DUMINICA A XXII-A DE PESTE AN (C)

Evanghelia de astăzi vă întreabă chiar şi pe voi, copiilor, dacă nu umblaţi aşa cum umblau fariseii, după primele locuri, cu toate că nimeni dintre voi nu ar vrea să lase de înţeles cum că ar dori aşa ceva.
Măriuca, nu a împlinit încă cinci ani, şi merge ori este dusă în fiecare dimineaţă la cămin. S-a întâmplat că odată, întorcându-se singură acasă, trebuia să traverseze strada, şi nemaiţinând seama că semnalul era roşu, a mers aşa tot înainte. Atunci toate maşinile de-o parte şi de alta s-au oprit. Văzând aceasta un poliţist alergă îndată, o luă de mână şi o trecu pe celălalt trotuar. Pentru câteva clipe, Măriuca fusese persoana cea mai importantă de pe strada aceea. Toţi au respectat-o şi s-au ocupat de dânsa, ceea ce i-a plăcut foarte mult micuţei. Ea însă nu înţelegea că acea comportare a oamenilor faţă de dânsa era cauzată de faptul că ea era mică şi prostuţă, şi nu-şi dădea seama de periculozitatea traficului intens.
Chiar şi acasă îi plăcea ca toţi s-o socoată ca cea mai deşteaptă şi cea mai bună. Dacă nu era luată în seamă sau dacă i se refuza ceva, atunci începea să ţipe, să urle... Avea pretenţia ca părinţii să se ocupe numai de dânsa, fără a mai ţine cont şi de ceilalţi frăţiori.
Ceva asemănător li s-au întâmplat şi sfinţilor, pe când mai erau încă mici.
Mama sfintei Tereza a Pruncului Isus, aşa scrie despre dânsa, pe vremea când mai era încă mică: „Nu ştiu ce să mă mai fac cu diavolaşul acesta mic, care se înfurie totdeauna atunci când lucrurile nu-i merg aşa cum ar dori...”. După ani şi ani, sfânta Tereza a Pruncului Isus, îşi amintea cu duioşie de cuvintele mamei sale de pe atunci.
Mulţi sunt copiii care se poartă aşa ca sfânta Tereza a Pruncului Isus sau ca Măriuca despre care am vorbit: sunt egoişti, pretind ca toţi să se ocupe de ei. Vreau ca să nu li se tăgăduiască nimic, să fie cei dintâi în casă, în şcoală şi la joacă...
Părinţii şi educatorii, prea puţin se interesează de această comportare a copiilor, din care cauză nici nu-i pedepsesc prea aspru. Uneori chiar zâmbesc văzând cât sunt de naivi...
Spre deosebire de Măriuca, voi înţelegeţi că a vă mândri şi a pretinde că sunteţi mai deştepţi decât fraţii şi surorile voastre este o mare greşeală, şi unul dintre cele mai mari defecte. Cu toate că sunteţi aproape tot atât de înalţi - cel puţin unii dintre voi - cât şi părinţii voştri, caracterul vă este încă anemic şi naiv, exact aşa ca al copiilor care merg la grădiniţă.
Însă aşa cum v-am mai spus, în cea mai mare parte dintre cazuri, locurile cele dintâi nu trebuiesc pretinse niciodată, pentru a nu deveni ridicoli, caraghioşi.
- Ştiţi voi cum se numeşte dorinţa aceasta de a fi în fruntea tuturor?
- Dorinţa aceasta se numeşte îngâmfare, mândrie, şi este cel dintâi şi cel mai mare dintre păcatele capitale. Mai mare decât mânia, decât minciuna, invidia şi ura, care cu tot dreptul, acestea pot fi numite „fiicele mândria”.
În cazul Măriucăi, acest viciu nu este un păcat grav, pentru că ea nu-şi dădea seama despre ce anume este vorba, ci doar o iubire de sine, caracteristică tuturor copiilor. Însă în ceea ce vă priveşte pe voi cei mari, deseori iubirea de sine se transformă în mândrie, în îngâmfare, şi cu trecerea vremii devine chiar un păcat grav.
Era ziua sâmbetei, când evreii obişnuiau să dea uneori banchete, mese mari, cu invitaţii de prieteni şi cunoscuţi. S-a întâmplat ca la banchetul acela să fie poftit şi Isus. Oamenii aceia se purtau aşa cum se poartă copiii ambiţioşi, căutând locurile cele mai de cinste, cele mai apropiate de stăpânul casei sau de persoanele cele mai marcante.
Isus îi privea pe acei oameni în toată firea, cum se sfădesc între ei pentru asemenea locuri. Nu ar fi fost un lucru potrivit să le-o spună aceasta pe faţă, de aceea le-a vorbit despre un alt banchet, poate chiar despre o nuntă, când oamenii căutau locurile cele mai de frunte, spunându-le: „Când eşti poftit de cineva la nuntă, să nu mergi şi să te aşezi în locurile cele dintâi, ca nu cumva printre cei poftiţi să fie un altul mai de vază decât tine, şi cel ce te-a poftit şi pe tine şi pe el să zică:«Dă locul tău acestuia!» Atunci cu ruşine va trebui să iei locul cel de pe urmă” (Lc 14, 8-9).
Una din metodele de a se face admirat şi arătat cu degetul, este şi aceea de a invita la câte o aniversare ori patron, oameni tot unul şi unul: bogaţi şi respectaţi, pentru ca apoi omul să se poată lăuda: „Aţi văzut ce musafiri am avut eu astăzi? Şi apoi, acest om încrezut şi fudul, nădăjduieşte ca la rândul lor şi aceştia să-l invite cu vreo ocazie asemănătoare, pentru a se putea lăuda: „Astăzi am fost la patronul primarului, etc”.
Isus osândeşte astfel de comportări, şi sfătuieşte ca în asemenea ocazii să fie chemaţi săracii, oamenii neluaţi în seamă, care nu au nici o posibilitate să-ţi răsplătească fapta ta cea bună.
O fată, fiica unor părinţi bogaţi, la aniversarea ei de naştere a invitat la masă pe toate colegele de clasă împreună cu profesoara şi cu directoarea şcolii, cu excepţia unei singure colege. Una dintre colege, observând aceasta i-a spus:
- De ce nu ai invitat-o şi pe Mimi, ca să se bucure şi ea împreună cu noi?
- Nu am invitat-o pentru că ea este cea mai săracă elevă din clasă, şi mai ales pentru că tatăl ei se află la închisoare.
Fata aceasta nu cunoştea învăţătura lui Cristos. Dacă ar fi cunoscut-o, desigur că alta i-ar fi fost purtarea faţă de fata aceea săracă...
Până acum am vorbit despre fetele ambiţioase, care atât acasă cât şi la şcoală, caută ca ele să apară mai bune şi mai deştepte. Dar trebuie ştiut că sunt şi multe fete bune, care se poartă cu multă umilinţă şi dragoste.
O fată cam de vârsta voastră juca Demo cu un frăţior al ei mai mic. Desigur, că ea ar fi putut să câştige totdeauna cu cea mai mare uşurinţă, însă de fiecare dată ceda frăţiorului ei partida, ceea ce îl bucura foarte mult pe copil.
În evanghelia de astăzi Isus vrea să ne înveţe că pentru a fi printre primii şi a fi bine văzuţi în Împărăţia lui Dumnezeu noi trebuie să urmăm pilda Domnului Cristos: să-i ajutăm şi să-i slujim pe alţii, mai cu seamă pe cei mici şi săraci.

Klimek

DUMINICA A XXI-A DE PESTE AN (C)

Isus se afla în drum spre Ierusalim când unul dintre evrei se apropie de el şi îl întrebă: „Învăţătorule, oare puţini sunt cei care se află pe calea mântuirii?”

Această întrebare exprimă una dintre cele mai răspândite convingeri printre evrei, care credeau că este foarte redus numărul acelora care-şi vor mântui sufletul. Ei erau convinşi că evreii dispun de mai multe posibilităţi de a intra în cer decât păgânii, pentru că făceau parte din poporul ales, şi că dintre toate popoarele, evreii au fost cei dintâi chemaţi a face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea aceasta a început cu Avram pentru că Dumnezeu a făcut un legământ cu el şi cu urmaşii lui. Mai târziu, tot evreilor le-a dat Legea, prin Moise, a cărei parte esenţială se află în cele Zece Porunci. Evreii erau mândri cu această lege şi îşi dădeau toată silinţa ca s-o păstreze, prin aduceri de jertfe pe care le ofereau lui Dumnezeu.
De aceea ei erau convinşi că vor putea intra în cer cu mai multă uşurinţă decât alte popoare, şi că ei sunt cei aleşi şi privilegiaţi. Calea spre paradis li se părea că ar fi mult mai comodă şi mai dreaptă pentru ei, iar poarta raiului, le este totdeauna larg deschisă.
În ceea ce priveşte mântuirea păgânilor, evreii mai erau stăpâniţi şi de nişte îndoieli. Credeau că dacă odată şi odată vor ajunge şi păgânii în paradis, asta se va întâmpla numai la sfârşitul lumii, în urma evreilor, dar numai după ce vor trece prin multe şi multe încercări.
Însă Isus răspunzând la întrebarea acelui iudeu, spune că faptul de a face parte din poporul ales, în sine nu prezenta nici un privilegiu pentru evrei. Nu este suficient numai de a te naşte evreu, de a merge de trei ori pe an la Ierusalim spre a aduce jertfe sau numai de a merge în fiecare sâmbătă la sinagogă pentru cântarea psalmilor şi ascultarea cuvântului Domnului. Nimic de zis, toate acestea sunt lucruri bune, dar pe lângă ele se mai cer şi fapte bune, pocăinţa şi străduinţa de a se lupta împotriva ispitelor şi a păcatelor. Grele sunt toate acestea din care cauză Isus aseamănă calea spre cer cu uşa cea îngustă.
Deci, iudeii voiau să intre în cer pe o poartă larg deschisă şi pe un drum drept, neted şi fără hopuri, şi nu-şi dădeau seama că riscă de a nu mai ajunge niciodată în cer, sau de a ajunge numai în urma celorlalte popoare, adică la sfârşitul lumii.
Asemenea iudeilor din antichitate mai sunt şi în zilele noastre foarte mulţi creştini care îşi închipuie că ei vor putea intra în cer cu mai multă uşurinţă decât mahomedanii, budiştii ori chiar ateii. Unii ca aceştia sunt convinşi că în ziua cea mare a judecăţii, lor li se va deschide imediat poarta cerului pentru că au fost botezaţi, ca şi cum şi-ar avea deja locurile numerotate acolo.
Atunci Isus le va răspunde unora ca aceştia: „Într-adevăr, voi aţi făcut şi ceva bine în lume, dar trebuia să vă amintiţi că eu v-am învăţat în evanghelie că pentru a vă mântui trebuie să faceţi fapte bune, exprimate prin dragostea faţă de aproapele în disponibilitatea de a ierta şi de a-i ajuta pe alţii... Trebuia să nu mai păcătuiţi şi să vă fi luptat împotriva ispitelor. Vreţi să spuneţi că nu aţi ştiut toate acestea?...”
Am citit odată o povestire din vremurile de demult, în care autorul descria viaţa unui creştin bogat, dar care era creştin numai cu numele, fiindcă nu observa Poruncile lui Dumnezeu şi trăia o viaţă dezordonată numai în petreceri şi în chefuri cu lăutari. Nu-i părea rău de păcatele săvârşite şi nici nu se spovedea. Bogatul acela avea un servitor, bun creştin, care-i spunea din când în când:
- Stăpâne, mai gândiţi-vă şi la sufletul dumneavoastră, nu numai la trup.
- Asta nu-i treaba ta - răspunde bogatul. Eu sunt botezat. Şi-apoi, dacă Dumnezeu m-a predestinat, am să intru eu în cer şi fără spovedanie, fără rugăciune şi fără fapte bune.
Nu peste multă vreme omul acela bogat s-a îmbolnăvit grav. Atunci s-a porunci servitorului ca să-i aducă cât mai grabnic pe cel mai bun medic din oraş. După vreo două ceasuri de aşteptare, văzând el că medicul nu mai vine, chemă servitorul şi-i ceru explicaţii în legătură cu porunca dată.
- Fii pe pace, stăpâne - răspunse omul - dumneavoastră nu aveţi nevoie de medic, căci dacă Dumnezeu a hotărât ca să vă vindecaţi, o să vă vindecaţi şi fără medic, fără medicamente. Dar dacă sunteţi destinat morţii, fiţi sigur că la nimic nu vă vor folosi medicamentele, ca şi nici cei mai buni medici din ţară.
- Eşti tâmpit - răspunse furios bolnavul - Dumnezeu vrea ca să ne îngrijim de sănătate, să recurgem la medici şi la medicamente, fără a mai aştepta ca să ne vindece el printr-o minune.
- Într-adevăr, aşa este - răspunse servitorul - dar pentru ce nu aplicaţi dumneavoastră acest raţionament şi cu privire la mântuirea sufletului? Pentru ce nu faceţi nimic în privinţa aceasta şi aşteptaţi ca Dumnezeu să vă ducă în cer aşa ca printr-o minune.
În una din duminici, când preotul vorbise despre uşa cea strâmtă prin care se intră în cer, la sfârşitul liturghiei, copiii dând cu toţii buzna la uşa de ieşire, unul dintre ei slab şi subţire ca un ţâr, se afla alături de altul scurt şi gras. Cel slab îi spuse celui gras: „Fii atent, căci dacă te vei mai umfla în pene, tu n-ai să poţi intra pe uşa cea strâmtă, şi nu vei ajunge în cer!” Atunci copiii de prin apropiere care înţeleseseră gluma, începură a râde. Chiar şi pentru cei mai mici şi mai slăbuţi, uşa cea strâmtă prezintă o dificultate pentru a intra în cer, fiindcă aici nu este vorba despre o uşă de lemn ori de metal.
Şi, într-adevăr, cui îi va fi cu neputinţă să treacă prin această uşă?
Mai întâi de toate, sufletele care au luat proporţii laterale, acele suflete pline de îngâmfare, convinse de propria lor deşteptăciune, de propria lor importanţă! Aşadar, mai înainte de ajunge la poarta raiului trebuie să facem o cură de slăbire adică să ne debarasăm de această îngâmfare proprie naturii pământeşti.

Klimek

DUMINICA A XIX -A DE PESTE AN (C)

La începutul lecţiei vreo câţiva băieţi sunt complet nepregătiţi. Cu o zi înainte jucaseră mingea cu alţi băieţi de seama lor de pe cealaltă stradă. Ghinionul a fost că tocmai pe aceştia au căzut sorţii să fie examinaţi cei dintâi, cu care învăţătorul a fost nevoit să se întreţină mai mult de jumătate de oră. Uşor vă puteţi închipui cu ce nerăbdare aşteptau elevii aceştia sunetul clopoţelului pentru recreaţie.
Unii dintre copii aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul sau Paştele, pentru că părinţii le-au făgăduit că atunci le vor face haine noi. Altora, părinţii le-au promis cu un glas oarecum misterios, spre a-i face şi mai nerăbdători: „Dacă veţi fi cuminţi, o să vedeţi voi ce cadou frumos o să vă fac de sărbători...!”
Însă într-un chip cu totul deosebit şi cu multă nerăbdare aşteptaţi voi sfârşitul anului şcolar. În această aşteptare există multă bucurie, dar şi un pic de nelinişte. Bucurie pentru că nu va mai trebui să mergeţi la şcoală. Nelinişte şi teamă din cauză că nu ştiţi dacă veţi fi ori nu veţi fi promovaţi.
Care este aşteptarea cea mai frumoasă şi mai bună? Îmi place să cred că şi voi sunteţi de comun acord cu mine în a spune că fapta cea mai bună şi mai frumoasă este acea unire în muncă sârguincioasă şi în preocuparea de a vă pregăti bine lecţiile, iar în cele din urmă în a vă comporta, acasă, pe stradă ori la şcoală, ca nişte adevăraţi creştini.
Chiar şi cele două parabole pe care vi le-am citit vorbesc despre aşteptarea slugilor care aşteaptă reîntoarcerea stăpânului lor de la nuntă. În ceea ce ne priveşte, Stăpânul este Isus, iar slugile suntem noi cu toţii, mari şi mici.
Acum, străzile noastre sunt bine luminate, însă pe vremea lui Isus nu era aşa, pentru că nu exista lumina electrică şi nici gazul. Toate satele, târgurile sau oraşele erau cufundate în întuneric. Deci, stăpânul acela care călătorea în timp de noapte, foarte uşor putea să rătăcească drumul şi să nu-şi afle cu uşurinţă propria lui casă, mai ales atunci când cerul era noros. El avea nişte slugi foarte bune, care nu numai că nu mergeau la culcare, dar nici nu mâncau, dacă nu era de faţă şi stăpânul lor. De aceea îl aşteptau acum cu felinarele şi cu candelele aprinse, pentru ca aceste lumini stăpânul să le poată vedea de departe.
La reîntoarcere, stăpânul acesta a fost foarte mulţumit de slugile credincioase. Le-a lăudat, şi apoi a făcut una dintre faptele cele mai extraordinare la vremea aceea: le-a poftit la masă şi le-a servit chiar el cu mâinile lui. În vechime o aşa comportare era de neconceput. Obişnuit, stăpânul era foarte sever cu slugile lui; slugile serveau la masa stăpânului, şi numai după aceea mâncau şi ele, bineînţeles, ce rămânea de la masa stăpânului.
Povestind această parabolă, Isus voia să spună că el este un Stăpân bun care vrea să ne răsplătească pentru slujirea noastră atentă şi credincioasă în aşteptarea venirii sale. În chip nevăzut el vine totdeauna la noi în sfânta liturghie, iar la sfârşitul vieţii îl vom vedea faţă în faţă.
Desigur, că vă mai aduceţi aminte, cum la Cina cea de Taină el a spălat picioarele apostolilor şi cum i-a servit la masă.
Ce înseamnă făcliile aprinse în mâna slugilor? Părinţilor şi naşilor noştri li se prezintă la botez câte o lumânare aprinsă de la lumânarea pascală. Asta o primesc în numele celui botezat. Preotul spune:  „Primeşte lumina lui Cristos!” Lumânarea aceasta este simbolul harului şi al dragostei, care îi uneşte pe om cu Cristos.
Această lumină a harului şi a dragostei, aprinsă în sufletele voastre la botez, ar trebui să nu se stingă niciodată, şi să lumineze în voi toată viaţa. Însă ea este supusă intemperiilor, primejdiilor. Aşa cum vântul poate stinge cu cea mai mare uşurinţă flacăra unei lumânări, tot aşa şi uraganul ispitelor poate stinge în sufletele voastre flacăra harului şi a dragostei faţă de Dumnezeu.
Un băiat sincer şi o fată bună nu vor trăi niciodată cu sufletele întunecate, ci vor căuta să-şi apere cu cea mai mare grijă lumina care a fost aprinsă în inimile lor, şi se vor lupta din răsputeri cu răul. Dacă mai apoi, din nefericire, lumina aceasta se va stinge, ei îşi vor da toată silinţa să o reaprindă cât mai repede, prin căinţă şi spovadă sinceră.
În cea de-a doua parabolă din evanghelia de astăzi, Isus spune că stăpânul a încredinţat slugilor sale diferite obligaţii de care ele trebuiau să se achite conştiincios în lipsa lui de acasă. Unele slugi au muncit cu credinţă, altele însă ziceau: „Stăpânul e departe. Nu-l vedem şi nu ne vede! Cine ştie când se va întoarce acasă?...” Apoi, au uitat de porunca primită la plecarea stăpânului, şi s-au dedat la o viaţă uşuratică, prin chefuri şi beţii.
Atunci când am venit pe lume, unuia fiecăruia dintre noi, Dumnezeu ne-a încredinţat câte o misiune specială, câte un anumit lucru pe care trebuie să-l săvârşim în timpul vieţii. Acum, obligaţia aceasta este ca să învăţaţi, ca să studiaţi şi ca să trăiţi după evanghelie. De aceea, am să vă povestesc cum îşi îndeplineau această misiune un grup de fete dintr-o şcoală medie din India, sub îndrumarea Maicii Tereza...
Pe când mai era încă tânără soră, maica Tereza a fost cea dintâi învăţătoare şi apoi chiar directoare a unei şcoli medii din Calcutta. La şcoala aceea erau înscrise mai mult de cinci sute de eleve, din care cele mai multe erau orfane, şi nu-şi puteau achita taxele şcolare.
Elevele acestea o preţuiau şi o stimau pe profesoara lor, iar Maica Tereza, la rândul ei, nu se limita numai la materiile înscrise în program, ci căuta să le inoculeze în inimi şi dragostea faţă de aproapele, spunându-le: „Renunţarea la câte o excursie, la câte un film, la câte un dulce, pentru a oferi preţul acestora unui sărac, aceasta este una dintre cele mai bune fapte de milostenie, pe care le puteţi face voi!” Iar elevele îşi dădeau toată silinţa să practice aceste îndemnuri. Ocaziile nu lipseau pentru că la Calcutta trăiau sute de mii de oameni fără adăpost, flămânzi şi bolnavi. În fiecare săptămână un grup de eleve mergeau la spital pentru a-i ajuta pe bolnavi şi pentru a le mai descreţi frunţile. Unde sfârşeau zidurile şcolii, acolo începeau locuinţele sărăcăcioase ale oamenilor nevoiaşi. Elevele Maicii Tereza mergeau deseori prin asemenea case unde se îngrijeau mai mult de copii şi de bătrâni, cărora le şi ofereau câte ceva din cele de trebuinţă.
Aceasta era o bună pregătire la viaţă, o bună îndeplinire a obligaţiilor încredinţate de Dumnezeu. Mai târziu, multe dintre aceste eleve au devenit soţii şi mame, iar altele au intrat în Congregaţia călugăriţelor întemeiată de Maica Tereza, dedicându-se în exclusivitate slujirii bolnavilor şi săracilor.
Lumina harului dumnezeiesc şi a dragostei, aprinsă în sufletele acestor fete la botez, nu s-a mai stins niciodată. Multe dintre ele trăiesc şi în ziua de astăzi; însă când va ajunge şi pentru ele clipa întâlnirii vizibile cu Isus, numai atunci vor simţi bucuria deplină.
Nădăjduiesc că şi voi căutaţi după putinţă, de a vă asemăna cât mai mult cu aceste fete pentru a veni în ajutorul suferinzilor şi neputincioşilor. Nu peste multă vreme, voi vă veţi întâlni cu Isus în mod nevăzut, ascuns sub speciile pâinii. De aceea vă doresc ca să-l întâlniţi cu bucurie, nu numai astăzi ori mâine, ci şi peste mulţi şi mulţi ani, după ce vă veţi îndeplini cu conştiinciozitate toate obligaţiile încredinţate vouă de Dumnezeu, să-l puteţi vedea faţă în faţă.

Klimek

DUMINICA A XVIII-A DE PESTE AN (C)

Vacanţa a luat sfârşit iar copiii încep să vină la cea dintâi lecţie de religie. Aşa ca întotdeauna, la prima noastră întâlnire, copiii povestesc cum şi-au petrecut vacanţa: ce-au făcut, ce-au dres, cum şi-au ajutat părinţii, pe unde au mai fost, ce-au văzut, etc. Cea mai mare parte dintre ei fuseseră chiar în excursii organizate, alţii fuseseră cu părinţii lor la mare şi la munte.
Numai doi dintre ei: Gianni şi Mirella, spuseră că ei nu fuseseră nicăieri, şi iată din ce cauză: Cu un an mai înainte, atât casa cât şi fânăria le fuseseră distruse de un incendiu, şi părinţii lor au trebuit să se ocupe de refacerea gospodăriei. Au muncit mult în vara aceea, ba chiar şi copiii i-au ajutat în muncile mai puţin grele... Dar cu toate acestea, Gianni şi Mirella erau foarte veseli şi povesteau cum părinţii lor au treierat grâul, cum l-au adus acasă, şi cum l-au depozitat în hambarul cel nou. Casa acum le era terminată; se mutaseră într-însa şi nu mai stăteau pe la vecini.
Ceilalţi copii ascultară cu atenţie această povestire şi se uitau cu simpatie la Gianni şi la Mirella. Preotul cunoştea bine familia aceasta şi mai spuse: „Părinţii lui Gianni şi ai Mirellei sunt foarte buni creştini. Sunt harnici, cinstiţi, şi îi ajută şi pe alţii atunci când este cazul. Tatăl lui Gianni mi-a spus odată: «Părinte, har Domnului, noi avem ce mânca, avem cu ce ne îmbrăca... Nu căutăm bogăţii, pentru că pe acestea nu le putem lua cu noi pe lumea cealaltă»”.
Omul din evanghelia de astăzi era cu totul altfel decât părinţii lui Gianni şi ai Mirellei. Omul acesta era putred de bogat. Avea moşii întinse, staule de oi şi de vite cornute, avea hambare spaţioase în care să-şi adune recolta. Se brodise ca anul acela să rodească mai mult ca în alţi ani, din care cauză era foarte îngrijorat că nu va avea unde-şi depozita recolta. Însă, om cu experienţă fiind în cele pământeşti, imediat află şi soluţionarea acestei probleme: „Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica hambarele şi-mi voi face altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte»” (Lc 12, 18-19).
El credea că având la dispoziţie atâta amar de bogăţie, ar fi putut trăi încă mulţi şi fericiţi ani fără să muncească. Nu-i venea în gând să se gândească cum că viaţa omului este în mâna Domnului, şi că numai el o poate lungi şi o poate scurta. Omul acesta îşi închipuia că este stăpânul absolut şi independent al vieţii şi al bogăţiilor sale.
Însă în vreme ce se bucura şi îşi făcea tot felul de planuri şi de socoteli, Dumnezeu îi spuse: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul, şi lucrurile pe care le-ai adunat ale cui vor fi?” (Lc 12, 20). De fapt, chiar în noaptea aceea a şi murit, părăsind toate bogăţiile pe care şi le adunase pe pământ. Din toate acestea nu a tras nici un folos nici el şi nici săracii, adică acei oameni de care el nici nu voia să ştie. Era bogat numai pe pământ şi numai în faţa oamenilor, însă în faţa lui Dumnezeu era sărac lipit pământului, cu mâinile goale, din cauză că în toată viaţa lui nu săvârşise fapte bune.
În îndepărtata Thailanda, trăia o copilă de 13 ani, care cu toate că era păgână, avea vreo câteva prietene catolice. Copila aceasta se numea Chayet. Părinţii ei, cu toate că nu erau bogaţi, îşi dădeau toată osteneala ca să-i ajute pe săraci, aşa cum puteau ei.
Copila aceasta povesteşte: „Într-o seară a venit la noi o femeie, care a cerut puţin orez, pentru cina din seara aceea. Se întâmplase că tocmai atunci nu aveam în casă decât cantitatea necesară pentru cina noastră de seară. Dacă-i dădeam chiar câtuşi de puţin orez, însemna ca unul dintre noi să rămână flămând în seara aceea, şi cum fraţii mei fuseseră la un antrenament sportiv, aveau o foame de lup, aşa că nici unul nu ar fi renunţat la porţia lui de orez.
Atunci mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus una dintre prietenele mele catolice în legătură cu dragostea către aproapele, şi am dăruit porţia mea de orez acelei femei. În seara aceea nu am mâncat decât puţin pilaf de mei, pe care l-am aflat în frigider. Cu toate că îmi era încă foame, în inimă simţeam o mare bucurie”.
Aceasta era o bucurie cu totul altfel decât a bogatului din evanghelia de astăzi. Omul acela era bucuros să poată mânca şi să bea, însă copila aceasta era bucuroasă că a putut astâmpăra foamea  unei femei sărace. Fata aceasta nu era încă botezată, dar cu toate acestea se purta ca o adevărată creştină, şi, chiar mult mai bine decât mulţi dintre creştini, dintre voi, care vă aflaţi aici în faţa mea.
I-ar fi dat prin minte vreunuia dintre voi să facă un asemenea gest nobil pentru a experimenta bucuria acelei fete thailandeze, care s-a lipsit chiar şi de strictul necesar?
Dacă nici unul dintre voi n-a simţit încă această bucurie, înseamnă că sunteţi hăt departe de a fi creştini adevăraţi, cu toate că sunteţi botezaţi, veniţi la biserică şi vă împărtăşiţi.
Isus nu-l osândeşte pe omul bogat pentru că avea atâta recoltă încât nu mai avea unde s-o depoziteze şi că trebuie să-şi mărească hambarele. Atât recolta cât şi hambarele sunt lucruri trebuincioase la casa omului. Atunci pentru ce a fost osândit omul acesta?... El a fost osândit pentru că nu voia să ştie de săracii din preajma lui, pentru că trăia în trândăvie şi nu se mai gândea la Dumnezeu.
Dacă ar fi privit lucrurile dintr-un alt unghi, şi ar fi spus: „Din mila Domnului, anul acesta am foarte mult grâu. Îmi voi mări hambarele, fiindcă în cele vechi nu-mi încape, şi în felul acesta voi da de lucru mai multor oameni; şi apoi am să mai împart şi pe la acei oameni săraci, fiindcă şi ei sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!...” Dacă ar fi spus aşa, desigur că Isus l-ar fi lăudat.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa voastră. Chiar dacă aveţi o haină mai bună, ceas la mână, casetofon, casete înregistrate cu anumite melodii preferate, etc., în toate acestea nimic nu este rău atâta vreme cât nu sunteţi lipiţi cu inima de ele. Răul ar începe numai în clipa în care nu aţi căuta să deveniţi bogaţi în faţa lui Dumnezeu.
Am toată încrederea că voi nu o să vă purtaţi rău cu semenii voştri, de azi şi de mai târziu, ci o să vă purtaţi civilizat şi cu toată bunăvoinţa şi dragostea.
Prin multe şi felurite chipuri se poate demonstra afecţiunea faţă de oameni şi de a-i ajuta la nevoie, adică de a deveni bogaţi în faţa lui Dumnezeu. Băieţii şi fetele, care îl primesc cât mai des pe Isus în sfânta Împărtăşanie, la vremea potrivită el le va şopti şi când trebuie să intervină în ajutorarea aproapelui.

Klimeck