşadar, continuă tatăl, fără credinţă, sufletul nostru ar umbla pe bâjbâite, aşa ca acei oameni lipsiţi de vedere. Habar nu avem pentru ce trăim, ce va fi cu noi după moarte şi nici pentru ce trebuie să observăm poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii.
Un alt copil, ceva mai mare decât voi, a spus odată preotului, care-l îndemna să-şi schimbe viaţa şi să fie mai corect în toată comportarea lui.
- Decât aşa cum spuneţi sfinţia voastră, aş prefera să fiu un câine.
- Pentru ce?
- Pentru că dacă aş fi câine, ceea ce sfinţia voastră spuneţi că-i păcat, eu aş putea săvârşi fără nici o remuşcare de conştiinţă.
Acesta era un copil rău şi nefericit, pentru că nu ştia să-şi înfrâneze propriile patimi, şi nici ispitele. Voia să se lipsească de lumina poruncilor lui Dumnezeu şi ale Evangheliei, care trezesc remuşcările de conştiinţă. Nădăjduim că încet-încet, el a reuşit să înţeleagă că cea mai mare fericire constă în a avea inteligenţa umană, cu care putem cunoaşte şi admira lumea, şi în reducerea la ascultare a propriilor instincte,  pentru a nu trăi ca dobitoacele, incapabili de a cunoaşte ce este bun şi ce este rău. De altfel, nici animalele nu pot face tot ceea ce ar vrea ele.
Poate că acel copil era o excepţie. Desigur, că voi, cu toţii, preţuiţi lumina minţii şi lumina Evangheliei, şi că nici prin gând nu vă trece de a vă satisface toate mofturile, ci vă împotriviţi ispitelor şi vă înfrânaţi simţurile.

4. Cei ce l-au primit pe Cristos şi lumina învăţăturii sale

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Dumnezeu „le-a dat lor puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu” (1In 12). Mulţi erau copiii, pe care mamele lor îi duceau la Isus. Mai târziu, gloate de copii l-au însoțit pe Isus, cu ramuri de palmier în mâini şi cu cântări de laudă, în Duminica Floriilor.
Aşa se mai întâmplă şi în zilele noastre. Iată o mică pildă luată din amintirile unei mame: „Într-o zi, mă opri pe stradă o doamnă, pe care n-o mai văzusem niciodată, care începu să-mi mulţumească; necunoscând-o, am rămas înmărmurită. Din vorbă-n vorbă, aflu că micuţul meu Valeriu, îl vizita la spital pe fiul ei, cu care era într-o clasă, ba îi făcea şi temele, şi îl informa cu ce petrece în şcoală, pentru ca nici el să nu piardă anul. În cele din urmă Giorgio, căci aşa se chema copilul bolnav, muri, însă în mintea acelei doamne rămăsese vie amintirea bunătăţii şi al prieteniei dintre Valeriu al meu şi Giorgio al ei bolnav.
Acum, drept încheiere, doresc ca şi printre voi să fie mulţi care să se asemene cu acest Valeriu, care, după cuvintele Evangheliei să-i ajute pe săraci şi pe bolnavi, aşa cum l-ar ajuta pe însuşi Isus.

Klimek