Vacanţa a luat sfârşit iar copiii încep să vină la cea dintâi lecţie de religie. Aşa ca întotdeauna, la prima noastră întâlnire, copiii povestesc cum şi-au petrecut vacanţa: ce-au făcut, ce-au dres, cum şi-au ajutat părinţii, pe unde au mai fost, ce-au văzut, etc. Cea mai mare parte dintre ei fuseseră chiar în excursii organizate, alţii fuseseră cu părinţii lor la mare şi la munte.
Numai doi dintre ei: Gianni şi Mirella, spuseră că ei nu fuseseră nicăieri, şi iată din ce cauză: Cu un an mai înainte, atât casa cât şi fânăria le fuseseră distruse de un incendiu, şi părinţii lor au trebuit să se ocupe de refacerea gospodăriei. Au muncit mult în vara aceea, ba chiar şi copiii i-au ajutat în muncile mai puţin grele... Dar cu toate acestea, Gianni şi Mirella erau foarte veseli şi povesteau cum părinţii lor au treierat grâul, cum l-au adus acasă, şi cum l-au depozitat în hambarul cel nou. Casa acum le era terminată; se mutaseră într-însa şi nu mai stăteau pe la vecini.
Ceilalţi copii ascultară cu atenţie această povestire şi se uitau cu simpatie la Gianni şi la Mirella. Preotul cunoştea bine familia aceasta şi mai spuse: „Părinţii lui Gianni şi ai Mirellei sunt foarte buni creştini. Sunt harnici, cinstiţi, şi îi ajută şi pe alţii atunci când este cazul. Tatăl lui Gianni mi-a spus odată: «Părinte, har Domnului, noi avem ce mânca, avem cu ce ne îmbrăca... Nu căutăm bogăţii, pentru că pe acestea nu le putem lua cu noi pe lumea cealaltă»”.
Omul din evanghelia de astăzi era cu totul altfel decât părinţii lui Gianni şi ai Mirellei. Omul acesta era putred de bogat. Avea moşii întinse, staule de oi şi de vite cornute, avea hambare spaţioase în care să-şi adune recolta. Se brodise ca anul acela să rodească mai mult ca în alţi ani, din care cauză era foarte îngrijorat că nu va avea unde-şi depozita recolta. Însă, om cu experienţă fiind în cele pământeşti, imediat află şi soluţionarea acestei probleme: „Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica hambarele şi-mi voi face altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte»” (Lc 12, 18-19).
El credea că având la dispoziţie atâta amar de bogăţie, ar fi putut trăi încă mulţi şi fericiţi ani fără să muncească. Nu-i venea în gând să se gândească cum că viaţa omului este în mâna Domnului, şi că numai el o poate lungi şi o poate scurta. Omul acesta îşi închipuia că este stăpânul absolut şi independent al vieţii şi al bogăţiilor sale.
Însă în vreme ce se bucura şi îşi făcea tot felul de planuri şi de socoteli, Dumnezeu îi spuse: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul, şi lucrurile pe care le-ai adunat ale cui vor fi?” (Lc 12, 20). De fapt, chiar în noaptea aceea a şi murit, părăsind toate bogăţiile pe care şi le adunase pe pământ. Din toate acestea nu a tras nici un folos nici el şi nici săracii, adică acei oameni de care el nici nu voia să ştie. Era bogat numai pe pământ şi numai în faţa oamenilor, însă în faţa lui Dumnezeu era sărac lipit pământului, cu mâinile goale, din cauză că în toată viaţa lui nu săvârşise fapte bune.
În îndepărtata Thailanda, trăia o copilă de 13 ani, care cu toate că era păgână, avea vreo câteva prietene catolice. Copila aceasta se numea Chayet. Părinţii ei, cu toate că nu erau bogaţi, îşi dădeau toată osteneala ca să-i ajute pe săraci, aşa cum puteau ei.
Copila aceasta povesteşte: „Într-o seară a venit la noi o femeie, care a cerut puţin orez, pentru cina din seara aceea. Se întâmplase că tocmai atunci nu aveam în casă decât cantitatea necesară pentru cina noastră de seară. Dacă-i dădeam chiar câtuşi de puţin orez, însemna ca unul dintre noi să rămână flămând în seara aceea, şi cum fraţii mei fuseseră la un antrenament sportiv, aveau o foame de lup, aşa că nici unul nu ar fi renunţat la porţia lui de orez.
Atunci mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus una dintre prietenele mele catolice în legătură cu dragostea către aproapele, şi am dăruit porţia mea de orez acelei femei. În seara aceea nu am mâncat decât puţin pilaf de mei, pe care l-am aflat în frigider. Cu toate că îmi era încă foame, în inimă simţeam o mare bucurie”.
Aceasta era o bucurie cu totul altfel decât a bogatului din evanghelia de astăzi. Omul acela era bucuros să poată mânca şi să bea, însă copila aceasta era bucuroasă că a putut astâmpăra foamea unei femei sărace. Fata aceasta nu era încă botezată, dar cu toate acestea se purta ca o adevărată creştină, şi, chiar mult mai bine decât mulţi dintre creştini, dintre voi, care vă aflaţi aici în faţa mea.
I-ar fi dat prin minte vreunuia dintre voi să facă un asemenea gest nobil pentru a experimenta bucuria acelei fete thailandeze, care s-a lipsit chiar şi de strictul necesar?
Dacă nici unul dintre voi n-a simţit încă această bucurie, înseamnă că sunteţi hăt departe de a fi creştini adevăraţi, cu toate că sunteţi botezaţi, veniţi la biserică şi vă împărtăşiţi.
Isus nu-l osândeşte pe omul bogat pentru că avea atâta recoltă încât nu mai avea unde s-o depoziteze şi că trebuie să-şi mărească hambarele. Atât recolta cât şi hambarele sunt lucruri trebuincioase la casa omului. Atunci pentru ce a fost osândit omul acesta?... El a fost osândit pentru că nu voia să ştie de săracii din preajma lui, pentru că trăia în trândăvie şi nu se mai gândea la Dumnezeu.
Dacă ar fi privit lucrurile dintr-un alt unghi, şi ar fi spus: „Din mila Domnului, anul acesta am foarte mult grâu. Îmi voi mări hambarele, fiindcă în cele vechi nu-mi încape, şi în felul acesta voi da de lucru mai multor oameni; şi apoi am să mai împart şi pe la acei oameni săraci, fiindcă şi ei sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!...” Dacă ar fi spus aşa, desigur că Isus l-ar fi lăudat.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa voastră. Chiar dacă aveţi o haină mai bună, ceas la mână, casetofon, casete înregistrate cu anumite melodii preferate, etc., în toate acestea nimic nu este rău atâta vreme cât nu sunteţi lipiţi cu inima de ele. Răul ar începe numai în clipa în care nu aţi căuta să deveniţi bogaţi în faţa lui Dumnezeu.
Am toată încrederea că voi nu o să vă purtaţi rău cu semenii voştri, de azi şi de mai târziu, ci o să vă purtaţi civilizat şi cu toată bunăvoinţa şi dragostea.
Prin multe şi felurite chipuri se poate demonstra afecţiunea faţă de oameni şi de a-i ajuta la nevoie, adică de a deveni bogaţi în faţa lui Dumnezeu. Băieţii şi fetele, care îl primesc cât mai des pe Isus în sfânta Împărtăşanie, la vremea potrivită el le va şopti şi când trebuie să intervină în ajutorarea aproapelui.
Numai doi dintre ei: Gianni şi Mirella, spuseră că ei nu fuseseră nicăieri, şi iată din ce cauză: Cu un an mai înainte, atât casa cât şi fânăria le fuseseră distruse de un incendiu, şi părinţii lor au trebuit să se ocupe de refacerea gospodăriei. Au muncit mult în vara aceea, ba chiar şi copiii i-au ajutat în muncile mai puţin grele... Dar cu toate acestea, Gianni şi Mirella erau foarte veseli şi povesteau cum părinţii lor au treierat grâul, cum l-au adus acasă, şi cum l-au depozitat în hambarul cel nou. Casa acum le era terminată; se mutaseră într-însa şi nu mai stăteau pe la vecini.
Ceilalţi copii ascultară cu atenţie această povestire şi se uitau cu simpatie la Gianni şi la Mirella. Preotul cunoştea bine familia aceasta şi mai spuse: „Părinţii lui Gianni şi ai Mirellei sunt foarte buni creştini. Sunt harnici, cinstiţi, şi îi ajută şi pe alţii atunci când este cazul. Tatăl lui Gianni mi-a spus odată: «Părinte, har Domnului, noi avem ce mânca, avem cu ce ne îmbrăca... Nu căutăm bogăţii, pentru că pe acestea nu le putem lua cu noi pe lumea cealaltă»”.
Omul din evanghelia de astăzi era cu totul altfel decât părinţii lui Gianni şi ai Mirellei. Omul acesta era putred de bogat. Avea moşii întinse, staule de oi şi de vite cornute, avea hambare spaţioase în care să-şi adune recolta. Se brodise ca anul acela să rodească mai mult ca în alţi ani, din care cauză era foarte îngrijorat că nu va avea unde-şi depozita recolta. Însă, om cu experienţă fiind în cele pământeşti, imediat află şi soluţionarea acestei probleme: „Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica hambarele şi-mi voi face altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte»” (Lc 12, 18-19).
El credea că având la dispoziţie atâta amar de bogăţie, ar fi putut trăi încă mulţi şi fericiţi ani fără să muncească. Nu-i venea în gând să se gândească cum că viaţa omului este în mâna Domnului, şi că numai el o poate lungi şi o poate scurta. Omul acesta îşi închipuia că este stăpânul absolut şi independent al vieţii şi al bogăţiilor sale.
Însă în vreme ce se bucura şi îşi făcea tot felul de planuri şi de socoteli, Dumnezeu îi spuse: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul, şi lucrurile pe care le-ai adunat ale cui vor fi?” (Lc 12, 20). De fapt, chiar în noaptea aceea a şi murit, părăsind toate bogăţiile pe care şi le adunase pe pământ. Din toate acestea nu a tras nici un folos nici el şi nici săracii, adică acei oameni de care el nici nu voia să ştie. Era bogat numai pe pământ şi numai în faţa oamenilor, însă în faţa lui Dumnezeu era sărac lipit pământului, cu mâinile goale, din cauză că în toată viaţa lui nu săvârşise fapte bune.
În îndepărtata Thailanda, trăia o copilă de 13 ani, care cu toate că era păgână, avea vreo câteva prietene catolice. Copila aceasta se numea Chayet. Părinţii ei, cu toate că nu erau bogaţi, îşi dădeau toată osteneala ca să-i ajute pe săraci, aşa cum puteau ei.
Copila aceasta povesteşte: „Într-o seară a venit la noi o femeie, care a cerut puţin orez, pentru cina din seara aceea. Se întâmplase că tocmai atunci nu aveam în casă decât cantitatea necesară pentru cina noastră de seară. Dacă-i dădeam chiar câtuşi de puţin orez, însemna ca unul dintre noi să rămână flămând în seara aceea, şi cum fraţii mei fuseseră la un antrenament sportiv, aveau o foame de lup, aşa că nici unul nu ar fi renunţat la porţia lui de orez.
Atunci mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus una dintre prietenele mele catolice în legătură cu dragostea către aproapele, şi am dăruit porţia mea de orez acelei femei. În seara aceea nu am mâncat decât puţin pilaf de mei, pe care l-am aflat în frigider. Cu toate că îmi era încă foame, în inimă simţeam o mare bucurie”.
Aceasta era o bucurie cu totul altfel decât a bogatului din evanghelia de astăzi. Omul acela era bucuros să poată mânca şi să bea, însă copila aceasta era bucuroasă că a putut astâmpăra foamea unei femei sărace. Fata aceasta nu era încă botezată, dar cu toate acestea se purta ca o adevărată creştină, şi, chiar mult mai bine decât mulţi dintre creştini, dintre voi, care vă aflaţi aici în faţa mea.
I-ar fi dat prin minte vreunuia dintre voi să facă un asemenea gest nobil pentru a experimenta bucuria acelei fete thailandeze, care s-a lipsit chiar şi de strictul necesar?
Dacă nici unul dintre voi n-a simţit încă această bucurie, înseamnă că sunteţi hăt departe de a fi creştini adevăraţi, cu toate că sunteţi botezaţi, veniţi la biserică şi vă împărtăşiţi.
Isus nu-l osândeşte pe omul bogat pentru că avea atâta recoltă încât nu mai avea unde s-o depoziteze şi că trebuie să-şi mărească hambarele. Atât recolta cât şi hambarele sunt lucruri trebuincioase la casa omului. Atunci pentru ce a fost osândit omul acesta?... El a fost osândit pentru că nu voia să ştie de săracii din preajma lui, pentru că trăia în trândăvie şi nu se mai gândea la Dumnezeu.
Dacă ar fi privit lucrurile dintr-un alt unghi, şi ar fi spus: „Din mila Domnului, anul acesta am foarte mult grâu. Îmi voi mări hambarele, fiindcă în cele vechi nu-mi încape, şi în felul acesta voi da de lucru mai multor oameni; şi apoi am să mai împart şi pe la acei oameni săraci, fiindcă şi ei sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!...” Dacă ar fi spus aşa, desigur că Isus l-ar fi lăudat.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa voastră. Chiar dacă aveţi o haină mai bună, ceas la mână, casetofon, casete înregistrate cu anumite melodii preferate, etc., în toate acestea nimic nu este rău atâta vreme cât nu sunteţi lipiţi cu inima de ele. Răul ar începe numai în clipa în care nu aţi căuta să deveniţi bogaţi în faţa lui Dumnezeu.
Am toată încrederea că voi nu o să vă purtaţi rău cu semenii voştri, de azi şi de mai târziu, ci o să vă purtaţi civilizat şi cu toată bunăvoinţa şi dragostea.
Prin multe şi felurite chipuri se poate demonstra afecţiunea faţă de oameni şi de a-i ajuta la nevoie, adică de a deveni bogaţi în faţa lui Dumnezeu. Băieţii şi fetele, care îl primesc cât mai des pe Isus în sfânta Împărtăşanie, la vremea potrivită el le va şopti şi când trebuie să intervină în ajutorarea aproapelui.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu