DUMINICA A-III-A DE PESTE AN (A)

Diferitele vocaţii sau chemări

1. Bătaia cu sfeşnicele

Faptul acesta s-a petrecut în 1875, în oraşul Osimo din Italia cu ocazia unei procesiuni jubiliare. De o parte şi de alta a crucii procesionale mergeau doi ministranţi cam de vreo 15 ani având fiecare în mâini câte o lumânare, puse în câte un sfeşnic de argint. Pe unul îl chema Francesco Castiglione, iar pe celălalt Annibale Sermattei. Erau nişte copii buni, dar foarte neastâmpăraţi. La un moment dat, s-au luat la ceartă, şi din ceartă au ajuns la bătaie cu sfeşnicile. Mai tare a fost Francesco, însă credincioşii scandalizaţi, le-au luat sfeşnicele din mâini şi le-a mai dat şi câte o păruială bună la amândoi.
Anii, au trecut unul după altul, şi încă mulţi. Ministranţii aceştia, ambii deveniră preoţi. În 1823, Annibal, cel învins în duel cu Francesco, deveni papă cu numele de Leon al XII-lea. Într-o zi, la uşa principală a Bazilicii „Sfântul Petru”, surâzând i-a arătat vechiului său prieten, care între timp devenise cardinal, cicatricea de pe propriul lui obraz, amintirea vechii lor dispute şi bătaie cu sfeşnicele. Atunci Francisc spuse: „Sper că Sanctitatea Voastră m-a iertat. Papa nu numai că-l iertase, dar devenise chiar cei mai buni prieteni. Aşa că în 1829, papa muri, prietenul lui Francisco Casiglione, biruitorul bătăliei cu sfeşnicele, a fost ales papă cu numele de Pius al VIII-lea” (P. Bargelini).

2. Vocaţia sau chemarea apostolilor

Nici Isus nu a chemat la dânsul feciori de chiaburi, de oameni bogaţi, tineri din aristocraţia evreiască pentru a-i deveni ucenici; nici dintre farisei şi nici dintre doctorii legii. În calitate de mai mare al Bisericii şi-a ales un simplu pescar, pe Petru. Din Evanghelie aflăm că însuşi Petru nu se socotea nici câtuşi de puţin a fi desăvârşit. De fapt, după pescuirea miraculoasă aşa cum o găsim în Evanghelia lui Luca, Petru s-a aruncat la picioarele lui Isus zicând: „Depărtează-te de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu”.
Apoi, Iacob şi Ioan, aşa cum am citit în Evanghelia de astăzi, pe care i-a chemat Isus, erau ca cei doi ministranţi, violenţi, ambiţioşi, din care cauză erau şi porecliţi „fii tunetului”. Chiar şi după ce au devenit apostoli, ei nu şi-au mai domolit temperamentul; voiau ca Isus să facă o minune şi să coboare foc din cer, pentru a-i pedepsi pe samaritenii, care nu au vrut ca să-i primească. Dar, dacă nu se ţine seama de aceste defecte, atât Petru cât şi Iacob, aveau multe şi frumoase calităţi. Ei chiar din tinereţile lor nu umblaseră după bogăţii, nici după comodităţi ori plăceri, ci voiau numai să-l slujească pe Dumnezeul propriului lor popor. De aceea, Ioan şi Andrei, au mers pe malul Iordanului, au devenit ucenicii lui Ioan Botezătorul. Şi, ştim bine ce viaţă aspră trăia Ioan Botezătorul. Mai târziu, chemaţi de Isus, şi-au părăsit părinţii şi ocupaţia lor de pescari, ba Petru şi-a părăsit chiar şi soţia, pentru a se dedica muncii apostolice. Odată cu învăţătura lui Isus, încet-încet, au învăţat să-şi controleze defectele. Numai aşa se face că Ioan, care era chiar violent, mai târziu a devenit faimos prin dragostea şi bunătatea lui faţă de alţii.

 3. Tinereţea unui preot        

Chiar şi în zilele noastre, Isus cheamă în slujba lui atât băieţi cât şi fete din toate categoriile şi temperamentele.
Iată cum îşi descrie un preot propria lui tinereţe.
În ceea ce mă priveşte, eu n-am nici o vină că sunt aşa cum sunt cu temperamentul meu atât de sangvinic. Fără îndoială, am fost un copil zburdalnic, vioi, cel mai neastâmpărat din familie. În unele cazuri, atunci când protestam, zicând că sunt nevinovat, mi se răspundea, că deşi eram nevinovat, totuşi, aveam şi de data aceasta câte o năzdrăvănie de plată.
Vocaţia mea, şi faptul că am fost trimis la seminarul mic, pentru mulţi, mai ales dintre vecini, a fost o uşurare: „am scăpat de cel mai rău băiat de pe cotul ăsta”, spunea un bătrânel. Nu va deveni el preot, dar cel puţin, pe timp de vreun an vom fi liniştiţi!”
Totdeauna, chiar şi în clipele cele mai grele, gândul meu era de a deveni misionar. Privind înapoi, văd că mulţi dintre acei despre care se spunea că aveau calităţi bune şi că vor deveni preoţi, nu au rezistat în fața jertfei şi s-au retras. Acum sunt preot şi sunt fericit. Aştept cu nerăbdare plecarea în Africa.
Ce concluzie ar putea trage din aceste pilde băieţii şi fetele, care simt în adâncul sufletului lor misteriosul glas care le spune: „Vino şi tu după mine!” Chiar şi persoane cu un caracter mai vioi care în adolescenţa lor nu au fost pilde de perfecţiune, pot deveni buni preoţi şi bune surori. Evident, aşa cum am spus, mulţi preoţi şi multe surori, în tinereţea lor erau foarte calmi şi erau indicate ca modele de urmat, însă în slujba lui Dumnezeu este loc şi pentru unii şi pentru alţii.
Însă trebuie ştiut că pentru egoişti nu este absolut nici un loc, nici pentru cei ce caută numai propria comoditate, pentru cei care nu vor să renunţe la nimic şi nu iau în consideraţie formarea propriului caracter.

4. Feluritele vocaţii sau chemări

Nu toţi oamenii sunt chemaţi ca să slujească lui Dumnezeu ca preoţi sau ca persoane consacrate. Foarte mulţi copii îl slujesc pe Dumnezeu numai pe un timp oarecare, făcând pe ministranţii, multe fete cântă la cor. Însă aceştia nu sunt decât o mică parte din tineretul parohiei. De altfel, pentru toţi ceilalţi nu ar mai fi loc, nici în cor şi nici în sacristie.
Fiecare om botezat este chemat de Dumnezeu ca să devină un bun creştin şi să ajungă la desăvârşirea creştinească, aşa cum am spus altădată. Fiecare copil trebuie să muncească asupra lui, a persoanei lui, pentru a se libera de propriile defecte şi pentru a-şi modela propriul lui caracter. În practică aceasta înseamnă că trebuie să caute de a fi un bun fiu în confruntările cu proprii lui părinţi, să fie un bun coleg în confruntările cu proprii lui colegi, şi un elev de frunte, dar mai ales să fie un copil bun în confruntările cu Domnul Cristos. Astăzi, să vă gândiţi serios şi să vedeţi cum realizaţi voi această vocaţie, această chemare la desăvârşirea creştină.
În parohia în care sunt mulţi cei care caută să trăiască aşa ca buni creştini, nu vor lipsi niciodată şi dintre acei, care, ca Petru, Ioan şi Iacob, se vor dedica în exclusivitate slujirii lui Dumnezeu, în starea preoţească ori religioasă. Cu ajutorul Domnului, poate că unii dintre voi, vor ocupa locurile noastre la altar, ca preoţi şi misionari, care vor pleca în ţări îndepărtate pentru vestirea Evangheliei.

Klimek

DUMINICA A II-A DE PESTE AN (A)

1. Ana şi mama

Micuţa Ana, are o mamă foarte bună. Deseori vrea să-i demonstreze recunoştinţa, dragostea şi afecţiunea ei. Ce face? Din când în când se apropia de dânsa cu cuvintele cele mai gingaşe. Alteori ia câţiva bani din puşculiţa ei şi cumpără flori, pe care le aşeză pe masă exact în faţa mamei ei, mai ales la sărbători sau la vreo aniversare a ei.
Dar, uneori Ana mai este şi neascultătoare faţă de mama ei sau o supără cu vreo obrăznicie. Asta li se întâmplă chiar şi copiilor celor buni. În cazul acesta ce ar trebui făcut? Desigur, ar trebui să ceară iertare, ceea ce obişnuit, aşa şi face. Dar, uneori în loc de a cere iertare, îi cumpără mamei câte un buchet de flori. Asta, pentru că ar părea un pic mai uşor. 

2. Jertfele în Vechiul Testament

Pentru ce vorbim despre acestea? Chiar şi cel mai deştept dintre voi cu greu ar putea ghici. Dar peste puţin, veţi vedea că motivul este dintre cele mai simple.
Oamenii, chiar din vremurile cele mai îndepărtate, cu mii de ani în urmă, doreau să-l slăvească pe Dumnezeu, demonstrându-i propria dragoste. Cum puteau face ei aceasta? Aşa cum proceda Ana cu mama ei, oamenii procedau în două feluri. Primul procedeu era de a spune lui Dumnezeu prin rugăciune, că-l iubeau şi că erau recunoscători pentru cele ce le făcuse. Al doilea procedeu era acela de a oferi lui Dumnezeu câte un dar, câte o jertfă mai mică sau mai mare. Voi ştiţi deja cum fraţii Cain şi Abel, îi ofereau lui Dumnezeu, grâu şi oi. Uneori, ei făceau aceasta numai pentru a-i mulţumi, însă atunci când săvârşeau vreun păcat mai mare, aduceau jertfe şi mai mari, pentru ca Dumnezeu să ierte fărădelegile lor.
- Ce fel de jertfe, aduceau oamenii lui Dumnezeu?
- Multe şi de toate.
Voi ştiţi din Vechiul Testament că ei ofereau lui Dumnezeu grâul, pâinea, vinul, dar de cele mai multe ori ofereau câte un miel. Poate că vă veţi întreba: Pentru ce tocmai un miel? Pentru că pentru oamenii care trăiau pe vremea aceea, cu mii de ani în urmă, care munceau pământul şi erau păstori, mielul era lucrul cel mai scump, şi ei voiau să-i ofere lui Dumnezeu tot ce aveau mai bun.
Din lecţiile de religie, poate vă mai amintiţi cum se desfăşura acest ceremonial. Oamenii ridicau un fel de altar din  pietre, pe care aşezau puţine lemne uscate, iar peste lemne aşeza mielul jertfit, pe care-l frigeau. Din mielul acesta fript, aşa cum era, nu putea mânca nimeni, şi aşa era oferit şi consacrat numai lui Dumnezeu. Şi poate, privind ei fumul şi flacăra, care se înălţau spre cer, se gândeau că jertfa, împreună cu rugăciunile lor, ar ajunge până la Dumnezeu. Pe acele vremuri, oamenii credeau că cerul este undeva sus, deasupra stelelor.
Aşa cum vă mai amintiţi, în felul acesta au adus jertfe Domnului Avram, Isaac, Moise şi mulţi alţi israeliţi evlavioşi. Iar la templul din Ierusalim, în toate zilele, dimineaţa şi seara, preoţii ofereau un miel drept jertfă pentru păcatele poporului, rugându-se totodată pentru iertarea acestor păcate.
Desigur, Dumnezeu, care este Duh, nu are trebuinţă de alimente şi de daruri de felul acesta: grâu şi miei. Totuşi, lui Dumnezeu îi plac intenţiile cele bune ale oamenilor, se bucură de dragostea şi de căinţa arătată prin aceste jertfe. Aşa cum mamei îi place mai mult dragostea Anei şi dorinţa ei de a fi iertată decât buchetul de flori pe care i-l aduce.

3. Isus, Mielul nepătat

După patruzeci de zile de post, petrecute în pustiu, Isus se duce pe malul Iordanului. Îl întâlneşte pe Ioan Botezătorul, care, de îndată ce-l zăreşte, îl arată ucenicilor lui şi oamenilor, care se aflau prin apropiere, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii” Amintiţi-vă că aceste cuvinte ale lui Ioan Botezătorul, noi le repetăm totdeauna sfânta Liturghie, înainte de sfânta Împărtăşanie.
- Pentru ce Ioan spune că Isus este Mielul lui Dumnezeu?
- Pentru că Dumnezeu i-a revelat lui Ioan că Isus prin viaţa lui, prin suferinţe şi cruce, ar fi devenit ca mielul, adică jertfă oferită pentru păcatele oamenilor, ale tuturor oamenilor, că Dumnezeu ar fi primit această jertfă şi că trebuia să ierte toate păcatele noastre. Mielul oferit până atunci de evrei, era o jertfă nedesăvârşită, nu putea obţine iertarea deplină a păcatelor, în vreme ce viaţa şi Patima lui Isus, era jertfa desăvârşită, datul cel mai mare, care se putea oferi lui Dumnezeu. De aceea, numai din Patima şi din crucea lui Isus ne putea veni deplina iertare a păcatelor, deplina împăcare a oamenilor cu Dumnezeu.
Evident, că şi cei mai mici dintre voi ştiu că Isus nu este un miel adevărat, ci este Dumnezeu şi om adevărat. Mielul este numai o imagine, un simbol al lui Isus, pentru că Jertfa Mielului, simbolizează jertfa lui Isus. De aceea, deseori, în locul lui Isus schiţăm, desenăm un miel, drept simbol al lui, ca şi atunci când am dori să reprezentăm pacea şi liniştea dintre popoare desenăm un porumbel sau un ram de măslin.
După moartea lui Isus, creştinii nu au mai jertfit mielul ca jertfă adusă lui Dumnezeu. Isus a devenit el însuşi această jertfă, acest dar mult mai preţios şi mai desăvârşit. Aşa cum bine ştiţi, în timpul Liturghiei, Isus se oferă pe sine însuşi drept jertfă nesângeroasă lui Dumnezeu Tatăl pentru a-l proslăvi şi a-i cere iertare pentru păcatele oamenilor. Noi participăm la Liturghie, şi împreună cu Isus ne oferim lui Dumnezeu Tatăl. Acesta este darul cel mai desăvârşit, al lui Isus Cristos, dar şi al nostru în acelaşi timp.

4. Participarea noastră la Pătimirea lui Isus, şi la răscumpărarea lumii

Putem noi participa împreună cu Isus la eliberarea oamenilor de păcate şi de toate relele, în afara sfintei Liturghii?
- Desigur, că putem, întrucât însuşi Isus doreşte această participare.
Iată ce scrie o fetiţă italiană în vârstă de 11 ani: „Într-o zi, mi-a spus mama ca să spăl maşina. Mie nu-mi convenea pentru că aveam o întâlnire cu o prietenă cu care speram să mă distrez în ziua aceea. Dar pentru a face plăcere mamei am ascultat-o şi m-am apucat de treabă. Pentru a spăla mai bine partea superioară a maşinii, aveam nevoie de o scară pe care am şi mers în garaj ca s-o iau când, fără să observ, de undeva de la un geam de sus, s-a desprins o bucată de sticlă, care mi-a făcut o rană adâncă la picior.
Când am văzut sângele curgând, rana adâncă şi o bucată de carne desprinsă, am început a plânge. Atunci a venit mama şi m-a dus la un medic din apropiere. Doctorul nu mi-a aplicat anestezia totală, iar pentru cusutul rănii s-a folosit de un ac mare. Simţeam o durere nespusă, dar în clipele acelea căutam să mă gândesc la Isus, care a suferit pe cruce şi i-am oferit durerea mea pentru ceilalţi oameni. Eu cred că însuşi Isus mi-a dat puterea de a nu mai plânge, şi ca atare să-mi arăt dragostea faţă de mama ca şi de doctor, care de altfel i-aş fi indispus cu vaietele mele.
Să nădăjduim că vouă nu vi se va întâmpla niciodată aşa ceva, un accident atât de grav, însă fiecăruia i se poate întâmpla să aibă o durere de cap sau de dinţi, mai mică ori mai mare. În asemenea cazuri, căutând a suporta durerea cu răbdare, fără a-i incomoda pe alţii, fără a trezi preocupări prin vaiete şi plâns, voi vă puteţi oferi suferinţa lui Isus cel Răstignit. Desigur, mai există şi alte metode pentru a arăta evlavia noastră faţă de Isus suferind şi pentru a-l ajuta la răscumpărarea lumii de rele şi de păcate. Voi înşişi cunoaşteţi multe din aceste metode, spre exemplu, că se poate renunţa la un dulce, la o îngheţată, se poate veni în ajutorul unui sărac, dându-i câţiva gologani, se poate ierta un prieten, care ne-a jignit, pot fi combătute gândurile rele, etc. Deseori, vă va costa mult aşa ceva, veţi avea poate chiar de suferit din pricina aceasta. Dar dacă veţi face aşa, nu  veţi veni niciodată la Liturghie cu mâinile goale, şi, veţi putea adăuga la jertfa lui Isus, şi micile voastre jertfe. Iar atunci când mai înainte de Împărtăşanie, preotul va ridica hostia pronunţând cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra lui păcatele lumii”, voi veţi simţi că Isus ascuns în sfânta Hostie, se bucură de participarea voastră, de ajutorul vostru în libertatea de voi înşivă şi a lumii întregi de rele şi de păcate.

Klimek

BOTEZUL DOMNULUI (A)

1. Anna din India

- Pentru ce suntem fiii sau fiicele părinţilor noştri?
- Ce întrebare curioasă – îmi veţi răspunde, şi atât de simplă – suntem fiii şi fiicele părinţilor noştri, fiindcă ei ne-au adus pe lume.
Totuşi, aici se află şi un „dar”. Sunt anumiţi fii şi fiice, pe care nu părinţii actuali, i-au adus pe lume. Desigur că aţi ghicit cum că aici este vorba de „fiii adoptivi”.
Soţii Signorelli din Bergamo, aveau trei fii ai lor proprii, cu toate acestea au mai adoptat încă unul ai cărui prinţi muriseră. Ceilalţi trei fii l-au primit şi pe acesta cu mare bucurie.
Cum a avut loc această adopţie? S-au prezentat la Centrul de Adopţie din Milano, unde erau mulţi copii, care-şi aşteptau părinţii. Soţilor acestora le-a plăcut mai ales o micuţă indiană, cu numele Anna. Au cerut-o de la Direcţiunea Centrului pentru a o putea adopta. Dar asta nu era suficient. Trebuia pregătită o adopţie specială, în care să se angajeze de a se ocupa de Anna, exact aşa cum ar fi propria lor fiică. Apoi, ambii soţi au iscălit angajamentul. Din ziua aceea, copila s-a numit Anna Signorelli, iar acestor părinţi adoptivi ai ei le-a spus tată şi mamă. La Bergamo a fost primită de ceilalţi fii, cu ceva mai mici decât dânsa cu mare bucurie şi dragoste, ca şi cum ar fi fost adevărata lor surioară. Iar ea, din partea ei, şi-a iubit îndată părinţii şi fraţii.

2. Adopţiunea sau înfierea noastră prin botez

Cred că cea mai mare parte dintre voi ştie că noi toţi creştinii suntem fii adoptivi. Numai Isus era adevăratul şi neadoptivul Fiu al lui Dumnezeu-Tatăl. De aceea, şi în Crez spunem că „El este Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu”.
Noi, însă, numai prin botez devenim Fiii lui Dumnezeu. Botezul este un act de adopţie. Atunci când preotul a turnat apa pe capetele noastre şi a spus: „Eu te botez în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, am fost curăţiţi de păcatul original, şi prin asta am intrat în familia lui Dumnezeu, în Biserică, şi spunem că Dumnezeu este „Tatăl nostru”. Din clipa botezului, avem în noi viaţa lui Dumnezeu, pe care o numim viaţa supranaturală, spre a o deosebi de viaţa naturală, dată prin părinţi. Şi aşa cum această viaţă ne-a fost dată de Dumnezeu gratis, fără nici un merit din partea noastră, o mai numim şi „viaţa harului”. În felul acesta Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult de cum îşi iubesc părinţii proprii lor fii.

3. Pentru ce a fost botezat Isus?

Dacă vreunul dintre voi reflectează serios la toate cele ce am spus până acum, ar putea să se întrebe: dacă Isus era adevăratul Unul-Născut Fiu al Tatălui, şi nu un fiu adoptiv aşa ca noi, pentru ce i-a mai cerut sfântului Ioan ca să-l boteze? Botezul este un act de curăţire şi semnul adopţiunii, însă Isus nu avea trebuinţă nici de unul, nici de altul. Vom lămuri acum împreună această întrebare şi această dificultate. Cine a ascultat cu atenţie Evanghelia de astăzi, a putut să observe că sfântul Ioan şi-a pus el însuşi această problemă. Când l-a văzut pe Isus şi i-a auzit glasul a fost cuprins de o emoţie nespusă. Un glas domol şi misterios, o revelaţie interioară şi divină îi şoptea că în faţa lui se afla Mesia, Mântuitorul lumii a cărei venire pregătea el mulţimea israeliţilor, care alergau la dânsul.
Observă chiar că Isus, cerând botezul nu-şi mărturisi păcatele, aşa cum făceau toţi ceilalţi. Era Fiul lui Dumnezeu şi nu avea nevoie de pocăinţă aşa ca noi, nu trebuia să se cureţe de păcate şi să se convertească, pentru că el nu avea păcate. 

Dar Isus nu a renunţat şi a vrut să fie botezat aşa cum erau botezaţi toţi oamenii. Pentru ce? Pentru că voia – aşa cum va spune mai târziu sfântul Paul, să fie asemenea nouă oamenilor întru toate, în afară de păcat. Prin urmare, el voia să trăiască, să se roage, să sufere şi să păzească legile şi obiceiurile practicate de evrei, deci şi botezul. Şi aşa cum de altfel el însuşi a spus: „Aşa se cade, să împlinim tot ceea ce trebuie împlinit” (Mt 3,15).
Mai mult chiar, după spusa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii „Botezându-se, el a vrut să sfinţească botezul lui Ioan, pentru a-l face să devină în viitor Sacramentul Bisericii.
La cererea insistentă a lui Isus, în cele din urmă, sfântul Ioan, consimţi de a-l boteza pe Isus în apa Iordanului, exact aşa ca şi pe ceilalţi oameni, când s-a auzit un glas din cer, care spunea: „Acesta este Fiul meu cel preaiubit, în care bine am voit” (Mt 3,17). Era Dumnezeu Tatăl, care cu glas tare declara divinele origini ale lui Isus, şi în acelaşi timp îl introducea în activitatea publică.

4. Ce fel de fii suntem?

Dar să ne reîntoarcem încă odată de la botezul lui Isus, la botezul nostru. Aşa cum am spus, prin botez noi am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Din clipa botezului putem şi trebuie să-l numim pe Dumnezeu cu numele duios de „Tată”. Într-adevăr, Isus a devenit fratele nostru mai mare.
De la botezul vostru au trecut deja opt, nouă, poate doisprezece şi chiar mai mulţi ani, ceea ce înseamnă că exact de atâţia ani voi sunteţi fiii lui Dumnezeu. Astăzi, cu toţii ar trebui să vă întrebaţi dacă Dumnezeu este mulţumit de voi ca fii ai lui. Îl iubiţi voi pe Isus, aşa ca pe fratele vostru cel mai mare? Îl iubiţi voi pe Dumnezeu ca pe adevăratul Tată al vostru? Acestea sunt întrebările care ni le sugerează Evanghelia de astăzi, la care trebuie să răspundeţi în sufletele şi în inimile noastre. 

Vrând a vă uşura într-un fel oarecare răspunsul să ne întoarcem la viaţa micuţei indiene, adoptată de soţii Signorelli. Iată ce scriu soţii aceştia în legătură cu raportul dintre Anna, şi fiii lor mai mici, Andrei şi Lucia: „Anna, are pentru ei o afecţiune oarecum maternă. Ieri l-a ajutat pe Andrei să-şi facă primele sale teme primite la şcoală. Seara când el nu reuşea să adoarmă, adesea rămânea lângă patul lui şi-l ţinea de mână. Cu marea ei sensibilitate, şi cu caracteristicile poporului ei, Anna a adus multe lucruri în familia noastră”. În revista „Citta Nuova” era şi o fotografie a Annei: o fată cu pielea arămie, care îi îmbrăţişa pe cei doi frăţiori ai ei mai mici decât dânsa.
Aşa cum a făcut Anna, ca părinţii ei adoptivi să fie mulţumiţi de dânsa, iubindu-le copiii lor adevăraţi ca pe nişte frăţiori, tot aşa să ne purtăm şi noi, pentru ca Isus să fie mulţumit cu botezul nostru, făcând binele tuturor oamenilor, şi mai ales copiilor pe care îi vom întâlni. Prin botez, Dumnezeu a devenit Tatăl nostru comun, iar ei fraţii şi surorile noastre. De aceea, dacă voi faceţi vreun rău unui copil, fie acesta cât de mic, voi îl supăraţi pe Dumnezeu, Tatăl lui. Iar dacă faceţi vreun lucru bun unui asemenea copil, spre exemplu, dacă-l ajutaţi, dacă-l iertaţi, dacă-i surâdeţi, Dumnezeu se bucură ca şi cum lui i-aţi fi făcut toate acestea. De aceea, trebuie să ştiţi că prin botez, cu toţii am devenit o singură şi mare familie, familia lui Dumnezeu, în care trebuie să ne iubim şi să ne ajutăm unii pe alţii.

Klimek

DUMINICA A-II-A DUPĂ CRĂCIUN

Lumina divină

1. Frica de întuneric

Tuturor le plac zilele însorite şi pline de lumină; nimeni nu se simte bine în întunericul nopţii, mai ales copii. Puţini sunt copiii, care au curajul de a merge în pădure pe timp de noapte când stelele sunt acoperite de nori, şi cu atât mai puţin în cimitir. Un scriitor polonez, pe nume W. Gomulicki, descrie aventura unui copil curajos, pentru a demonstra prietenilor îndrăzneala lui, s-a hotărât să meargă pe timp de noapte în cimitir. Însă epilogul acestei poveşti este trist. Doi gardieni l-au luat drept hoţ, suspectându-l că vrea să fure ceva din cimitir; l-au prins, i-au dat o mamă de bătaie, după care l-au făcut scăpat. Curajul acesta s-a soldat cu multe vânătăi la partea dentară şi pierderea a cinci nasturi de la uniforma şcolară.
Din această poveste putem trage următoarea învăţătură sau concluzie: În întuneric, nu stafiile ne aşteaptă. De stafii sau de morţi nu trebuie să ne fie teamă, ci mai ales de animale, spre exemplu, de câini şi mai ales de tâlhari şi de delicvenţi, care obişnuit, atacă pe întuneric. De aceea, au dreptate copiii care pe timp de noapte nu vor să meargă pe străzi neluminate şi pustii.

2. Isus este lumina noastră

Noapte şi întuneric este nu numai pe drumurile şi pe străzile satelor şi oraşelor noastre, ci chiar şi în sufletele oamenilor. Înainte de naşterea lui Isus, păgânii trăiau în întuneric sufletesc, spiritual. Pentru ce? Pentru că nu-l cunoşteau pe Dumnezeu. Cea mai mare parte dintre oameni nu erau siguri dacă există numai un singur Dumnezeu sau mai mulţi, şi dacă zeii îi apărau sau nu pe oameni. Nu ştiau să facă nici o deosebire dintre bine şi rău. Aşa spre exemplu, unii credeau că era cu dreptate de a avea sclavi, care erau vânduţi şi cumpăraţi în târg, aşa ca vitele, şi care trebuiau să muncească fără plată tot timpul vieţii lor şi chiar să fie revânduţi la alţi stăpâni, etc.
Isus în Evanghelia sa i-a învăţat pe oameni că Dumnezeu este unul, însă în Trei Persoane deosebite. Le-a mai spus şi vestea acea îmbucurătoare că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, şi că de aceea l-a trimis pe el, pentru a ne izbăvi de rău şi a ne învăţa că toţi oamenii sunt egali şi că trebuie să se iubească unii pe alţii ca fraţi şi surori. În Evanghelie, Isus ne învaţă că şi sclavii, şi copii micuţi, trebuie iubiţi, îngrijiţi şi ajutaţi. Datorită acestei învăţături negurile întunericului au fost îndepărtate, şi, întunericul, care mai înainte domnea în suflete şi în conştiinţele oamenilor, a dispărut. Şi tocmai de aceea în Evanghelia de astăzi, sfântul Ioan spune că Isus este „Lumina lumii” (In 1,9)

3. Însă nu toţi l-au primit

Sfântul Ioan, în Evanghelia pe care aţi auzit-o, se plânge că nu toţi l-au primit pe Isus şi nici învăţătura lui: „Printre ai lui a venit, şi ai lui nu l-au primit” (In 1,11). Ştim că sfântul Ioan se referea la farisei şi la mai marii preoţilor.
Dar, în toate timpurile şi în toate ţările, au fost şi mai sunt oameni, care au iubit şi iubesc mai mult întunericul decât lumina învăţăturii divine. Cel dintâi a fost Adam, care s-a ascuns din faţa lui Dumnezeu într-un mărăciniş; aşa credea el că-i ascuns, însă Dumnezeu ştia unde este. Cauza acestei ascunderi, a întunericului era păcatul neascultării în confruntările lui Dumnezeu.
Uneori, chiar şi printre copii, mai ales printre cei mai mărişori, sunt şi dintre aceia, care spun că ar fi mai bine să nu mai existe poruncile lui Dumnezeu şi nici Evanghelia. Un copil din clasa a VI-a, pasionat de geografie şi istorie, l-a întrebat odată pe tatăl lui:
- Tată, viaţa nu ar fi mai frumoasă, mai comodă, dacă n-am avea trebuinţa de a mai crede în Dumnezeu, şi în tot ceea ce ne învaţă Evanghelia?
La această întrebare, tatăl îi răspunse cu o altă întrebare:
- Ai vrea tu ca să rămâi pentru totdeauna în întuneric?
- Asta, ar fi ceva îngrozitor, răspunse băiatul.
- Vezi aşadar, continuă tatăl, fără credinţă, sufletul nostru ar umbla pe bâjbâite, aşa ca acei oameni lipsiţi de vedere. Habar nu avem pentru ce trăim, ce va fi cu noi după moarte şi nici pentru ce trebuie să observăm poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii.
Un alt copil, ceva mai mare decât voi, a spus odată preotului, care-l îndemna să-şi schimbe viaţa şi să fie mai corect în toată comportarea lui.
- Decât aşa cum spuneţi sfinţia voastră, aş prefera să fiu un câine.
- Pentru ce?
- Pentru că dacă aş fi câine, ceea ce sfinţia voastră spuneţi că-i păcat, eu aş putea săvârşi fără nici o remuşcare de conştiinţă.
Acesta era un copil rău şi nefericit, pentru că nu ştia să-şi înfrâneze propriile patimi, şi nici ispitele. Voia să se lipsească de lumina poruncilor lui Dumnezeu şi ale Evangheliei, care trezesc remuşcările de conştiinţă. Nădăjduim că încet-încet, el a reuşit să înţeleagă că cea mai mare fericire constă în a avea inteligenţa umană, cu care putem cunoaşte şi admira lumea, şi în reducerea la ascultare a propriilor instincte,  pentru a nu trăi ca dobitoacele, incapabili de a cunoaşte ce este bun şi ce este rău. De altfel, nici animalele nu pot face tot ceea ce ar vrea ele.
Poate că acel copil era o excepţie. Desigur, că voi, cu toţii, preţuiţi lumina minţii şi lumina Evangheliei, şi că nici prin gând nu vă trece de a vă satisface toate mofturile, ci vă împotriviţi ispitelor şi vă înfrânaţi simţurile.

4. Cei ce l-au primit pe Cristos şi lumina învăţăturii sale

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Dumnezeu „le-a dat lor puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu” (1In 12). Mulţi erau copiii, pe care mamele lor îi duceau la Isus. Mai târziu, gloate de copii l-au însoțit pe Isus, cu ramuri de palmier în mâini şi cu cântări de laudă, în Duminica Floriilor.
Aşa se mai întâmplă şi în zilele noastre. Iată o mică pildă luată din amintirile unei mame: „Într-o zi, mă opri pe stradă o doamnă, pe care n-o mai văzusem niciodată, care începu să-mi mulţumească; necunoscând-o, am rămas înmărmurită. Din vorbă-n vorbă, aflu că micuţul meu Valeriu, îl vizita la spital pe fiul ei, cu care era într-o clasă, ba îi făcea şi temele, şi îl informa cu ce petrece în şcoală, pentru ca nici el să nu piardă anul. În cele din urmă Giorgio, căci aşa se chema copilul bolnav, muri, însă în mintea acelei doamne rămăsese vie amintirea bunătăţii şi al prieteniei dintre Valeriu al meu şi Giorgio al ei bolnav.
Acum, drept încheiere, doresc ca şi printre voi să fie mulţi care să se asemene cu acest Valeriu, care, după cuvintele Evangheliei să-i ajute pe săraci şi pe bolnavi, aşa cum l-ar ajuta pe însuşi Isus.

Klimek