DUMINICA A XXI-A DE PESTE AN (C)

Isus se afla în drum spre Ierusalim când unul dintre evrei se apropie de el şi îl întrebă: „Învăţătorule, oare puţini sunt cei care se află pe calea mântuirii?”

Această întrebare exprimă una dintre cele mai răspândite convingeri printre evrei, care credeau că este foarte redus numărul acelora care-şi vor mântui sufletul. Ei erau convinşi că evreii dispun de mai multe posibilităţi de a intra în cer decât păgânii, pentru că făceau parte din poporul ales, şi că dintre toate popoarele, evreii au fost cei dintâi chemaţi a face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea aceasta a început cu Avram pentru că Dumnezeu a făcut un legământ cu el şi cu urmaşii lui. Mai târziu, tot evreilor le-a dat Legea, prin Moise, a cărei parte esenţială se află în cele Zece Porunci. Evreii erau mândri cu această lege şi îşi dădeau toată silinţa ca s-o păstreze, prin aduceri de jertfe pe care le ofereau lui Dumnezeu.
De aceea ei erau convinşi că vor putea intra în cer cu mai multă uşurinţă decât alte popoare, şi că ei sunt cei aleşi şi privilegiaţi. Calea spre paradis li se părea că ar fi mult mai comodă şi mai dreaptă pentru ei, iar poarta raiului, le este totdeauna larg deschisă.
În ceea ce priveşte mântuirea păgânilor, evreii mai erau stăpâniţi şi de nişte îndoieli. Credeau că dacă odată şi odată vor ajunge şi păgânii în paradis, asta se va întâmpla numai la sfârşitul lumii, în urma evreilor, dar numai după ce vor trece prin multe şi multe încercări.
Însă Isus răspunzând la întrebarea acelui iudeu, spune că faptul de a face parte din poporul ales, în sine nu prezenta nici un privilegiu pentru evrei. Nu este suficient numai de a te naşte evreu, de a merge de trei ori pe an la Ierusalim spre a aduce jertfe sau numai de a merge în fiecare sâmbătă la sinagogă pentru cântarea psalmilor şi ascultarea cuvântului Domnului. Nimic de zis, toate acestea sunt lucruri bune, dar pe lângă ele se mai cer şi fapte bune, pocăinţa şi străduinţa de a se lupta împotriva ispitelor şi a păcatelor. Grele sunt toate acestea din care cauză Isus aseamănă calea spre cer cu uşa cea îngustă.
Deci, iudeii voiau să intre în cer pe o poartă larg deschisă şi pe un drum drept, neted şi fără hopuri, şi nu-şi dădeau seama că riscă de a nu mai ajunge niciodată în cer, sau de a ajunge numai în urma celorlalte popoare, adică la sfârşitul lumii.
Asemenea iudeilor din antichitate mai sunt şi în zilele noastre foarte mulţi creştini care îşi închipuie că ei vor putea intra în cer cu mai multă uşurinţă decât mahomedanii, budiştii ori chiar ateii. Unii ca aceştia sunt convinşi că în ziua cea mare a judecăţii, lor li se va deschide imediat poarta cerului pentru că au fost botezaţi, ca şi cum şi-ar avea deja locurile numerotate acolo.
Atunci Isus le va răspunde unora ca aceştia: „Într-adevăr, voi aţi făcut şi ceva bine în lume, dar trebuia să vă amintiţi că eu v-am învăţat în evanghelie că pentru a vă mântui trebuie să faceţi fapte bune, exprimate prin dragostea faţă de aproapele în disponibilitatea de a ierta şi de a-i ajuta pe alţii... Trebuia să nu mai păcătuiţi şi să vă fi luptat împotriva ispitelor. Vreţi să spuneţi că nu aţi ştiut toate acestea?...”
Am citit odată o povestire din vremurile de demult, în care autorul descria viaţa unui creştin bogat, dar care era creştin numai cu numele, fiindcă nu observa Poruncile lui Dumnezeu şi trăia o viaţă dezordonată numai în petreceri şi în chefuri cu lăutari. Nu-i părea rău de păcatele săvârşite şi nici nu se spovedea. Bogatul acela avea un servitor, bun creştin, care-i spunea din când în când:
- Stăpâne, mai gândiţi-vă şi la sufletul dumneavoastră, nu numai la trup.
- Asta nu-i treaba ta - răspunde bogatul. Eu sunt botezat. Şi-apoi, dacă Dumnezeu m-a predestinat, am să intru eu în cer şi fără spovedanie, fără rugăciune şi fără fapte bune.
Nu peste multă vreme omul acela bogat s-a îmbolnăvit grav. Atunci s-a porunci servitorului ca să-i aducă cât mai grabnic pe cel mai bun medic din oraş. După vreo două ceasuri de aşteptare, văzând el că medicul nu mai vine, chemă servitorul şi-i ceru explicaţii în legătură cu porunca dată.
- Fii pe pace, stăpâne - răspunse omul - dumneavoastră nu aveţi nevoie de medic, căci dacă Dumnezeu a hotărât ca să vă vindecaţi, o să vă vindecaţi şi fără medic, fără medicamente. Dar dacă sunteţi destinat morţii, fiţi sigur că la nimic nu vă vor folosi medicamentele, ca şi nici cei mai buni medici din ţară.
- Eşti tâmpit - răspunse furios bolnavul - Dumnezeu vrea ca să ne îngrijim de sănătate, să recurgem la medici şi la medicamente, fără a mai aştepta ca să ne vindece el printr-o minune.
- Într-adevăr, aşa este - răspunse servitorul - dar pentru ce nu aplicaţi dumneavoastră acest raţionament şi cu privire la mântuirea sufletului? Pentru ce nu faceţi nimic în privinţa aceasta şi aşteptaţi ca Dumnezeu să vă ducă în cer aşa ca printr-o minune.
În una din duminici, când preotul vorbise despre uşa cea strâmtă prin care se intră în cer, la sfârşitul liturghiei, copiii dând cu toţii buzna la uşa de ieşire, unul dintre ei slab şi subţire ca un ţâr, se afla alături de altul scurt şi gras. Cel slab îi spuse celui gras: „Fii atent, căci dacă te vei mai umfla în pene, tu n-ai să poţi intra pe uşa cea strâmtă, şi nu vei ajunge în cer!” Atunci copiii de prin apropiere care înţeleseseră gluma, începură a râde. Chiar şi pentru cei mai mici şi mai slăbuţi, uşa cea strâmtă prezintă o dificultate pentru a intra în cer, fiindcă aici nu este vorba despre o uşă de lemn ori de metal.
Şi, într-adevăr, cui îi va fi cu neputinţă să treacă prin această uşă?
Mai întâi de toate, sufletele care au luat proporţii laterale, acele suflete pline de îngâmfare, convinse de propria lor deşteptăciune, de propria lor importanţă! Aşadar, mai înainte de ajunge la poarta raiului trebuie să facem o cură de slăbire adică să ne debarasăm de această îngâmfare proprie naturii pământeşti.

Klimek