DUMINICA A I-A DIN ADVENT (A)

 

1. Sfatul înţeleptului

Faimosul înţelept de origine greacă, Diogene, mort în anul 324 după Cristos, în una din zile îşi întinse cortul în apropierea forului cetăţii greceşti, Atena, pe care atârnă o tăbliţă cu inscripţia: „Aici se vinde înţelepciune”. În una din zile, un atenian citi acele cuvinte şi începu a râde! Cred că şi voi aţi face la fel dacă aţi vedea scris pe peretele sau pe geamul unei farmacii, aceste cuvinte: „Aici se poate cumpăra şi înţelepciune”. Aşadar, grecul acela, curios de a cunoaşte tâlcul acelor cuvinte, spuse slujitorului său: „Ia acolo, vreo 4-5 lei şi du-te la cortul omului acela, şi vezi câtă înţelepciune îţi va da de banii aceştia!”. Slujitorul merse la Diogene, şi dându-i banii repetă exact cuvintele stăpânului. Înţeleptul, puse tacticos banii în buzunar, şi spuse: „Du-te şi spune stăpânului aceste cuvinte: „În toate ceea ce faci, gândeşte-te cum se va sfârşi”. Cuvintele acestea i-au plăcut foarte mult atenianului aceluia, în aşa fel încât şi le-a scris pe uşa casei sale cu litere de aur, în aşa fel ca el însuşi ca şi cei ce veneau la el în vizită să le vadă şi să le poată citi cu uşurinţă cât mai des posibil.
Acelaşi lucru face şi Biserica. Astăzi, prima duminică din Advent, începutul anului liturgic, trebuie să medităm asupra cuvintelor Sfintei Evanghelii, care vorbeşte despre sfârşitul lumii şi al vieţii omeneşti. Evident, cuvintele acestei Evanghelii nu au fost scrise ca să ne sperie, ci pentru a ne îndemna ca să ne gândim serios la tot ceea ce facem, şi asta numai pentru că la sfârşit va fi o judecată şi o straşnică dare de seamă. Judecata aceasta nu se va referi numai la un an, sau numai la o anumită materie, ci la toată viaţa şi la toate faptele noastre. Cine îşi aminteşte adesea de sfârşitul anului şcolar şi despre nişte examene, elevul acela nu va pierde timpul. Tot aşa şi cel ce se gândeşte deseori la sfârşitul vieţii şi a judecăţii sale, acela va căuta să-şi îndeplinească cu cea mai mare seriozitate propriile datorii ale vieţii.
2. Nimeni nu ştie când va veni sfârşitul
Cunoaştem foarte bine data sfârşitului anului şcolar, dar în ceea ce priveşte ziua morţii noastre şi a sfârşitului lumii, nu cunoaştem nimic sigur. Isus explică aceasta prin două asemănări.
Prima se referă la comportarea oamenilor de pe vremea lui Noe. Bărbaţii şi femeile acelea mâncau, beau, se distrau, se însurau, se măritau, şi chiar râdeau de prevestirile potopului care trebuia să vină peste ei. Desigur, asta nu-i nici un rău că oamenii mănâncă, beau, se mărită ori se însoară, pentru că atât dragostea cât şi căsătoria sunt lucruri foarte frumoase, dar numai la locul şi în limita lor. Isus, aşa cum cred că ştiţi, lua şi el parte la unele din aceste adunări. Ba a mers chiar şi la o nuntă din Cana Galileii, spre bucuria unei tinere perechi, care-şi începeau viaţa matrimonială. Cu toate acestea, contemporanii lui Noe, nu voiau să întrebuinţeze căsătoria, mâncărurile şi alte lucruri după poruncile lui Dumnezeu. Ei abuzau foarte mult şi de aceea au şi fost pedepsiţi cu potopul. Nu credeau că va da peste ei aşa ceva, şi nu simţeau nevoia de a se pregăti la întâmpinarea lui. Îşi băteau joc de Noe, care-şi meşterea corabia, zicând că-i nebun. Şi aşa – zice Isus – oamenii nu doresc să se gândească nici la ultima lor întâlnire cu Dumnezeu, şi nici nu se pregătesc. Trăiesc ca şi cum viaţa ar dura o veşnicie. Aşadar, sunt nişte nesocotiţi asemenea contemporanilor lui Noe.
În a doua asemănare, Isus vorbeşte despre tâlhăria de la timp de noapte.
Închipuiţi-vă că în tramvai sau în autobuz, fără să fiţi observaţi, aţi reuşi să ascultaţi o convorbire între nişte tâlhari, care plănuiesc, ca în noaptea care urmează au de gând să vă atace locuinţa. În cazul acesta ce a-ţi face? Desigur, că veţi ţine tot o fugă până acasă spre a vă înştiinţa părinţii; în noaptea aceea, n-ar mai dormi nimeni. Probabil că părinţii ar anunţa şi poliţia. Normal, tâlharii nu-şi anunţă sosirea, şi vin totdeauna când mai puţin te aştepţi.
Tot aşa – zice Isus – se va întâmpla la sfârşitul lumii şi al vieţii noastre, care sfârşit, va veni ca un hoţ pe timp de noapte, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Şi după cum nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul acelor evenimente, noi trebuie să veghem zi de zi şi noapte de noapte, cu alte cuvinte, totdeauna trebuie să fim trezi şi să căutăm a fi pregătiţi la această întâlnire cu Isus de la sfârşitul vieţii noastre. Această înştiinţare, care este în acelaşi timp şi un îndemn, Isus, a dat-o, pe vremuri, ascultătorilor lui, iar astăzi ne-o dă şi nouă.
3. Trezirea din somn
În lectura de astăzi, chiar şi sfântul Paul ne vorbeşte despre somn, în timpul când se săvârşesc cele mai mari furturi, şi când se petrec lucrurile cele mai ruşinoase şi mai îngrozitoare, şi despre necesitatea de a veghea.
Sunt convins că cea mai mare parte dintre voi ştiţi din experienţă cât este de greu a vă trezi din somn, dimineaţa. Mai întâi, mama vă spune cu gingăşie că este vremea să vă treziţi. Dar câţi dintre voi nu răspund: „Bine, am înţeles”, şi vă întoarceţi pe cealaltă parte… După puţin timp, mama revine; începe să vă scuture cu putere. Uneori se întâmplă să vină şi a treia oară, când, cu o şi mai mare insistenţă vă face să vă treziţi. În cele din urmă băiatul sau fata, reuşesc să iasă din pat, se spală puţin, mănâncă ceva în grabă, îşi ia ghiozdanul şi pleacă pentru a nu întârzia la şcoală. În asemenea cazuri, nici de gândit,  că ar fi trebuit să se mai şi roage, măcar aşa un pic!
Cam aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte viaţa şi calea noastră creştinească spre perfecţiune: cu multă greutate, şi prea adesea reuşim ca să ieşim din starea de indolenţă. Ni se pare că ar fi mai bine să nu ne stingherească nimeni din culcuşul nostru călduţ al satisfacţiilor de tot felul, de a nu face nici o sforţare în sensul de a fi mai buni şi mai corecţi în viaţa de toate zilele. În puţine cuvinte, rămânem într-o stare de somnolenţă spirituală, o somnolenţă în care ne bucurăm de actuala comoditate şi încercăm o oarecare plăcere, fără a ne mai gândi la ceea ce se va mai întâmpla peste o lună, peste un an, fără să ne gândim la sfârşitul nostru.
Sfânta Biserică, aşa ca o bună mamă, încearcă să ne trezească din această somnolenţă, prin rugăciune şi prin observarea poruncilor divine, şi ne repetă cu sfântul Paul: „Este vremea să vă treziţi din somn!” De ce? Pentru că zorii zilei s-au ivit şi ziua lui Isus a sosit! Îmi place să cred că voi înţelegeţi această chemare, şi că nu veţi mai avea nevoie şi de o scuturătură ceva mai tare.
Am spus la început că este bine şi chiar folositor lucru a ne gândi la sfârşitul a tot lucrul pe care-l facem, la sfârşitul vieţii noastre. Acum, în timpul acestor patru săptămâni, ne vom gândi la ceea ce se va întâmpla la sfârşitul Adventului, adică la Crăciun. De aceea, vom căuta a ieşi din apatia noastră şi vom veghea… Prin rugăciune, prin fapte bune şi printr-o spovadă sinceră, vom căuta a ne pregăti cât mai bine la această proximă venire a lui Isus.
Şi, dacă peste mulţi, mulţi ani, poate peste şaptezeci ori optzeci, în fiecare an vom reuşi să trăim cu sfinţenie timpul Adventului, această anuală pregătire la Crăciun va fi, în acelaşi timp, cea mai bună pregătire a întâlnirii cu Isus de la sfârşitul vieţii noastre şi de la sfârşitul lumii, la acea întâlnire, în timpul căreia, nu-l vom mai vedea pe Isus, numai ascuns sub chipul ostiei, ci îl vom vedea cu proprii noştri ochi, aşa cum l-au văzut, şi-l mai văd încă apostolii, Sfânta Fecioară Maria, şi toţi sfinţii.

Klimek

DUMINICA A XXXIV-A DE PESTE AN; CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI (C)

 

Sărbătoarea de astăzi mă duce cu gândul la un fapt real petrecut acum o sută şi ceva de ani, şi anume: regele Prusiei, Wilhelm Friderich al IV-lea (mort în 1861), a mers într-o zi ca să viziteze o şcoală, pentru a-şi da seama de felul cum învaţă copiii. În timpul lecţiei, regele scoase din buzunar o monedă de aur, pe care arătând-o copiilor îi întrebă:
- Ştiţi voi cărui rege îi aparţine moneda aceasta?
- Moneda aceasta aparţine regnului mineral, adică naturii neînsufleţite, răspunde cu claritate unul dintre elevi.
- Dar copacul acela, pe care-l vedeţi voi pe fereastră, cărui regn îi aparţine?
- Regnului vegetal, răspund copiii în cor, fără să se bâlbâie.
- Dar noi toţi, care ne aflăm aici de faţă, cărui regn îi aparţinem?
La această întrebare, copiii au început să se uite nedumeriţi unul la altul, dar nimeni nu îndrăznea să răspundă. Totuşi, unul dintre ei ar fi voit să răspundă cum că aparţinem regnului animal, dar i se părea că aceasta ar fi jignire la adresa regelui. Cum să spună el că regele aparţine aceluiaşi regn la care aparţine boul, măgarul, etc.?...
După o clipă de tăcere, una dintre eleve, în vârstă de 11 ani se ridică în picioare şi spuse cu un glas puţin tremurat:
- Noi toţi aparţinem regnului Împărăţiei lui Dumnezeu.
Regelui i-a plăcut foarte mult răspunsul acesta, a lăudat pe această elevă, apoi a mai spus:
- Binevoiască Dumnezeu ca să aparţinem cu toţii acestei Împărăţii!...
Dacă vreunul dintre elevi ar fi răspuns că aparţinem regnului animal, acesta ar fi fost un răspuns bun, însă numai în parte, pentru că o astfel de apartenenţă se referă numai la trupul, nu şi la sufletul nostru.
Este lucru ştiut că omul are ceva în plus faţă de animale, şi ce anume? Omul gândeşte, vorbeşte, citeşte, se roagă, ţine poruncile, este botezat şi aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu.
Observând comportarea oamenilor buni, putem spune că aceştia sunt buni cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, dar toţi cei care săvârşesc fapte rele, aceia aparţin regnului animal.
Poate mă veţi întreba: Din moment ce aparţinem Împărăţiei lui Dumnezeu, atunci cine este Regele nostru?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă liturghia de astăzi.
Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ni l-a dat el însuşi în cele din urmă zile ale vieţii sale pământeşti... Atunci când în duminica Floriilor, oamenii cântau: „Binecuvântat este Regele care vine întru numele Domnului...” El le-a luat apărarea celor care cântau, în vreme ce fariseii căutau să-i reducă la tăcere (Lc 19,38). Câteva zile mai târziu, la întrebarea lui Pilat: „Nu eşti regele iudeilor?”. „Da, sunt”, i-a răspuns Isus (Lc 23,3).
Pilat cu toate că n-a crezut cuvintelor lui, totuşi, a atârnat pe cruce o tăbliţă pe care a poruncit să se scrie: Isus Nazarineanul, Regele iudeilor”.
Cât de deosebit este Isus de regii acestui pământ! El este un Rege răstignit care suferă chinuri îngrozitoare pentru păcatele noastre.
Isus nu avea, aşa cum avea Irod, sau oricare alt rege palate, armată şi slujitori, pentru că Împărăţia lui nu era din lumea aceasta. El voia să domnească nu asupra trupurilor sau asupra bunurilor materiale, ci asupra sufletelor şi a inimilor noastre, cu dragoste şi cu dreptate.
Atunci când se afla atârnat pe cruce, prea puţini erau cei care credeau că mai aparţin lui şi Împărăţiei lui; înşişi apostolii îl părăsiseră, şi numai Maria, Mama sa, şi sfântul Ioan Evanghelistul se mai aflau la picioarele crucii, şi Maria Magdalena. El a fost recunoscut ca Rege chiar şi de tâlharul cel din dreapta, care l-a rugat: „Doamne, adu-ţi aminte şi de mine, când vei veni în Împărăţia ta” (Lc 23,42). În clipa morţii sale, aceste patru persoane au recunoscut că aparţin Împărăţiei sale.
După Învierea sa din morţi, la această Împărăţie s-a adăugat şi ceata apostolilor. Nu după multă vreme mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni l-au recunoscut ca Rege şi ca Dumnezeu. Astăzi, când au dispărut aproape toţi regii de pe faţa pământului, sute de milioane de creştini, printre care ne numărăm şi noi, îl proslăvesc pe Isus.
O doamnă în vârstă povesteşte:
- Când eram copilă aveam un temperament vioi şi le dădeam multă bătaie de cap părinţilor. Aveam multe defecte, din care cauză tatăl meu era nevoit să mă pedepsească uneori. De multe ori mă ducea în cameră unde se îngenunchea alături de mine în faţa crucifixului şi apoi exprima în limbajul meu copilăresc Actul de căinţă pentru fapta cea rea pe care o săvârşisem, ca şi propunerea de îndreptare. Eu îi repetam cuvintele în gând. Gesturile acestea ale tatălui mă făceau să plâng de emoţie.
Dar nu peste multă vreme, tata a murit. Acum nu-l mai aveam lângă mine pe grijuliul meu educator, şi nimeni nu mă mai însoţea în faţa crucii lui Isus. Dar atunci când săvârşeam vreo greşeală şi conştiinţa îmi spunea că am greşit, mâna nevăzută a tatălui mă conducea la picioarele crucifixului, unde îmi plângeam greşeala şi unde eram mângâiată”.
Pentru acel tată, Isus atârnat pe cruce, era un adevărat Rege. Cu timpul el a devenit Rege şi pentru fiica lui, care stăpânea în conştiinţa şi în inima ei, iar ea căuta să trăiască după învăţătura evangheliei sale.
Tot în felul acesta Isus vrea să domnească şi asupra noastră, fără ajutorul poliţiei, al armatei sau al ameninţării cu închisoarea aşa cum obişnuiesc regii şi mai marii pământeşti, ci vrea să domnească prin cuvinte pline de afecţiune şoptite conştiinţei noastre sau prin cuvintele evanghelie pe care le ascultam în fiecare duminică.
Crucea atârnată de pereţii caselor noastre sau cruciuliţa purtată la piept, sunt expresia credinţei noastre în Isus. Dacă purtăm cruciuliţa asta înseamnă că Isus este pentru noi o persoană scumpă, pe care o cinstim şi o iubim.
Totuşi, unii copii, mai ales fetele, poartă această cruciuliţă ca un fel de podoabă, atârnată la gât cu câte un lănţişor de aur, decât să purtaţi această cruciuliţă numai aşa ca pe o podoabă, mai bine să nu o purtaţi nicicum.
Copiii cei buni, totdeauna când văd sau când pun mâna pe un crucifix, ar trebui să-l sărute şi să-i spună lui Isus că îi mulţumesc pentru că prin patima şi moartea sa pe cruce el ne-a deschis cerul... Deci, şi voi să-i cereţi iertare lui Isus pentru lipsa de dragoste şi pentru greşelile săvârşite.
Fiecare dintre voi are nu numai păcate şi neplăceri dar şi mici bucurii şi chiar fapte bune. De aceea şi despre acestea îi puteţi vorbi lui Isus, căci el vă va asculta cu drag, pentru că acestea sunt convorbiri tăcute, nemaiauzite de nimeni, semnul că el este Regele inimilor şi conştiinţelor voastre.

Klimek

DUMINICA A XXXIII-A DE PESTE AN (C)

Era o zi caldă de primăvară. Copiii nu mai aveau astâmpăr în clasă, şi asta poate că şi din cauza lecţiei de fizică, care nu li se părea lor a fi chiar atât de interesantă. Cu toţii începuseră a glumi, a vorbi cu glas tare, şi aşa deodată, din băncile cele din urmă izbucni o cascadă de râsete... Învăţătoarea nu ştia ce să mai facă, şi aşa nervoasă cum era, dădu afară din clasă pe o fată, fără să mai întrebe dacă era sau nu era vinovată:
- Maria, ieşi afară, spuse doamna învăţătoare.
- Doamnă, eu nu-s vinovată, n-am făcut nimic.
- Ieşi afară, am spus.
Atunci fata aceea a ieşit din clasă plângând, pentru că-şi vedea viitorul umbrit de acea pedeapsă nedreaptă. Se gândea că nu va fi promovată şi aşa va pierde anul.
Aşa supărată a mers acasă, n-a spus nimănui necazul ei şi într-un moment de disperare s-a aruncat pe fereastră de la etajul unu. Într-o stare destul de gravă a fost internată într-un spital din Roma. Părinţii îndureraţi şi trişti vegheau la căpătâiul ei. Prin somn, sau chiar cu ochii deschişi, copila repeta mereu: „N-am făcut nici un rău domnule preşedinte, vă rog să cercetaţi!... Doamne, pentru ce să pierd un an?”
A doua zi a intervenit o uşoară ameliorare. Maria şi-a chemat părinţii şi cu glasul de abia şoptit le-a spus că de bunăvoie s-a aruncat pe fereastră; nu mai voia să trăiască pentru că fusese pedepsită pe nedrept.
Colegii şi colegele au compătimit-o mult pe Maria, ba a compătimit-o chiar şi învăţătoarea care nu se aştepta la o reacţie atât de promptă. Dar cu toate acestea, după vreo două zile Maria şi-a dat obştescul sfârşit. Cu siguranţă că Dumnezeu a primit-o în cer, pentru că în nesăbuinţa ei nu a ştiut ce face... Totuşi, ea ar fi putut trăi şi să facă multe lucruri bune dacă în clipa aceea a unei învinuiri nedrepte şi-ar fi amintit de Isus şi de învăţătura lui. Atunci ea ar fi înţeles că a fi dată afară din clasă şi chiar pierderea unui an de şcoală nu sunt nenorociri ireparabile.
În evanghelia de astăzi Isus vesteşte o mare catastrofă, o adevărată nenorocire, adică distrugerea Ierusalimului şi moartea nu numai a unui singur om, ci a mii şi mii de oameni. O nenorocire cu atât mai mare cu cât era pregătită chiar de înşişi locuitorii Ierusalimului.
Nu mai rămăseseră decât vreo câteva zile până la pătimirea Domnului, când împreună cu ucenicii el se afla în apropierea Ierusalimului. În faţă le apărea impunătoarea clădire a templului, care era fala întregului Israel. Apostolii îl priveau cu admiraţie, când unul dintre ei spuse: „Învăţătorule, uită-te ce pietre şi ce zidiri!” Isus a răspuns: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va mai rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-2).
Cu vreo câteva zile mai înainte Isus plânsese la vederea cetăţii sfinte cu gândul la distrugerea ei, şi asta pentru că el îşi iubea ţara, Ierusalimul şi templul. Dar cu toate acestea el nu putea să înlăture distrugerea Ierusalimului, deşi dorea din inimă ca aşa ceva să nu se întâmple niciodată. Distrugerea Ierusalimului se datora numai răutăţii iudeilor. De fapt după treizeci de ani, romanii raseră Ierusalimul de pe faţa pământului, distrugând templul şi omorând şi zeci de mii de evrei.
Atunci Isus a profeţit şi persecuţiile îndreptate împotriva acelora, care îi vor urma învăţătura.
Învinuiri şi pedepse nedrepte au îndurat nu numai primii creştini, ci în cursul veacurilor mulţi alţii au fost pedepsiţi pe nedrept, aşa, ca Maria despre care am vorbit. Cei care erau susţinuţi de o mare credinţă în Isus şi care trăiau după învăţătura lui, au ştiut să îndure cu curaj toate învinuirile şi pedepsele nedrepte.
Dominic Savio, un băiat aşa, cam de vârsta voastră, frecventa şcoala din Madonio. În Italia de Nord iernile sunt friguroase, şi în sala de clasă era o sobă mare încălzită cu lemne.
Copiii, de pe oricare meridian al lumii ar fi, le place să facă glume, care nu totdeauna dintre cele mai inteligente. În şcoala aceea, mai înainte de începerea lecţiilor, unul din colegii lui Dominic a aruncat în soba plină cu jar, un bulgăre mare de zăpadă. Oricine îşi poate închipui ce fum şi ce aburi s-au produs în clasă. Acum, zăpada topită curgea în şiroaie pe duşumea.
Intrând pe uşă şi văzând o atare dezordine, învăţătorul s-a supărat foarte tare şi era hotărât să-l pedepsească cu asprime pe cel greşitor, chiar cu eliminarea din şcoală. La întrebarea că cine a săvârşit această bădărănie, doi dintre elevi, dintre care şi cel vinovat, au strigat: „Dominic Savio, domnule învăţător!”. Desigur că aceştia minţeau. La auzul acestor cuvinte învăţătorul nu ştia ce să creadă, pentru că Domenico era considerat ca cel mai bun şi cel mai eminent elev, către care se şi adresă cu aceste cuvinte:
- Dominic, tocmai tu eşti acela? Nu aş fi crezut niciodată că ai putea săvârşi aşa ceva!
După ce-i făcu o aspră dojană îl obligă să stea în genunchi în mijlocul clasei. Dominic l-ar fi putut denunţa pe autorul acestei trebuşoare, dar s-a abţinut. Îşi menţinu calmul, gândind: Dacă îl voi divulga, desigur că învăţătorul îl va elimina din şcoală, mai ales că asta nu era prima lui abatere. El spera că nu va fi pedepsit cu o pedeapsă prea aspră, pentru că se bucura de faima unui elev eminent...
Iată o pildă de curaj cu care creştinul primeşte o învinovăţire nedreaptă şi o pedeapsă nemeritată. Desigur, că nu-i uşor de a îndura cu atâta linişte o asemenea învinuire. Dominic Savio a reuşit, numai pentru că el se spovedea şi se împărtăşea des. Cu alte cuvinte, el trăia într-o prietenie continuă cu Isus, şi numai de un singur lucru se temea, de păcat.
Aşa cum ştiţi, Dominic Savio a murit de tuberculoză la vârsta de 15 ani, în anul 1857, când, la vremea aceea, nu se cunoşteau medicamentele împotriva acestei îngrozitoare boli. În anul 1954, papa Pius al XII-lea, l-a declarat sfânt şi acum este patronul copiilor, modelul vostru de viaţă.
Deci, şi în viaţa voastră pot interveni zile mai puţin luminoase, zile întunecoase, pe care unii dintre voi, poate că le-a şi trăit. Uneori, poate fi vorba despre vreo boală, alteori despre un accident de circulaţie, despre vreo învinovăţire nedreaptă. În asemenea cazuri ce trebuie făcut pentru a nu ceda impulsionărilor de moment, pentru a ne menţine calmul şi autocontrolul? O altă cale mai bună decât cea indicată de Dominic Savio, nu există, adică aceea de a trăi în prietenie cu Isus, şi de a-l primi cât mai des în sfânta Împărtăşanie. În felul acesta voinţa se întăreşte, şi aşa veţi putea depăşi situaţii cât mai grele.

Klimek

DUMINICA A XXXII-A DE PESTE AN (C)

Evanghelia de astăzi ar părea că nu se referă la voi, copiii, pentru că printre voi nu există nici oameni căsătoriţi şi nici văduve, cu atât mai mult că acest caz prezentat de saducei este un caz cu totul deosebit. Ei spun pur şi simplu, o poveste. Oricine îşi poate da seama că aşa ceva este cu neputinţă ca unei femei să-i moară unul după altul şapte bărbaţi, numai fraţi, şi ea tot să mai trăiască! 

Totuşi, această poveste conţine una dintre cele mai serioase probleme! Problema învierii morţilor şi viaţa de după moarte... Şi voi aveţi un trup, care va trebui să moară într-o zi sau într-o noapte... Deci, lucrul acesta vă interesează şi pe voi.

Desigur, că acasă, printre cunoscuţi, aţi auzit de mai multe ori vorbindu-se despre ceea ce se va întâmpla după ce vom muri. Mulţi oameni, când aud vorbindu-se despre moarte, despre viaţa de apoi, dau din cap şi spun: „Cine ştie cum o fi dincolo? Vom afla noi după ce vom muri...”. Alţii, cu toate că nu dispun de nici o mărturie, spun că odată cu moartea toate s-au sfârşit, şi că după moarte nu mai există nimic.

Asemenea discuţii aveau loc şi pe vremea lui Isus, printre evrei. Fariseii susţineau că trupurile oamenilor vor învia într-o zi, în vreme ce saduceii spuneau că morţii nu vor învia. Secta aceasta a saduceilor era formată din evrei bogaţi, care voiau să ajungă la un compromis cu romanii cuceritorii Palestinei. Ei susţineau că există Dumnezeu, Creatorul a toate, dar nu există îngeri şi nici altfel de duhuri, şi, nici învierea morţilor.

Deci, o delegaţie de a lor a mers la Isus, cu gândul de a le sprijini concepţiile şi convingerile lor religioase. Pentru a ridiculiza credinţa în învierea morţilor, ei născociră povestea unei femei care avusese şapte bărbaţi, şi că ea tot mai trăia. De aceea îl şi întrebară pe Isus: „Aşadar, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia, fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă?” (Lc 20, 33). Li se părea lor, că în cazul acesta oricare ar fi fost răspunsul, acesta nu putea fi decât ridicol, deoarece ei nu credeau în învierea morţilor.

Credinţa în învierea morţilor o aflăm şi în cărţile Vechiului Testament, scrise într-o vreme apropiată vremurilor lui Isus Cristos.

În secolul al IV-lea, înainte de Cristos, atunci când Antioh, regele Siriei a cucerit Palestina, a încercat să constrângă pe evrei ca să renunţe la credinţa lor într-un singur Dumnezeu şi să aducă jertfe diferitelor zeităţi păgâne. Mulţi israeliţi cucernici au preferat mai degrabă moartea decât să părăsească credinţa şi poruncile date lor de Dumnezeu, prin Moise. Printre aceştia s-a aflat şi o mamă cu cei şapte flăcăi ai ei. Aceştia nu au vrut să jertfească divinităţilor păgâne, din care cauză au şi fost omorâţi dar nu înainte de a-şi mărturisi credinţa în învierea morţilor şi în viaţa viitoare. Cel de-al doilea dintre aceşti tineri, înainte de a muri, i-a spus crudului Antioh: „Nelegiuitule, tu ne iei viaţa aceasta de acum, însă împăratul lumii ne va învia pentru învierea vieţii de veci, pe noi care murim pentru legile lui” (II Macabei 7, 9). Aceleaşi cuvinte le-au rostit toţi cei şapte fraţi împreună cu mama lor. Credinţa în viaţa de apoi le dădea tăria de a îndura suferinţele martiriului.

Chiar şi martirii creştini din primele veacuri ale creştinismului, preferau mai degrabă moartea decât să renunţe la credinţa lor, pentru că ştiau că moartea nu le pune capăt vieţii, şi că în cer îi aştepta o viaţă fără de sfârşit, mult mai frumoasă decât viaţa pământească.

Credinţa în viaţa veşnică ne ajută să săvârşim fapte dintre cele mai mari, chiar şi în condiţiile nefavorabile ori riscante.

În timpul celui de-al II-lea război mondial un soldat care făcea parte dintr-o patrulă de noapte a fost rănit. Camarazii lui aflaţi în tranşeele alăturate, auzindu-i strigătul de durere, nu îndrăznea nici unul să meargă să vadă ce are spre a-l ajuta, din cauza tirului necurmat al unei mitraliere inamice. În cele din urmă unul dintre soldaţi se hotărî şi-i spuse locotenentului:

- Domnule locotenent, fie ce-o fi, eu merg să-i dau o mână de ajutor acestui camarad al meu.

- Bine, măi băiatule, din partea mea poţi să te duci - spuse locotenentul - dar să ştii că numai o singură viaţă ai.

- Nu-i adevărat, domnule locotenent, mai există şi viaţa cea veşnică, mai spuse soldatul şi merse să-şi salveze camaradul rănit.

Acestei încercări a saduceilor de a ridiculiza credinţa, Isus le-a explicat că după moarte, bărbaţii nu se vor mai însura şi nici femeile nu se vor mai mărita, pentru că vom trăi în veşnicie şi ca atare nu va mai fi nevoie de perpetuarea speciei umane, adică de naşterea fiilor şi a fiicelor, care să ia locul părinţilor după dispariţia acestora.

Răspunsul înţelept al lui Isus a închis gura saduceilor. Din moment ce după înviere nu va mai exista viaţa matrimonială, nu va mai exista nici situaţia caraghioasă ca o femeie să aibă şapte bărbaţi şi să le şi mai supravieţuiască.

Mulţi oameni se întreabă: „Cum se poate ca trupul omenesc, care se descompune şi devine una cu pământul din care a fost luat, să învie, şi omul care murise să înceapă a merge şi a vorbi?” Înviindu-l pe Lazăr, pe copila de 12 ani a lui Iair şi pe tânărul din Naim, Isus a demonstrat că în realitate, învierea este posibilă.

În una din zile cineva l-a întrebat pe Isaac Newton, marele matematician şi fizician englez: „Cum se poate ca praful să devină un corp viu?”

În răspunsul lui, marele învăţat a luat o mână de pilitură de fier pe care a amestecat-o, în părţi egale, cu nisip, apoi se adresă celui care-i pusese întrebarea, dar tot printr-o întrebare:

- Dumneata ai putea alege din nisip toată această pilitură de fier aşa fel încât să devină un singur corp?

- Nu, răspunse cel întrebat.

Atunci Newton a luat un magnet pe care l-a apropiat de această amestecătură de nisip cu pilitură de fier, şi, ca prin minune, toată pilitura de fier s-a strâns în jurul magnetului. Apoi Newton spuse:  „Dacă Dumnezeu a dat magnetului o atare forţă de atracţie, nu va putea el oare să adune pulberea trupului nostru şi s-o reînsufleţească?”

Desigur, aceasta nu-i decât o simplă asemănare, dar care ne vorbeşte elocvent de credinţa acelui mare învăţat, care reprezintă totodată în mod pitoresc învierea noastră din morţi.

Totdeauna când vă uitaţi la bunicul sau la bunica voastră, observaţi că din zi în zi, trupurile lor slăbesc, se fac mai mici, asemenea unei flori târzii, care înfloreşte toamna. Cu mai multă înţelegere şi cu mai puţină bucurie decât voi, ei rostesc în rugăciunile lor aceste cuvinte: „Cred în învierea morţilor!...”

Voi, foarte rar vă gândiţi la moarte. Trupurile voastre se află într-o deplină dezvoltare, pline de viaţă, şi din zi în zi devin tot mai frumoase şi mai viguroase. La începutul Postului Mare, atunci când preotul pune cenuşa sfinţită pe capul copiilor, ei ascultă distraţi şi cu îndoială cuvintele preotului: „Adu-ţi aminte că praf eşti şi în praf te vei întoarce!”

Dar cu toate acestea, peste ani şi ani şi voi veţi îmbătrâni şi până la urmă chiar veţi muri. De aceea şi voi trebuie să rostiţi cu credinţă şi cu nădejde cuvintele acestea: „Cred în învierea morţilor”. După înviere, copii slăbuţi şi bolnavi vor deveni sănătoşi şi frumoşi. Cei care sunt buzaţi, urâţi şi cârni, atunci când vor sta în faţa lui Dumnezeu vor fi frumoşi şi delicaţi.

Gândul la învierea morţilor şi la viaţa cea veşnică să vă înveţe cum să vă respectaţi atât trupurile voastre cât şi ale altora. Hrana ce ne pregăteşte pentru înviere şi pentru viaţa cea veşnică este Euharistia, căci Domnul a zis: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi!”

Klimek