SFÂNTA FAMILIE (A)

Fiii

1. A fi buni cu copiii

În vreme ce ascultam cele povestite despre crudul şi criminalul Irod, care a poruncit măcelărirea Pruncilor nevinovaţi, mi-au venit în minte figurile unor persoane care au fost bune cu copiii.
Aşa, spre exemplu, a fost faimoasa cântăreaţă şi balerină Josephine Baker, născută în anul 1906, în Statele Unite, dintr-o mamă negresă şi un tată alb: era mulatră. Cei care au cunoscut-o spun că a început să danseze de când a început să umble în picioare. Dansa desculţă, pentru că părinţii erau săraci şi nu aveau bani să-i cumpere încălţăminte. La vârsta de 19 ani merse la Paris, unde, datorită talentului ei deveni o cântăreaţă şi o faimoasă balerină. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a lucrat cu curaj, ca infirmieră, în armata franceză.
Iubea foarte mult copiii, însă din cauza rănilor primite în timpul războiului, nu putea avea copiii. Atunci s-a hotărât să adopte copii şi să-i ducă acasă la dânsa, la Milandes, în Franţa, pe copiii care-şi pierduseră părinţii în timpul războiului şi copiii abandonaţi. A adoptat copii de toate rasele şi de toate naţionalităţile, cu intenţia de a-i învăţa ce înseamnă dragostea şi respectul reciproc. Aşa, spre exemplu, în casa ei se aflau: un mic negru, un japonez, un coreean, un indian din America, un arab din Alger, un evreu din Israel etc., în total 12 copii. Unul dintre ei fusese găsit la Paris printre gunoaie, aruncat de părinţi, nu mai puţin criminali decât Irod, chiar în Noaptea Crăciunului. L-a botezat şi i-a pus numele „Noel”, care în franţuzeşte înseamnă „Crăciun”. Ea a dat o denumire grupului ei de copii: „Mica Organizaţie a Naţiunilor Unite”. Uneori, între aceşti copii se juca şi Tomas, fiul unor emigranţi polonezi.
Ceva mai târziu au apărut şi problemele financiare, pentru că nu-i uşor a hrăni şi a te îngriji de atâţia copii. Atunci, când în 1969, din cauza datoriilor, a fost evacuată, împreună cu toţi aceşti copii, principesa Grace di Monaco, i-a dăruit vila ei… Vedeţi că nu toţi regii şi principii se aseamănă cu Irod. Chiar şi papa Paul al VI-lea i-a ajutat pe copiii săraci. În ciuda vârstei sale înaintate, Josephine Baker, pentru a câştiga puţini bani, din când în când mai dădea şi nişte concerte. A murit la 12 aprilie 1975, exact la două zile după ce fusese pe scenă. La funeraliile ei, o mare mulţime de oameni a umplut biserica „Sfânta Maria Magdalena” din Paris.

2. Fuga din Egipt

După această frumoasă pildă, să vedem acum cum s-a purtat Irod cu copiii. Totul a început, aşa cum cred că vă mai amintiţi, cu sosirea Magilor de la Răsărit. Ei, fără să prevadă urmările rele, l-au informat pe crudul rege Irod despre Naşterea lui Isus. Uneori şi vouă vi se întâmplă aşa ceva: să spuneţi un lucru, cu cea mai bună intenţie, în urma căruia să intervină nişte situaţii neplăcute, pe care nu le-aţi prevăzut şi nici voit. Mai târziu, Magii au căutat să repare greşeala lor involuntară. Înştiinţaţi în vis, la întoarcerea în ţările lor, ei nu au mai trecut prin Ierusalim şi, deci, nu i-au dat lui Irod nici un fel de explicaţie referitoare la timpul şi la locul Naşterii lui Isus.
Irod, după ce a aşteptat zadarnic reîntoarcerea Magilor, în cele din urmă, şi-a trimis soldaţii la Betleem, cu ordinul de a ucide toţi copiii, de parte bărbătească, până la vârsta de doi ani, pentru a se asigura că în felul acesta îl va ucide şi pe Isus. Vă puteţi închipui ce plânsete şi ce vaiete pe sărmanii copii, şi mai ales ce strigăte şi ce bocete ale părinţilor acelor copii. Şi regele acela căpcăun a făcut toate acestea de teama ca nu cumva Isus, într-o zi, să-i răpească tronul.
Cu toate acestea, Irod nu-şi atinse scopul, pentru că sfântul Iosif, înştiinţat fiind prin vis, a luat Pruncul şi pe Mama lui şi, la timp de noapte, a plecat în Egipt. A fost o călătorie grea, pe drumuri pe care numai caravanele umblau, un drum mulți kilometri prin pustie, în zăpuşeala zilei, şi mai ales în lipsa celor trebuincioase pentru trai. Un copil a spus că sfântul Iosif era prea puţin practic şi că, dacă ar fi fost el în locul lui, ar fi luat maşina cea mai puternică şi ar fi fugit, şi comod, şi cât mai repede, şi cât mai departe de Irod. Voi ce credeţi?
În Egipt, Sfânta Familie s-a aflat printre oameni străini, care vorbeau o altă limbă. 

După moartea lui Irod, Sfânta Familie s-a întors la Nazaret. Iosif şi Maria îl iubeau foarte mult pe Isus. Tocmai de aceea era şi o Familie Sfântă. Maria, aşa ca toate mamele cele bune, făcea în aşa fel ca nimic să nu-i lipsească Pruncului. Se bucura văzându-l cum se dezvoltă şi se uita la el cu multă bunătate. În timpul lucrului vorbeau între ei şi îşi făceau rugăciunile împreună, atât dimineaţa, cât şi seara înainte de a merge la culcare, când Maria îşi săruta odorul, de altfel, aşa cum fac toate mamele.

3. În familiile noastre

În familiile noastre, taţii au misiunea sau rolul sfântului Iosif, muncind pentru susţinerea familiei. Sfântul Iosif, cu toate că-şi iubea familia, pe Isus şi pe Maria, vorbea foarte puţin. În Evanghelie nu avem nici un cuvânt de-al lui. Chiar şi în familiile noastre există mulţi taţi tăcuţi, dar care-şi iubesc copiii. T. Blieweis, un preot austriac, aşa spune despre tatăl lui: „Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată cum că mă iubeşte, totuşi mă bucuram de afecţiunea lui zi de zi. Vreţi să ştiţi cum proceda? Desigur, nu aşa cum credeţi voi. Nu lua în seamă orice dorinţă a mea, nu-mi  cumpăra tot ceea ce voiam. Foarte rar apăreau în casa noastră dulciuri. Însă tata mergea bucuros cu noi, copiii, la plimbare, când ne povestea o mulţime de lucruri interesante. Deseori râdeam împreună. Şi mai cu seamă el lucra foarte mult, pentru a avea cele de trebuinţă”.
Îmi place să cred că mulţi dintre părinţii voştri vă iubesc în felul acesta, mai mult cu faptele decât cu cuvintele.
Desigur că nimeni nu vrea să vă ucidă; astăzi nimeni nu mai atentează la viaţa copiilor, aşa cum a atentat Irod la viaţa lui Isus. Dar sunt sigur că părinţii v-au ajutat să depăşiţi multe mici primejdii şi dificultăţi.
Isus, Sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif formau o Familie Sfântă. De aceea, nici nu existau între dânşii nici neînţelegeri şi nici certuri. Familiile noastre nu au ajuns încă la sfinţenie, ci tind numai spre sfinţenie. De aceea, se şi mai întâmplă mici contraziceri şi mici divergenţe de păreri, când părinţii trebuie să intervină. Dacă vă iubiţi părinţii cu adevărat, atunci trebuie să-i iertaţi când vor fi prea severi cu voi, aşa cum şi ei v-au iertat de atâtea ori. Fără iertare, nu poate exista o adevărată dragoste în familie.
În primul rând, trebuie să vă arătaţi dragostea voastră faţă de părinţi prin ascultare şi ajutorul binevoitor în tot ceea ce faceţi.
Astăzi, Sărbătoarea Sfintei Familii, îl vom ruga pe Sfântul Iosif, pe Prea Sfânta Fecioară, şi mai ales pe Isus, care vine pe altar în timpul Sfintei Liturghii, de a ne ajuta, pentru ca familiile noastre să devină asemenea Sfintei Familii din Nazaret. 

Klimek

SOLEMNITATEA NAȘTERII DOMNULUI

Într-o peşteră din Betleem

1. Fiul lui Napoleon

La 10 august 1810, când soţia lui Napoleon, împărăteasa Maria Luisa, aştepta să nască pe primul ei fiu, nu numai Parisul dar chiar întreaga Franţă, aştepta cu viu interes acest eveniment. La palatul din Versailles mergeau principi şi generali pentru a afla ştiri: contese şi doamne nobile îşi ofereau propriile lor servicii atât mamei cât şi fiului. Au fost pregătite două paturi: unul de culoarea cerului, în cazul nostru nou-născutul ar fi fost de sex masculin, şi altul de culoare roşie, dacă ar fi fost fată. Oraşul Paris a dăruit un leagăn de aur şi de fildeş. Tot acest trusou a costat 300 de mii de franci, la vremea aceea.
La sfârşitul acestei lungi aşteptări, i s-a comunicat lui Napoleon, că i se născuse un copil de sex bărbătesc, şi ca atare ar fi avut un succesor la tron. Împăratul, foarte fericit, a răspândit această ştire. Pentru sărbătorirea acestei naşteri au fost trase 101 lovituri de tun. Locuitorii Parisului, adunaţi în piaţă, au primit evenimentul cu strigăte de bucurie. Copilului i s-a pus numele Napoleon al II-lea. Mai târziu i-a fost oferită, aşa ca o simplă jucărie, o coroană de aur. Însă acest Napoleon al II-lea a murit numai la vârsta de 21 de ani.

2. Naşterea lui Isus

Ce deosebire între Naşterea lui Isus şi naşterea fiului de împărat! Desigur, că la Nazaret, Iosif pregătise un modest leagăn de lemn. Maria se îngrijise de trusoul necesar pruncului, care trebuia să se nască, pentru că ea, spre deosebire de alte mame, ştia că trebuia să aducă pe lume un prunc de sex masculin, nu feminin.
Din păcate, Pruncul Isus nu se putea folosi de aceste modeste comodităţi, pregătite la Nazaret, pentru că pe neaşteptate, Maria şi Iosif, trebuiau să plece la Betleem pentru a-şi înscrie numele în registrele recensământului poruncit de împărat.
Drumul spre Betleem trecea prin Ierusalim. Poate că Iosif şi Maria, ca buni izraeliţi au intrat şi în măreţul templu, care se afla în acea cetate, pentru a se ruga şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate darurile sale. Maria i-a mulţumit mai ales pentru darul maternităţii, şi pentru că a fost aleasă de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu. Iar Isus, chiar înainte de a se naşte, cu acea ocazie s-a aflat în casa tatălui său.
Pentru acest recensământ veniseră la Betleem foarte mulţi urmaşi de ai lui David. Poate că la vremea aceea nu erau mari probleme în ceea ce priveşte mâncarea, alimentaţia, deoarece fiecare îşi luaseră de-acasă hrană doar pentru 3-4 zile. După cât se pare, prin părţile acelea era şi o apă foarte bună de băut. Însă problema cea mai grea era „găzduirea”. Pe vremea aceea nu existau hoteluri sau hanuri, iar nopţile prin partea aceea a Palestinei sunt reci. Cei bogaţi trăgeau pe la prieteni şi pe la cunoscuţii lor bogaţi; aveau scrisori de recomandare, şi îşi puteau chiar permite a-i face un frumos cadou celui care-i găzduise.
Pentru cei mai puţin bogaţi, exista un fel de han. Era un fel de piaţă înconjurată de jur împrejur cu ziduri, în care se aflau un fel de saivane, nişte adăposturi fără pereţi, care-i putea apăra pe oameni de ploaie, dar nu şi de frig. Cei care ajunseseră mai degrabă, sau cei care erau mai buni de gură, mai obraznici şi prost crescuţi, se gospodăriseră oarecum, însă cei ce sosiseră mai târziu sau cei mai ruşinoşi şi mai bine educaţi trebuiau să stea pe afară.
Sfântul Iosif era unul dintre aceşti săraci, şi mai ales el era şi un om modest: nu voia să-şi facă loc cu coatele prin acea mulţime pestriţă. De aceea nu găsi loc nici într-o casă, şi nici prin adunătura aceea de oameni. Şi apoi, el era întovărăşit de Maria, care aştepta ca să devină mamă, aceasta îi sporeau dificultăţile de a mai fi găzduiţi de cineva.
Poate că vreun locuitor al Betleemului, cu o inimă mai bună, să-i fi dus la o peşteră de-a lor, din afara târgului, în care-şi adăposteau vacile şi oile. În peşteră nu era frig, dar nici curăţenie.
Şi aşa, într-o sărăcăcioasă peşteră s-a născut Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. L-a adus pe lume Maria, tot aşa cum toate mamele îşi aduc pe pruncii lor… Nu avea nici pătuc, nici leagăn, dar a fost culcat într-o iesle. Acela era locul cel mai curat din toată peştera. Privindu-l pe micuţul Isus, Maria era nespus de fericită şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru acel mare dar, pe care Dumnezeu i l-a oferit ei şi nouă tuturor.

3. Bucuria şi recunoştinţa noastră

Astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte despre bogaţii evrei, care în noaptea aceea fuseseră găzduiţi bine, comod, tot aşa cum nici voi nu aţi fi ştiut nimic despre fiul lui Napoleon, dacă nu v-aş fi spus eu puţin mai înainte. Însă după două mii de ani, toţi oamenii vorbesc despre sărăcuţul Prunc din Betleem, şi toţi laolaltă se bucură de naşterea lui.
Obişnuit, copiii ascultă povestirea Naşterii lui Isus şi chiar cu emoţie. Unii, mai ales fetiţele, vorbesc între ele după ce au ascultat predica despre Naşterea Domnului: „Eu dacă aş fi fost acolo, i-aş fi dăruit Maicii Domnului o plapumă, sau i-aş fi rugat pe părinţii mei, ca să-l primească pe Pruncul Isus în casa noastră.
Gândurile şi dorinţele acestea sunt foarte frumoase şi chiar mişcătoare, dar, după două mii de ani de când s-au petrecut toate acestea, este prea târziu pentru a le mai putea realiza.
Dar cu toate acestea, în zilele noastre, nu s-ar putea face chiar nimic pentru Isus? Desigur că se pot face nu numai câte ceva, ci multe şi multe lucruri, pentru că şi acum Isus vine la fiecare dintre voi prin sfânta Împărtăşanie. Într-un sens oarecare, sufletul vostru, uneori, nu este prea curat, aşa cum era Peştera din Betleem la Naşterea lui Isus. V-aţi gândit voi, să-l curăţiţi prin spovadă şi pocăinţă, mai înainte de Naşterea Domnului, aşa cum a făcut sfântul Iosif la Peştera din Betleem?
Poate Isus să se simtă bine în sufletele voastre, fără a simţi răceala? Acum, am să vă spun o întâmplare, puţin cam hazlie, însă o întâmplare adevărată, nu o poveste: la Roma, era o copiliţă de 8 ani, Marina, care se pregătea la prima sfântă Împărtăşanie. Înainte de a-i admite pe copii la acest sacrament a pus copiilor diferite întrebări. Pe Marina a întrebat-o: „Ce-ai face tu, ca Isus să se simtă bine în sufletul tău, să-i fie cald?” Copila se gândi puţin, apoi răspunde cu candoare: ”I-aş cere mamei ca să-mi dea o ceaşcă de ceai!” Atunci toţi copiii începură a râde, iar mama ei, care  se afla de faţă, desigur că nu s-a simţit bine.
Marina, era micuţă, deci nu trebuie să se mire nimeni de răspunsul pe care l-a dat. Însă voi sunteţi mai mari, şi desigur că ştiţi că Isus se simte bine, dacă în sufletele voastre aflăm dragoste, iubire. Voi înşivă spuneţi uneori: „Îmi iubesc părinţii cu toată căldura sufletului, îl iubesc pe Isus cu toată ardoarea, în vreme ce despre un om, care nu iubeşte, se spune că acela este un om rece. Evident, aici este vorba doar de o asemănare: dragostea se aseamănă cu căldura, şi lipsa de dragoste cu răceala, fiindcă în realitate, dragostea nu este caldă, aşa cum focul din bucătărie.
Uitaţi acum, cele petrecute cu Marina, şi gândiţi-vă dacă în sufletele voastre există dragoste pentru părinţi, pentru fraţi, pentru surori, pentru rude şi prieteni. Dacă aşa stau lucrurile, Isus se va simţi foarte bine în sufletele voastre.

Klimek

DUMINICA A IV-A DIN ADVENT (A)

1. Problemele sfântului Iosif

Maria locuia împreună cu părinţii ei, Ioachim şi Ana, la Nazaret. Când a ajuns la vârsta la care, după obicei, fetele se căsătoresc, ea a devenit logodnica lui Iosif. După un an, trebuia să se cunune şi să se mute în casa mirelui sau a logodnicului. Dar mai înainte de aceasta, îi apăru îngerul Domnului, care îi spuse că ea va zămisli şi că îl va naşte pe Pruncul Isus. Tatăl este de o absolută necesitate pentru a da viaţă unui prunc, dar în cazul acela, îngerul spuse că Maria îl va naşte pe Isus prin puterea Duhului Sfânt şi că Isus nu-i va fi decât un tată purtător de grijă.
Maria s-a bucurat foarte mult de vestea aceasta şi a mers să se destăinuie verişoarei sale, Elisabeta, unde a rămas împreună cu dânsa trei luni, şi i-a fost de mare ajutor, când aceasta l-a născut pe Fiul ei, cel numit mai apoi şi Botezătorul. La întoarcerea ei la Nazaret, Iosif observă că se află în stare binecuvântată şi că trebuia să nască un prunc. Maria, cu toate că era logodnica lui, probabil că nu-i spusese nimic din cele ce-i spusese ei îngerul şi despre zămislirea miraculoasă a lui Isus. Poate că se gândea că, dacă Dumnezeu vrea să-i dea un prunc fără participarea bărbatului, el însăşi o să-i explice lui Iosif cum stau lucrurile. Aşadar, mai înainte ca toate acestea să aibă loc, Iosif era foarte preocupat. El ştia numai că nu el este tatăl copilului pe care-l aştepta Maria; altceva nu mai înţelegea nimic. Nu o suspecta cu nimic pe Maria, pentru că o ştia o fată bună şi sfântă. La un moment dat se gândea chiar s-o părăsească, pe ascuns, şi a renunţa la ea… Gândiţi-vă numai ce s-ar fi întâmplat dacă Iosif şi-ar fi pus în aplicare planul. Isus nu ar mai fi avut pe pământ un tată legal şi nici un apărător în atâtea primejdii.
Atunci, un înger al lui Dumnezeu i se arătă în vis lui Iosif, spunându-i că pruncul pe care-l aştepta Maria fusese zămislit în mod miraculos prin puterea Duhului Sfânt. Îi mai spuse să o ia pe Maria în casa lui. În felul acesta, Iosif a înţeles totul. A împlinit porunca lui Dumnezeu, având o grijă cu totul aparte pentru Maria, iar după naştere s-a îngrijit cu tot devotamentul de Pruncul Isus. 

2. Patronul taţilor şi al educatorilor

Sfântul Iosif este patronul tuturor taţilor de familie. De aceea, în multe ţări, ziua de 19 martie este „ziua tatei”, când copiii oferă daruri taţilor şi le fac urări de mai bine.
Sfântul Iosif, ca tată adoptiv al lui Isus, este, mai ales, patronul acelora care se îngrijesc de nişte copii ce nu sunt ai lor. Desigur că voi cunoaşteţi nişte persoane bune, care au primit în familiile lor orfani şi copii părăsiţi, pentru a se ocupa de ei cu toată grija, aşa cum s-a purtat Iosif faţă de Isus. Ceva de felul acesta fac şi mulţi educatori şi educatoare în Institutele de copii părăsiţi.
Vom aminti astăzi numai pe unul dintre aceşti buni educatori, pe sfântul Ioan Bosco. Pe când avea nouă sau zece ani, el a avut un vis care, ca şi acela al sfântului Iosif, a fost călăuza vieţii sale. În vis a văzut mulţi copii în curtea casei vecinilor. Unii alergau jucându-se, alţii râdeau cu gura plină, dar mai erau şi dintre aceia care vorbeau vorbe proaste şi urâte. Micuţul Ioan – în vis – se porni să-i pedepsească pe cei care vorbeau vorbe urâte, dar deodată apăru o persoană îmbrăcată în haine albe şi cu o privire clară, luminoasă. Arătarea aceea îi spuse să se ocupe de acei copii, spre a-i face să se lepede de obiceiurile lor cele rele, dar nu cu metode coercitive, disciplinare, ci cu dragoste şi cu gingăşie. Viitorul sfânt răspunse, cu nedumerire, cum că el nu-i decât un copil şi că nu cunoaşte educarea copiilor. Atunci, personajul îmbrăcat în alb i-a poruncit să se pregătească în privinţa aceasta prin studii serioase.
Aşa cum ştiţi, micul Ioan Bosco s-a pregătit cum nici nu s-ar fi putut mai bine. A devenit preot şi a întemeiat multe Institute pentru copiii părăsiţi. În fiecare dintre ei căuta să-i descopere şi să-l vadă pe Pruncul Isus. Iar ei îl iubeau ca şi cum ar fi fost adevăratul lor tată.

3. Copiii care urmează pilda sfântului Iosif

Ascultând istorisirea vieţii sfântului Iosif şi a vieţii sfântului Ioan Bosco, poate că vă gândiţi că ei ar fi pilde vrednice de urmat de către părinţi şi de către educatori, nu de voi, care sunteţi nişte copii, întrucât sunteţi prea mici pentru a vă ocupa şi de alţi copii pentru a-i educa. Dar ia să ascultaţi acum alte două pilde şi poate vă veţi schimba părerea. Aceste pilde sunt luate din istoria unei Organizaţii catolice de copii denumită „Gen”, adică „Generaţia nouă a înflăcăraţilor”.
Într-o zi, Berta, o copilă din Fontem, în Camerun, a primit de la părinţii ei în dar suma de 150 de franci. Merse în piaţă, unde se întâlni cu nişte micuţi negri. Câţiva nu aveau nici un fel de haină pe ei, ci numai o zdreanţă, un fel de fâşie de pânză atârnată de şolduri. La un moment dat, îl auzi pe unul dintre acei copii spunându-i mamei lui să-i cumpere nişte stofă pentru o haină. În Camerun sunt şi zile friguroase, şi apoi, nici nu-i frumos să mergi la biserică, la şcoală sau la moschee numai cu o zdreanţă atârnată de şold. Din nefericire, mama acelui copil nu avea bani. Atunci, Berta a intrat în prăvălie, a cumpărat stofa dorită de acel copil, pe care i-a prezentat-o cu un surâs candid. Din cei 150 de franci nu-i mai rămăseseră decât 15.
O altă pildă o povesteşte Jim, un copil de 11 ani. Aproape în fiecare zi când mă întorc de la şcoală, mi-ar place să mă joc cu prietenii, cu colegii. Însă mama îmi spune să las joaca şi să mă interesez de frăţiorul mai mic. La început mă mai împotriveam, mai spuneam şi eu câte ceva, dar de când m-am înscris în Asociaţia religioasă Gen nu mai spun nimic, încerc a mă gândi că, jucându-mă cu frăţiorul mai mic, mă joc cu însuşi Pruncul Isus, ceea ce mă bucură foarte mult”.
Ce credeţi: Berta şi Jim nu au urmat ei, în cazul acesta, pilda sfântului Iosif? Cred că mulţi copii ai unor oameni înstăriţi ar putea proceda aşa ca Berta. Desigur, prietenii şi cunoscuţii săraci pot fi ajutaţi în multe feluri, nu numai prin a le cumpăra cele de trebuinţă.
Lucru mult mai frumos, dar poate şi mai greu, ar fi de urmat pilda lui Jim. Ia să-mi spuneţi voi, din câte ştiţi: Uşor lucru este de a renunţa la joacă pentru a vă ocupa de frăţiorul sau de surioara mai mică? Şi poate este mult mai greu de a vedea în acei copii, nu întotdeauna buni, pe Pruncul Isus. Dar amintiţi-vă că, prin botez, copiii au devenit fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Isus Cristos. Evident că uneori se întâmplă că nu vă ascultă sau că se supără pe voi, însă trebuie să ştiţi că acestea sunt mici obrăznicii, care nu-i îndepărtează de Dumnezeu, iar voi îi puteţi ajuta pe frăţiorul vostru, pe surioara ori pe verişoara voastră ca să devină tot mai asemenea lui Isus, dar nu bătându-i şi nici strigând la ei, ci numai cu cuvinte şi cu pilde bune.
Sunt convins că, printr-o atare comportare, şi voi veţi deveni tot mai asemenea sfântului Iosif şi chiar lui Isus. A fi buni cu copiii cei mici este o metodă foarte bună de a vă pregăti dea sărbătoarea Naşterii Domnului şi de a vă arăta dragostea voastră către Pruncul Isus.

Klimek

DUMINICA A III-A DIN ADVENT (A)

Caracterul meu

1. Maimuţa şi pălăria

Copiii ascultau cu multă atenţie povestirile sfântului Don Bosco, şi pentru faptul că el folosea multe pilde şi anecdote. Cred că şi în zilele noastre, cam la o sută de ani de la moartea acestui sfânt, gusturile voastre nu s-au schimbat. De aceea vom începe reflexiile noastre cu o pildă, pe care sfântul Ioan Bosco a povestit-o odată copiilor din şcoala lui.
Cele ce vă povestesc acum s-au petrecut în Africa de Nord, la Tunis. Un negustor nu prea bogat, s-a hotărât să câştige ceva mai mulţi bani, mergând dintr-o localitate în alta, vânzând diferite lucruri. Printre altele, în una din valize avea mai multe pălării. S-a întâmplat odată că a înnoptat în mijlocul unui câmp, departe de orice locuinţă omenească. Îşi alese un loc dorit lângă un pârâu, s-a învelit el cu ce s-a învelit, iar pe cap şi-a pus o pălărie.
Mare însă îi fu surprinderea a doua zi dimineaţa, observă că toate valizele îi erau deschise şi că-i lipseau toate pălăriile. „Hoţii!” strigă el speriat! „Dar când îşi ridică ochii, văzu că pe copacul sub care dormise, se aflau mai multe maimuţe cu pălăriile lui pe cap: vesele erau codoaşele şi săreau de pe o cracă pe alta. Văzând aceasta, negustorul s-a înfuriat: a început să strige şi să arunce cu pietre în ele. Se ştie că maimuţele le place să-i imite pe oameni.
Negustorul, tot mai amărât şi tot mai înfuriat, la un moment dat şi-a luat pălăria de pe cap şi a trântit-o de pământ. Acelaşi lucru l-au făcut şi maimuţele, şi o ploaie de pălării a început să cadă de pe ramurile copacului. Negustorul, văzând aceasta, a căscat gura de uimire, apoi şi-a strâns pălăriile una câte una, şi le-a aşezat frumos în valiză şi a plecat mai departe”.
Ce anume voia să înveţe Don Bosco pe copii prin pilda aceasta? Am impresia că aţi descoperit voi singuri. Fiecare om, deci, fiecare copil, trebuie să fie el însuşi oriunde s-ar afla, trebuie să lucreze după propria lui conştiinţă şi nu trebuie să-i imite pe alţii; nu trebuie să fie ecoul sau umbra propriilor prieteni sau prietene. Atâta vreme cât copilul nu face altceva decât să-i imite pe alţii, înseamnă că nu-şi are caracterul lui bine format. De aceea, a avea un caracter bun, acesta este scopul propriei voastre sforţări, ca şi a educaţiei voastre.
Nu aş vrea să le supăr pe fete, câtuşi de puţin, unele dintre ele nu-şi imită oare maimuţăreşte propriile prietene, mai ales pe cele mai mari în felul de a se îmbrăca? Într-un an rochiile sunt mai scurte, în alt an mai lungi, după modă, şi asta nu importă cât anume trebuie să cheltuiască părinţii, cu toate că o asemenea vestimentaţie nu este adaptată şi nici practică.
Iar băieţii? De câte ori nu-i întreabă părinţii: „pentru ce te-ai dus să faci scamatorii pe stradă?” Răspunsul obişnuit nu-i altul decât acesta: „Pentru că au mai mers şi alţii” Asta se aseamănă oarecum cu povestea maimuţelor.

2. Sfântul cu un caracter puternic

- De ce vorbim noi astăzi despre asemenea lucruri?
- Vorbim despre aceste lucruri pentru că Evanghelia ni-l prezintă pe Ioan Botezătorul, omul cu un caracter bun şi puternic, omul care asculta şi urma glasul lui Dumnezeu fără a se mai gândi ce fac alţii, care aveau cu totul alte păreri.
În vremea aceea, oamenii faimoşi şi bogaţi, slujitorii de pe la curţile domneşti ori princiare, purtau haine scumpe şi elegante, de lână fină ori de mătase. Hainele le erau moi, delicate, lungi şi comode, pentru că aşa era moda la vremea aceea. Sfântul Ioan Botezătorul nu-i imita pe aceşti oameni, ci el purta haine grosolane. Şi tocmai din această pricină, aşa cum am citit în Evanghelia de astăzi, a fost lăudat de Isus în public.
Cea mai mare parte dintre israeliţii, în ceea ce priveşte felul de a se ruga şi de a se comporta, urmau părerile fariseilor, îi imitau. Iar noi ştim că părerile fariseilor nu erau totdeauna drepte şi bune. Însă sfântul Ioan Botezătorul se purta cu totul altfel, chiar contrar. Rugându-se, el îi cerea lui Dumnezeu de a-l învăţa cum trebuie să se poarte şi ce anume trebuia să spună oamenilor. Critica fără nici o teamă ipocrizia fariseilor, care pe vremea aceea erau foarte puternici. Nu-i imita pe cei mai mulţi dintre israeliţi, care-i linguşeau pe farisei.
A avea un caracter bine format, înseamnă nu numai a avea propriile păreri juste, propria conştiinţă dreaptă, ci de a face cu curaj tot ceea ce socoteşte el că este drept şi bun. Din acest punct de vedere, sfântul Ioan Botezătorul este o pildă de urmat dintre cele mai excepţionale. Irod a poruncit ca să fie aruncat în temniţa fortăreţei de la Macheronte de pe malul Mării Moarte, pentru că îl acuzase pe tiranul acesta de nelegiuire întrucât se însurase cu soţia fratelui său care mai trăia încă, căruia îi spusese răspicat: „Nu-ţi este învoit aşa ceva!” Pe când se afla în închisoare, a trimis la Isus pe nişte ucenici de ai lui, aşa cum am citit în Evanghelia de astăzi. Apoi, aşa cum ştiţi a fost omorât de Irod.
Cum a făcut Ioan Botezătorul de şi-a câştigat un caracter atât de puternic? Desigur, aceasta i-a cerut nu puţină vreme, dar a reuşit, cu trecerea lungilor ani în pustiu, în rugăciune, în tăcere şi renunţarea la mâncărurile gustoase şi atrăgătoare. În anii aceia de pustietate, el a învăţat bine să-şi controleze propriile sentimente, cum este mânia sau frica, nu mai puţin decât ispita de a duce o viaţă comodă. Isus spune că Ioan Botezătorul nu era ca o trestie bătută de vânt pe malul Iordanului, care să se plece până la pământ. El, se asemăna cu un stejar puternic: patimile şi tendinţele cele rele nu-l puteau apleca. Vai, câţi oameni, şi câţi copii nu se aseamănă cu papura sau cu trestia bătută de vânt!.. Multele şi feluritele patimi: invidia, gelozia, mânia, lăcomia, căutarea plăcerilor nepermise, etc., îi pleacă la pământ aşa cum vântul pleacă o trestie spre a o face una cu pământul!

3. Cum se poate forma propriul caracter

Evident, aşa cum am spus, voi nu puteţi urma întru totul pilda sfântului Ioan Botezătorul. Prin ţările noastre nu există pustiuri, nici cămile, nici lăcuste, şi nu mai există nici Irod! Sfântul Ioan Botezătorul a trăit acum două mii de ani. Copiii din vremurile noastre, trebuie să-şi formeze caracterul cu totul după alte metode. Dar cum?
Mai întâi de toate printr-o sforţare zilnică, fără a se lăsa descurajat de unele nereuşite. Asta se aseamănă oarecum cu învăţarea de a merge pe bicicletă. Obişnuit, în teorie, noi ştim cum trebuie procedat, dar cu toate acestea nu reuşim: cădem mereu…şi, numai după o serie de încercări şi de exerciţii, putem pedala cu uşurinţă şi fără nici o teamă că vom cădea… Acum, pentru a deveni sincer, ascultător, cinstit şi curat, trebuie să vă exercitaţi mult mai multă vreme decât atunci când aţi învăţat să mergeţi pe bicicletă. În realitate, trebuie să vă exercitaţi toată viaţa, fără vacanţe ori concedii. Pentru că numai aşa, după sforţările necontenite, vă va fi mai uşor a păzi poruncile lui Dumnezeu, şi chiar cu mai puţină trudă. Nu ştiu ce mă face să cred, că printre voi chiar de pe acum, sunt unii copii, care reuşesc cu uşurinţă în această privinţă. Sforţările acestea pe care noi le facem pentru formarea caracterului nostru, sunt adevărata noastră pocăinţă de toate zilele şi înseamnă transformare sau convertire. Şi tocmai despre aceasta vorbim în timpul Adventului. Prin marele şi puternicul său caracter sfântul Ioan Botezătorul obţine de la Isus cel mai mare elogiu, cea mai mare laudă: „Dintre cei născuţi din femeie nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Lc 7,28).
Astăzi, sfântul Ioan Botezătorul se află în cer, şi este patronul tuturor acelora, care-şi dau toată silinţa de a se debarasa de propriile lor defecte. De aceea, în duminica aceasta, la Sfânta Liturghie, îl vom ruga pe Isus ca să ne ajute în această grea sforţare, spre a ne putea asemăna, cât de cât, cu sfântul Ioan Botezătorul, şi să merităm şi noi a fi lăudaţi de Isus, aşa cum a fost el.

Klimek

DUMINICA A II-A DIN ADVENT (A)

Pocăinţa în viaţa copilului

1. Pocăinţa lui Ioan

Sfântul Ioan Botezătorul a început cel dintâi a-i pregăti pe oameni la manifestarea, la arătarea publică a lui Isus, din care cauză s-a şi retras în pustiu. Şi ce făcea el acolo? Mai întâi de toate se ruga şi medita asupra Sfintelor Scripturi, şi într-un chip cu totul deosebit asupra acelor texte, care vesteau venirea lui Mesia.
Liniştea şi tăcerea pustiului îi favoriza meditaţia. În pustiu nu sunt oameni, dar toată lumea ştie că sunt animale sălbatice: lupi, lei, tigri, etc. care uneori atacauşi oamenii. Acum, ia staţi şi gândiţi-vă. Cum v-aţi simţi trăind singuri, departe la zeci de kilometri de alţi oameni, mai cu seamă noaptea când aţi auzit urlând lupii şi şacalii? Ioan ştia că în realitate el nu era singur ci era cu Dumnezeu, care se îngrijea de el. Încet-încet s-a obişnuit chiar şi cu animale sălbatice, nu  i-a mai fost frică de ele, şi aşa a devenit un om curajos. În tăcerea şi în liniştea pustiului, el a învăţat cum să vorbească cu Dumnezeu, adică să se roage.
După mai mulţi ani petrecuţi în pustiu, a auzit în sufletul lui glasul lui Dumnezeu, care-i descoperea apropiata venire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a lui Mesia, prorocită de proroci. Aşa a început el ca să-i pregătească pe oameni la apariţia în public a lui Isus, începând să predice necesitatea pocăinţei, adică a convertirii, a transformării lăuntrice, pentru ca oamenii să-l poată primi cu vrednicie pe Mântuitorul,  el predica această pocăinţă cu cuvântul, dar mult mai mult cu fapta, cu pilda propriei sale vieţi.
Israeliţii din vechime, ca de altfel toţi oamenii, căutau comodităţile vieţii. Sfântul Ioan, le arăta oamenilor cum se poate trăi cu modestie, fără lăcomie de averi, care de foarte multe ori, îi nefericesc pe oameni în loc să-i facă fericiţi. De aceea, el era îmbrăcat cu un fel de haină din piele de cămilă şi se hrănea cu miere sălbatică şi cu lăcuste. Aceasta era hrana pustnicilor şi a oamenilor săraci. Chiar şi în zilele noastre, în ţările calde, când vine seceta, şi odată cu ea şi foametea, oamenii mănâncă miere sălbatică şi lăcuste, un fel de lăcuste mai mari decât cele de pe la noi. Eu n-am mâncat niciodată aşa ceva, şi cred că nici vouă nu v-ar plăcea. Mâncând lăcuste, cu greu ar mai putea păcătui cineva împotriva lăcomiei.
Apoi, sfântul Ioan boteza, din care cauză l-au şi numit „Botezătorul”, spre deosebire de celălalt sfânt Ioan, ucenicul lui Isus, zis şi evanghelistul pentru că a scris una din cele patru Evanghelii. Oamenii, alergau la dânsul din toată Palestina, îşi mărturiseau păcatele şi se pocăiau. Iar el în semn de iertare şi de curăţire, le turna apă pe cap în rîul Iordan…
Să ne gândim acum, la convertirea şi la pocăinţa noastră. În primul rând, cum nu ar trebui să fie, şi apoi, cum ar trebui să fie pocăinţa noastră?!

2. Cum nu trebuie să fie pocăinţa noastră?

Mai întâi de toate, pocăinţa noastră nu trebuie să fie ca pocăinţa fariseilor  şi a saduceilor. Şi ei se duceau la Ioan Botezătorul, la apa Iordanului, şi poate că vreunul dintre ei se lăsau a fi cufundaţi în apele râului. Însă ei nu voiau să-şi recunoască păcatele. În adâncul sufletelor lor se socoteau a fi oameni drepţi, neprihăniţi, pentru că păzeau cu scrupulozitate legea lui Moise. Nu voiau nici în ruptul capului ca să-şi schimbe viaţa, şi-i dispreţuiau pe oamenii simpli, care-şi mărturiseau cu sinceritate păcatele înainte de a se boteza. De aceea şi Ioan îi dojenea cu severitate, pentru că pocăinţa fariseilor era ipocrită, numai exterioară şi nu transforma în mai bine conştiinţele şi nici inimile lor.
Convertirea şi pregătirea noastră la venirea lui Isus, nu trebuie să fie ca a fariseilor, numai exterioară, ci trebuie să fie interioară, strâns legată de o sinceră părere de rău de păcate, aşa cum o dorea sfântul Ioan Botezătorul. Dacă un copil ar merge să se spovedească numai pentru că l-au trimis părinţii şi dacă o fetiţă nu ar mânca, pentru că l-au trimis părinţii şi dacă o fetiţă nu ar mânca, pentru că mama nu i-a servit carne şi dulciuri, pocăinţa lor, ar fi tocmai ca pocăinţa fariseilor.
Renunţarea la mâncare, a se spovedi, a face pomeni, toate acestea sunt fapte foarte bune, dar numai atunci când vin din propria voinţă, din inima proprie, şi nu pentru a face plăcere cuiva, pentru a se lăuda sau pentru că ne constrâng părinţii. Copilul, care nu are în minte toate acestea, cu cea mai mare uşurinţă, poate deveni un mic fariseu.
Pocăinţa sfântului Ioan era foarte bună, însă voi nu veţi putea urma această pocăinţă chiar întru toate. De ce? Spre exemplu pentru că la noi nu există pustiuri şi nici lăcuste. Şi apoi, desigur că nici sfântul Ioan nu ar pretinde de la voi nişte posturi atât de aspre, nişte rugăciuni care să dureze ceasuri întregi, sau săptămâni întregi de tăcere, pentru că este lucru ştiut că nici un copil nu ar putea face aşa ceva.

3. Aşadar, cum trebuie să fie pocăinţa voastră?

În primul rând, ar trebui să fie compusă din mici mortificaţii, ce pot fi limitate la câteva feluri de mâncare, la observarea tăcerii atunci când se fac lecţiile, şi alte mici jertfe, mai ales din acelea care conduc la schimbarea în mai bine a conştiinţei şi a inimii. Vom vedea printr-o pildă cum s-ar putea face aceasta.
Într-o seară, surioarele Ioana şi Cecilia s-au certat, şi aşa au mers la culcare fără să se împace, fără a-şi cere iertare una alteia. Totuşi Cecilia, nu putea să adoarmă. Se sculă, şi pe întuneric se apropie de patul surioarei sale: „Ioana, mă ierţi?” o întrebă. „Da, i se răspunse – pentru că şi eu am fost vinovată, din care cauză nici n-am putut să adorm”. S-au îmbrăţişat, şi numai aşa au putut dormi liniştite cu o mare bucurie în inimă. A doua zi dimineaţa, îi povestiră mamei toate cele petrecute, cu aceeaşi bucurie pe care o simţiseră în clipa când şi-au iertat una alteia ofensele. Convertirea şi pocăinţa nu trebuie să fie triste şi posomorâte.
Iată o frumoasă pildă de pocăinţă a unor copii. Mai întâi surorile acestea s-au certat, s-au înstrăinat una de alta, şi în acelaşi timp au dispreţuit porunca dragostei lui Dumnezeu. Apoi s-au împăcat între ele şi s-au împăcat şi cu Dumnezeu. Această convertire, şi această transformare, o mai numim noi şi pocăinţă. Vedeţi aşadar, că pentru a face pocăinţă nu trebuie numaidecât să povesteşti sau să te mortifici. Însă pocăinţa sau convertirea cere totdeauna o transformare interioară, care consistă în a face ordine în conştiinţa şi în inima noastră, înlăuntrul nostru, iar în afara noastră se manifestă prin restabilirea dragostei dintre noi şi aproapele nostru.

În mod normal, această convertire cotidiană, se compune chiar din faptele cele mai mici ale împăcării dintre cele două surioare despre care am vorbit. Dar, cum zilnic se întâmplă ca să simţim în suflet sau în inimă, câte o mică aversiune, ofensă ori mânie, faţă de cineva, evident, în asemenea cazuri, nu trebuie să ne scuzăm faţă de părinţi sau faţă de prieteni, pentru că fraţii, surorile, părinţii nu ştiu nimic din cele petrecute în inima noastră. Asta o ştiţi numai voi şi Dumnezeu. Ajunge, deci, ca înainte de a merge la culcare, să cereţi iertare de la Dumnezeu şi să-l rugaţi de a vă ajuta ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe alţii. Această mică pocăinţă de fiecare seară, se poate asemăna cu anumite lucruri săvârşite zilnic, cum ar fi: scuturarea prafului, spălarea pe mâini şi pe faţă, etc.
În timpul Adventului, timp de pregătire la venirea lui Isus Biserica vă cheamă să învăţaţi a vă revizui zilnic spre a avea conştiinţa şi sentimentele la locul lor. Datorită acestor sforţări; încetul cu încetul veţi deveni micuţii prieteni ai lui Isus. El se va simţi foarte bine printre voi, atât în ziua Crăciunului cât şi în timpul întregului an.

Klimeck