La începutul lecţiei vreo câţiva băieţi sunt complet nepregătiţi. Cu o zi înainte jucaseră mingea cu alţi băieţi de seama lor de pe cealaltă stradă. Ghinionul a fost că tocmai pe aceştia au căzut sorţii să fie examinaţi cei dintâi, cu care învăţătorul a fost nevoit să se întreţină mai mult de jumătate de oră. Uşor vă puteţi închipui cu ce nerăbdare aşteptau elevii aceştia sunetul clopoţelului pentru recreaţie.
Unii dintre copii aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul sau Paştele, pentru că părinţii le-au făgăduit că atunci le vor face haine noi. Altora, părinţii le-au promis cu un glas oarecum misterios, spre a-i face şi mai nerăbdători: „Dacă veţi fi cuminţi, o să vedeţi voi ce cadou frumos o să vă fac de sărbători...!”
Însă într-un chip cu totul deosebit şi cu multă nerăbdare aşteptaţi voi sfârşitul anului şcolar. În această aşteptare există multă bucurie, dar şi un pic de nelinişte. Bucurie pentru că nu va mai trebui să mergeţi la şcoală. Nelinişte şi teamă din cauză că nu ştiţi dacă veţi fi ori nu veţi fi promovaţi.
Care este aşteptarea cea mai frumoasă şi mai bună? Îmi place să cred că şi voi sunteţi de comun acord cu mine în a spune că fapta cea mai bună şi mai frumoasă este acea unire în muncă sârguincioasă şi în preocuparea de a vă pregăti bine lecţiile, iar în cele din urmă în a vă comporta, acasă, pe stradă ori la şcoală, ca nişte adevăraţi creştini.
Chiar şi cele două parabole pe care vi le-am citit vorbesc despre aşteptarea slugilor care aşteaptă reîntoarcerea stăpânului lor de la nuntă. În ceea ce ne priveşte, Stăpânul este Isus, iar slugile suntem noi cu toţii, mari şi mici.
Acum, străzile noastre sunt bine luminate, însă pe vremea lui Isus nu era aşa, pentru că nu exista lumina electrică şi nici gazul. Toate satele, târgurile sau oraşele erau cufundate în întuneric. Deci, stăpânul acela care călătorea în timp de noapte, foarte uşor putea să rătăcească drumul şi să nu-şi afle cu uşurinţă propria lui casă, mai ales atunci când cerul era noros. El avea nişte slugi foarte bune, care nu numai că nu mergeau la culcare, dar nici nu mâncau, dacă nu era de faţă şi stăpânul lor. De aceea îl aşteptau acum cu felinarele şi cu candelele aprinse, pentru ca aceste lumini stăpânul să le poată vedea de departe.
La reîntoarcere, stăpânul acesta a fost foarte mulţumit de slugile credincioase. Le-a lăudat, şi apoi a făcut una dintre faptele cele mai extraordinare la vremea aceea: le-a poftit la masă şi le-a servit chiar el cu mâinile lui. În vechime o aşa comportare era de neconceput. Obişnuit, stăpânul era foarte sever cu slugile lui; slugile serveau la masa stăpânului, şi numai după aceea mâncau şi ele, bineînţeles, ce rămânea de la masa stăpânului.
Povestind această parabolă, Isus voia să spună că el este un Stăpân bun care vrea să ne răsplătească pentru slujirea noastră atentă şi credincioasă în aşteptarea venirii sale. În chip nevăzut el vine totdeauna la noi în sfânta liturghie, iar la sfârşitul vieţii îl vom vedea faţă în faţă.
Desigur, că vă mai aduceţi aminte, cum la Cina cea de Taină el a spălat picioarele apostolilor şi cum i-a servit la masă.
Ce înseamnă făcliile aprinse în mâna slugilor? Părinţilor şi naşilor noştri li se prezintă la botez câte o lumânare aprinsă de la lumânarea pascală. Asta o primesc în numele celui botezat. Preotul spune: „Primeşte lumina lui Cristos!” Lumânarea aceasta este simbolul harului şi al dragostei, care îi uneşte pe om cu Cristos.
Această lumină a harului şi a dragostei, aprinsă în sufletele voastre la botez, ar trebui să nu se stingă niciodată, şi să lumineze în voi toată viaţa. Însă ea este supusă intemperiilor, primejdiilor. Aşa cum vântul poate stinge cu cea mai mare uşurinţă flacăra unei lumânări, tot aşa şi uraganul ispitelor poate stinge în sufletele voastre flacăra harului şi a dragostei faţă de Dumnezeu.
Un băiat sincer şi o fată bună nu vor trăi niciodată cu sufletele întunecate, ci vor căuta să-şi apere cu cea mai mare grijă lumina care a fost aprinsă în inimile lor, şi se vor lupta din răsputeri cu răul. Dacă mai apoi, din nefericire, lumina aceasta se va stinge, ei îşi vor da toată silinţa să o reaprindă cât mai repede, prin căinţă şi spovadă sinceră.
În cea de-a doua parabolă din evanghelia de astăzi, Isus spune că stăpânul a încredinţat slugilor sale diferite obligaţii de care ele trebuiau să se achite conştiincios în lipsa lui de acasă. Unele slugi au muncit cu credinţă, altele însă ziceau: „Stăpânul e departe. Nu-l vedem şi nu ne vede! Cine ştie când se va întoarce acasă?...” Apoi, au uitat de porunca primită la plecarea stăpânului, şi s-au dedat la o viaţă uşuratică, prin chefuri şi beţii.
Atunci când am venit pe lume, unuia fiecăruia dintre noi, Dumnezeu ne-a încredinţat câte o misiune specială, câte un anumit lucru pe care trebuie să-l săvârşim în timpul vieţii. Acum, obligaţia aceasta este ca să învăţaţi, ca să studiaţi şi ca să trăiţi după evanghelie. De aceea, am să vă povestesc cum îşi îndeplineau această misiune un grup de fete dintr-o şcoală medie din India, sub îndrumarea Maicii Tereza...
Pe când mai era încă tânără soră, maica Tereza a fost cea dintâi învăţătoare şi apoi chiar directoare a unei şcoli medii din Calcutta. La şcoala aceea erau înscrise mai mult de cinci sute de eleve, din care cele mai multe erau orfane, şi nu-şi puteau achita taxele şcolare.
Elevele acestea o preţuiau şi o stimau pe profesoara lor, iar Maica Tereza, la rândul ei, nu se limita numai la materiile înscrise în program, ci căuta să le inoculeze în inimi şi dragostea faţă de aproapele, spunându-le: „Renunţarea la câte o excursie, la câte un film, la câte un dulce, pentru a oferi preţul acestora unui sărac, aceasta este una dintre cele mai bune fapte de milostenie, pe care le puteţi face voi!” Iar elevele îşi dădeau toată silinţa să practice aceste îndemnuri. Ocaziile nu lipseau pentru că la Calcutta trăiau sute de mii de oameni fără adăpost, flămânzi şi bolnavi. În fiecare săptămână un grup de eleve mergeau la spital pentru a-i ajuta pe bolnavi şi pentru a le mai descreţi frunţile. Unde sfârşeau zidurile şcolii, acolo începeau locuinţele sărăcăcioase ale oamenilor nevoiaşi. Elevele Maicii Tereza mergeau deseori prin asemenea case unde se îngrijeau mai mult de copii şi de bătrâni, cărora le şi ofereau câte ceva din cele de trebuinţă.
Aceasta era o bună pregătire la viaţă, o bună îndeplinire a obligaţiilor încredinţate de Dumnezeu. Mai târziu, multe dintre aceste eleve au devenit soţii şi mame, iar altele au intrat în Congregaţia călugăriţelor întemeiată de Maica Tereza, dedicându-se în exclusivitate slujirii bolnavilor şi săracilor.
Lumina harului dumnezeiesc şi a dragostei, aprinsă în sufletele acestor fete la botez, nu s-a mai stins niciodată. Multe dintre ele trăiesc şi în ziua de astăzi; însă când va ajunge şi pentru ele clipa întâlnirii vizibile cu Isus, numai atunci vor simţi bucuria deplină.
Nădăjduiesc că şi voi căutaţi după putinţă, de a vă asemăna cât mai mult cu aceste fete pentru a veni în ajutorul suferinzilor şi neputincioşilor. Nu peste multă vreme, voi vă veţi întâlni cu Isus în mod nevăzut, ascuns sub speciile pâinii. De aceea vă doresc ca să-l întâlniţi cu bucurie, nu numai astăzi ori mâine, ci şi peste mulţi şi mulţi ani, după ce vă veţi îndeplini cu conştiinciozitate toate obligaţiile încredinţate vouă de Dumnezeu, să-l puteţi vedea faţă în faţă.
Unii dintre copii aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul sau Paştele, pentru că părinţii le-au făgăduit că atunci le vor face haine noi. Altora, părinţii le-au promis cu un glas oarecum misterios, spre a-i face şi mai nerăbdători: „Dacă veţi fi cuminţi, o să vedeţi voi ce cadou frumos o să vă fac de sărbători...!”
Însă într-un chip cu totul deosebit şi cu multă nerăbdare aşteptaţi voi sfârşitul anului şcolar. În această aşteptare există multă bucurie, dar şi un pic de nelinişte. Bucurie pentru că nu va mai trebui să mergeţi la şcoală. Nelinişte şi teamă din cauză că nu ştiţi dacă veţi fi ori nu veţi fi promovaţi.
Care este aşteptarea cea mai frumoasă şi mai bună? Îmi place să cred că şi voi sunteţi de comun acord cu mine în a spune că fapta cea mai bună şi mai frumoasă este acea unire în muncă sârguincioasă şi în preocuparea de a vă pregăti bine lecţiile, iar în cele din urmă în a vă comporta, acasă, pe stradă ori la şcoală, ca nişte adevăraţi creştini.
Chiar şi cele două parabole pe care vi le-am citit vorbesc despre aşteptarea slugilor care aşteaptă reîntoarcerea stăpânului lor de la nuntă. În ceea ce ne priveşte, Stăpânul este Isus, iar slugile suntem noi cu toţii, mari şi mici.
Acum, străzile noastre sunt bine luminate, însă pe vremea lui Isus nu era aşa, pentru că nu exista lumina electrică şi nici gazul. Toate satele, târgurile sau oraşele erau cufundate în întuneric. Deci, stăpânul acela care călătorea în timp de noapte, foarte uşor putea să rătăcească drumul şi să nu-şi afle cu uşurinţă propria lui casă, mai ales atunci când cerul era noros. El avea nişte slugi foarte bune, care nu numai că nu mergeau la culcare, dar nici nu mâncau, dacă nu era de faţă şi stăpânul lor. De aceea îl aşteptau acum cu felinarele şi cu candelele aprinse, pentru ca aceste lumini stăpânul să le poată vedea de departe.
La reîntoarcere, stăpânul acesta a fost foarte mulţumit de slugile credincioase. Le-a lăudat, şi apoi a făcut una dintre faptele cele mai extraordinare la vremea aceea: le-a poftit la masă şi le-a servit chiar el cu mâinile lui. În vechime o aşa comportare era de neconceput. Obişnuit, stăpânul era foarte sever cu slugile lui; slugile serveau la masa stăpânului, şi numai după aceea mâncau şi ele, bineînţeles, ce rămânea de la masa stăpânului.
Povestind această parabolă, Isus voia să spună că el este un Stăpân bun care vrea să ne răsplătească pentru slujirea noastră atentă şi credincioasă în aşteptarea venirii sale. În chip nevăzut el vine totdeauna la noi în sfânta liturghie, iar la sfârşitul vieţii îl vom vedea faţă în faţă.
Desigur, că vă mai aduceţi aminte, cum la Cina cea de Taină el a spălat picioarele apostolilor şi cum i-a servit la masă.
Ce înseamnă făcliile aprinse în mâna slugilor? Părinţilor şi naşilor noştri li se prezintă la botez câte o lumânare aprinsă de la lumânarea pascală. Asta o primesc în numele celui botezat. Preotul spune: „Primeşte lumina lui Cristos!” Lumânarea aceasta este simbolul harului şi al dragostei, care îi uneşte pe om cu Cristos.
Această lumină a harului şi a dragostei, aprinsă în sufletele voastre la botez, ar trebui să nu se stingă niciodată, şi să lumineze în voi toată viaţa. Însă ea este supusă intemperiilor, primejdiilor. Aşa cum vântul poate stinge cu cea mai mare uşurinţă flacăra unei lumânări, tot aşa şi uraganul ispitelor poate stinge în sufletele voastre flacăra harului şi a dragostei faţă de Dumnezeu.
Un băiat sincer şi o fată bună nu vor trăi niciodată cu sufletele întunecate, ci vor căuta să-şi apere cu cea mai mare grijă lumina care a fost aprinsă în inimile lor, şi se vor lupta din răsputeri cu răul. Dacă mai apoi, din nefericire, lumina aceasta se va stinge, ei îşi vor da toată silinţa să o reaprindă cât mai repede, prin căinţă şi spovadă sinceră.
În cea de-a doua parabolă din evanghelia de astăzi, Isus spune că stăpânul a încredinţat slugilor sale diferite obligaţii de care ele trebuiau să se achite conştiincios în lipsa lui de acasă. Unele slugi au muncit cu credinţă, altele însă ziceau: „Stăpânul e departe. Nu-l vedem şi nu ne vede! Cine ştie când se va întoarce acasă?...” Apoi, au uitat de porunca primită la plecarea stăpânului, şi s-au dedat la o viaţă uşuratică, prin chefuri şi beţii.
Atunci când am venit pe lume, unuia fiecăruia dintre noi, Dumnezeu ne-a încredinţat câte o misiune specială, câte un anumit lucru pe care trebuie să-l săvârşim în timpul vieţii. Acum, obligaţia aceasta este ca să învăţaţi, ca să studiaţi şi ca să trăiţi după evanghelie. De aceea, am să vă povestesc cum îşi îndeplineau această misiune un grup de fete dintr-o şcoală medie din India, sub îndrumarea Maicii Tereza...
Pe când mai era încă tânără soră, maica Tereza a fost cea dintâi învăţătoare şi apoi chiar directoare a unei şcoli medii din Calcutta. La şcoala aceea erau înscrise mai mult de cinci sute de eleve, din care cele mai multe erau orfane, şi nu-şi puteau achita taxele şcolare.
Elevele acestea o preţuiau şi o stimau pe profesoara lor, iar Maica Tereza, la rândul ei, nu se limita numai la materiile înscrise în program, ci căuta să le inoculeze în inimi şi dragostea faţă de aproapele, spunându-le: „Renunţarea la câte o excursie, la câte un film, la câte un dulce, pentru a oferi preţul acestora unui sărac, aceasta este una dintre cele mai bune fapte de milostenie, pe care le puteţi face voi!” Iar elevele îşi dădeau toată silinţa să practice aceste îndemnuri. Ocaziile nu lipseau pentru că la Calcutta trăiau sute de mii de oameni fără adăpost, flămânzi şi bolnavi. În fiecare săptămână un grup de eleve mergeau la spital pentru a-i ajuta pe bolnavi şi pentru a le mai descreţi frunţile. Unde sfârşeau zidurile şcolii, acolo începeau locuinţele sărăcăcioase ale oamenilor nevoiaşi. Elevele Maicii Tereza mergeau deseori prin asemenea case unde se îngrijeau mai mult de copii şi de bătrâni, cărora le şi ofereau câte ceva din cele de trebuinţă.
Aceasta era o bună pregătire la viaţă, o bună îndeplinire a obligaţiilor încredinţate de Dumnezeu. Mai târziu, multe dintre aceste eleve au devenit soţii şi mame, iar altele au intrat în Congregaţia călugăriţelor întemeiată de Maica Tereza, dedicându-se în exclusivitate slujirii bolnavilor şi săracilor.
Lumina harului dumnezeiesc şi a dragostei, aprinsă în sufletele acestor fete la botez, nu s-a mai stins niciodată. Multe dintre ele trăiesc şi în ziua de astăzi; însă când va ajunge şi pentru ele clipa întâlnirii vizibile cu Isus, numai atunci vor simţi bucuria deplină.
Nădăjduiesc că şi voi căutaţi după putinţă, de a vă asemăna cât mai mult cu aceste fete pentru a veni în ajutorul suferinzilor şi neputincioşilor. Nu peste multă vreme, voi vă veţi întâlni cu Isus în mod nevăzut, ascuns sub speciile pâinii. De aceea vă doresc ca să-l întâlniţi cu bucurie, nu numai astăzi ori mâine, ci şi peste mulţi şi mulţi ani, după ce vă veţi îndeplini cu conştiinciozitate toate obligaţiile încredinţate vouă de Dumnezeu, să-l puteţi vedea faţă în faţă.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu