Timp de trei ani Isus a predicat evanghelia prin satele şi prin cetăţile Palestinei. Însă el ştia că nu va putea ajunge chiar peste tot şi se mai gândea că după trei ani va muri pe cruce şi după Învierea sa din morţi se va Înălţa la cer. Deci, Isus se gândea la viitor. Pentru munca apostolică trebuia mulţime de lucrători, care să-l poată înlocui întru toate. Cu acest scop, el şi-a ales mai întâi 12 apostoli, iar în evanghelia de astăzi şi-a ales alţi 72 de ucenici. Lui Isus chiar şi numărul acesta de 72 i se părea prea mic, pentru a putea predica evanghelia în toată lumea spre convertirea popoarelor.
Pe aceşti oameni care trebuiau convertiţi şi câştigaţi, Isus îi numea „seceriş”, iar la un asemenea seceriş trebuiau mii şi mii de secerători. În zilele noastre ar trebui şi mai mulţi. De aceea a şi spus: „Mare este secerişul, dar puţini sunt secerătorii. Rugaţi-l, dar, pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui” (Lc 10, 2).
Numai simpla chemare la viaţa de misionar nu este suficientă căci pentru predicarea evangheliei se cere nu numai o pregătire serioasă, dar şi mult talent.
Isus îşi pregătea ucenicii dându-le diferite indicaţii. În primul loc îi sfătuia ca atunci când pleacă în lume ca să predice evanghelia, să nu ia cu dânşii prea multe lucruri. Pe vremea aceea cei care călătoreau purtau cu dânşii desagi, adică un fel de dublă traistă, cu de ale mâncării şi haine de schimb, un toiag în care să se sprijine, cu care să se apere de şerpi, de animale sălbatice, şi, vreo câţiva bani. Însă Isus le porunceşte ucenicilor ca atunci când pleacă în misiuni, să ia cu dânşii numai strictul necesar unei călătorii de scurtă durată. Trebuiau să ştie că Dumnezeu se va îngriji de ei, şi va face în aşa fel ca oriunde se vor duce, vor afla oameni buni şi cu frica lui Dumnezeu, care îi vor primi în casele lor.
A doua indicaţie suna aşa: „Să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum”. Cu alte cuvinte să nu piardă vremea în pălăvrăgeli deşarte cu unul sau cu altul... Desigur, că lucrul acesta pare curios, dar prin aceste cuvinte Isus voia să-şi pună în gardă ucenicii împotriva vorbăriilor deşarte, proprii popoarelor orientale, care îndeobşte, toate acestea alunecau pe panta interesului şi a câştigului mai mult sau mai puţin cinstit.
Cel care predică evanghelia nu trebuie să-şi piardă timpul preţios prin vorbe fără rost, iar atunci când intră într-o casă salutul lui să fie acesta: „Pace acestei case”.
În cele din urmă, ucenicii nu trebuiau să se descurajeze în faţa nereuşitelor, a eşecurilor. Dacă nu erau primiţi într-o cetate, ei trebuiau să plece imediat de acolo şi să meargă într-un alt sat ori într-o altă cetate.
- Părinte, sfinţia voastră spuneţi că în zilele noastre pleacă în misiuni preoţi, călugări, călugăriţe, doctori, infirmiere, profesori, profesoare, etc. Dar noi, copiii, ce-am putea face pentru misiuni?
- Isus ne mai aminteşte de un lucru pe care-l pot realiza chiar şi copiii. Cei care nu pot merge în misiuni trebuie să se roage lui Dumnezeu, pentru ca misionarii să fie nu numai buni, ci foarte buni şi însufleţiţi de duhul de jertfă... Ne mai vorbeşte şi despre ajutorul material trebuincios misionarilor.
În Camerun (Africa), lucrează mulţi misionari, dintre care vreo câţiva polonezi. Copiii polonezi cunosc câte ceva din munca acestor misionari. Aceşti copii nu sunt bogaţi dar cu toate acestea din când în când oferă şi ei câţiva bănuţi pentru misiuni. Cu banii colectaţi cumpără caiete, creioane colorate, uneori chiar haine sau sandale, pe care le trimit misionarilor polonezi din Africa, acolo unde copiii sunt mult mai săraci decât copiii din Polonia. Prin aceste ajutoare o parte din copiii africani au cu se să se îmbrace, pentru a putea merge la şcoală, ca şi cele trebuincioase scrisului. Uneori, împreună cu darurile, copiii aceştia buni, introduc în pachete şi câte un bileţel cu următorul cuprins: „Copiii din Polonia se gândesc la voi, şi se roagă pentru voi!” Misionarii traduc aceste cuvinte micuţilor africani, iar aceştia la rândul lor, prin misionari, îi salută pe copiii polonezi, le mulţumesc şi-i asigură de rugăciunile lor.
Copiii italieni, francezi, germani şi americani sunt mai privilegiaţi, mai înstăriţi, şi trimit misionarilor mai multe lucruri. Oricum, lucrul cel mai important nu-l constituie valoarea, mai mică sau mai mare a acestor daruri, ci dragostea şi inima cea bună. În felul acesta copiii europeni participă la misiuni, cu alte cuvinte, sunt şi ei nişte „mici misionari”. În vreme ce misionarii predică despre dragostea lui Isus, copiii, prin faptele lor mărturisesc această dragoste. Şi aşa cum se ştie, pilda este mult mai convingătoare decât cuvintele.
Aceasta este o altă poruncă a lui Isus, pe care a încredinţat-o ucenicilor, mai înainte ca aceştia să plece în misiuni. Lucrul acesta îl fac şi misionarii din zilele noastre prin Asia şi prin Africa, construind spitale şi orfelinate.
A. Colombes, de origine franceză, un bărbat în vârstă de cincizeci de ani, i s-au paralizat picioarele. Soţia, mai înainte de a pleca la serviciu îl aşeza într-un fotoliu... Singur nu se putea mişca, şi numai cu mare greutate reuşea să întoarcă paginile cărţii pe care o citea.
Cu toate că era necredincios, parohul din parohia respectivă îl vizita adesea. Apoi, a întreprins pentru el o acţiune de ajutorare din partea catolicilor acelei parohii. Un tânăr medic se ocupa de sănătatea lui... În fiecare joi, îl vizita un grup de copii cam de vârsta voastră, care-l ajutau să întoarcă filele cărţii sau ale revistei pe care o citea. Îi aprindeau focul, uneori chiar şi luleaua, şi căutau de a-i reduce la minimum propria-i singurătate.
Cu puţin timp înainte de Crăciun, omul acesta îi spuse preotului:
- Părinte, vă rog să mă pregătiţi şi pe mine la sărbătoarea Crăciunului.
- Dar dumneata nu crezi în Dumnezeu, eşti ateu.
- Aşa a fost mai demult, părinte, dar de vreo câteva luni de când îl văd pe doctorul acesta că vine în fiecare săptămână cu fetiţa lui, ca să se intereseze de sănătatea mea, când văd grupurile de copii, care mă vizitează şi mă ajută, mi se pare că-l văd pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate învăţa o atare dragoste faţă de oameni.
De sărbătoarea Crăciunului A. Colombes s-a spovedit şi s-a împărtăşit, după care a mai trăit un an întreg, aşa ca un bun creştin.
Copiii aceştia francezi erau misionari, fără să părăsească propriul lor oraş. Desigur că şi voi cunoaşteţi mulţi bolnavi, poate chiar şi în familiile voastre.
Astăzi să vă gândiţi serios şi să vedeţi cum anume aţi putea deveni misionari. Aşa cum v-am mai spus, trei sunt metodele pentru a deveni misionari:
1. Rugăciunea;
2. Ajutorul material oferit misionarilor;
3. Vizitarea bolnavilor.
Aceasta este metoda cea mai potrivită pentru fiecare dintre voi, pe care vă va descoperi-o Isus, atunci când îl veţi primi în sfânta Împărtăşanie.
Pe aceşti oameni care trebuiau convertiţi şi câştigaţi, Isus îi numea „seceriş”, iar la un asemenea seceriş trebuiau mii şi mii de secerători. În zilele noastre ar trebui şi mai mulţi. De aceea a şi spus: „Mare este secerişul, dar puţini sunt secerătorii. Rugaţi-l, dar, pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui” (Lc 10, 2).
Numai simpla chemare la viaţa de misionar nu este suficientă căci pentru predicarea evangheliei se cere nu numai o pregătire serioasă, dar şi mult talent.
Isus îşi pregătea ucenicii dându-le diferite indicaţii. În primul loc îi sfătuia ca atunci când pleacă în lume ca să predice evanghelia, să nu ia cu dânşii prea multe lucruri. Pe vremea aceea cei care călătoreau purtau cu dânşii desagi, adică un fel de dublă traistă, cu de ale mâncării şi haine de schimb, un toiag în care să se sprijine, cu care să se apere de şerpi, de animale sălbatice, şi, vreo câţiva bani. Însă Isus le porunceşte ucenicilor ca atunci când pleacă în misiuni, să ia cu dânşii numai strictul necesar unei călătorii de scurtă durată. Trebuiau să ştie că Dumnezeu se va îngriji de ei, şi va face în aşa fel ca oriunde se vor duce, vor afla oameni buni şi cu frica lui Dumnezeu, care îi vor primi în casele lor.
A doua indicaţie suna aşa: „Să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum”. Cu alte cuvinte să nu piardă vremea în pălăvrăgeli deşarte cu unul sau cu altul... Desigur, că lucrul acesta pare curios, dar prin aceste cuvinte Isus voia să-şi pună în gardă ucenicii împotriva vorbăriilor deşarte, proprii popoarelor orientale, care îndeobşte, toate acestea alunecau pe panta interesului şi a câştigului mai mult sau mai puţin cinstit.
Cel care predică evanghelia nu trebuie să-şi piardă timpul preţios prin vorbe fără rost, iar atunci când intră într-o casă salutul lui să fie acesta: „Pace acestei case”.
În cele din urmă, ucenicii nu trebuiau să se descurajeze în faţa nereuşitelor, a eşecurilor. Dacă nu erau primiţi într-o cetate, ei trebuiau să plece imediat de acolo şi să meargă într-un alt sat ori într-o altă cetate.
- Părinte, sfinţia voastră spuneţi că în zilele noastre pleacă în misiuni preoţi, călugări, călugăriţe, doctori, infirmiere, profesori, profesoare, etc. Dar noi, copiii, ce-am putea face pentru misiuni?
- Isus ne mai aminteşte de un lucru pe care-l pot realiza chiar şi copiii. Cei care nu pot merge în misiuni trebuie să se roage lui Dumnezeu, pentru ca misionarii să fie nu numai buni, ci foarte buni şi însufleţiţi de duhul de jertfă... Ne mai vorbeşte şi despre ajutorul material trebuincios misionarilor.
În Camerun (Africa), lucrează mulţi misionari, dintre care vreo câţiva polonezi. Copiii polonezi cunosc câte ceva din munca acestor misionari. Aceşti copii nu sunt bogaţi dar cu toate acestea din când în când oferă şi ei câţiva bănuţi pentru misiuni. Cu banii colectaţi cumpără caiete, creioane colorate, uneori chiar haine sau sandale, pe care le trimit misionarilor polonezi din Africa, acolo unde copiii sunt mult mai săraci decât copiii din Polonia. Prin aceste ajutoare o parte din copiii africani au cu se să se îmbrace, pentru a putea merge la şcoală, ca şi cele trebuincioase scrisului. Uneori, împreună cu darurile, copiii aceştia buni, introduc în pachete şi câte un bileţel cu următorul cuprins: „Copiii din Polonia se gândesc la voi, şi se roagă pentru voi!” Misionarii traduc aceste cuvinte micuţilor africani, iar aceştia la rândul lor, prin misionari, îi salută pe copiii polonezi, le mulţumesc şi-i asigură de rugăciunile lor.
Copiii italieni, francezi, germani şi americani sunt mai privilegiaţi, mai înstăriţi, şi trimit misionarilor mai multe lucruri. Oricum, lucrul cel mai important nu-l constituie valoarea, mai mică sau mai mare a acestor daruri, ci dragostea şi inima cea bună. În felul acesta copiii europeni participă la misiuni, cu alte cuvinte, sunt şi ei nişte „mici misionari”. În vreme ce misionarii predică despre dragostea lui Isus, copiii, prin faptele lor mărturisesc această dragoste. Şi aşa cum se ştie, pilda este mult mai convingătoare decât cuvintele.
Aceasta este o altă poruncă a lui Isus, pe care a încredinţat-o ucenicilor, mai înainte ca aceştia să plece în misiuni. Lucrul acesta îl fac şi misionarii din zilele noastre prin Asia şi prin Africa, construind spitale şi orfelinate.
A. Colombes, de origine franceză, un bărbat în vârstă de cincizeci de ani, i s-au paralizat picioarele. Soţia, mai înainte de a pleca la serviciu îl aşeza într-un fotoliu... Singur nu se putea mişca, şi numai cu mare greutate reuşea să întoarcă paginile cărţii pe care o citea.
Cu toate că era necredincios, parohul din parohia respectivă îl vizita adesea. Apoi, a întreprins pentru el o acţiune de ajutorare din partea catolicilor acelei parohii. Un tânăr medic se ocupa de sănătatea lui... În fiecare joi, îl vizita un grup de copii cam de vârsta voastră, care-l ajutau să întoarcă filele cărţii sau ale revistei pe care o citea. Îi aprindeau focul, uneori chiar şi luleaua, şi căutau de a-i reduce la minimum propria-i singurătate.
Cu puţin timp înainte de Crăciun, omul acesta îi spuse preotului:
- Părinte, vă rog să mă pregătiţi şi pe mine la sărbătoarea Crăciunului.
- Dar dumneata nu crezi în Dumnezeu, eşti ateu.
- Aşa a fost mai demult, părinte, dar de vreo câteva luni de când îl văd pe doctorul acesta că vine în fiecare săptămână cu fetiţa lui, ca să se intereseze de sănătatea mea, când văd grupurile de copii, care mă vizitează şi mă ajută, mi se pare că-l văd pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate învăţa o atare dragoste faţă de oameni.
De sărbătoarea Crăciunului A. Colombes s-a spovedit şi s-a împărtăşit, după care a mai trăit un an întreg, aşa ca un bun creştin.
Copiii aceştia francezi erau misionari, fără să părăsească propriul lor oraş. Desigur că şi voi cunoaşteţi mulţi bolnavi, poate chiar şi în familiile voastre.
Astăzi să vă gândiţi serios şi să vedeţi cum anume aţi putea deveni misionari. Aşa cum v-am mai spus, trei sunt metodele pentru a deveni misionari:
1. Rugăciunea;
2. Ajutorul material oferit misionarilor;
3. Vizitarea bolnavilor.
Aceasta este metoda cea mai potrivită pentru fiecare dintre voi, pe care vă va descoperi-o Isus, atunci când îl veţi primi în sfânta Împărtăşanie.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu