La ora de religie preotul a citit copiilor evanghelia zilei şi apoi i-a întrebat:
- Cine vrea să pună vreo întrebare în legătură cu cele ce aţi auzit citindu-se în sfânta Evanghelie?
Atunci o elevă, s-a ridicat în picioare şi a spus:
- Dacă Isus este Dumnezeu şi ştie toate, el ştia şi cele ce se vorbea despre dânsul. Atunci de ce i-a mai întrebat şi pe apostoli că „Cine zic oamenii că sunt eu?”.
Atunci preotul i-a invitat pe elevi să răspundă la această întrebare a colegei lor, şi aşa cum era şi de aşteptat, răspunsurile au fost diferite.
Dintre toate cel mai mult a plăcut răspunsul unuia dintre elevi, care a spus:
- După părerea mea, Isus s-a purtat cu apostolii exact aşa cum se poartă profesorul cu elevii lui în şcoală. Spre exemplu, la istorie domnia sa ne întreabă dacă ştim datele exacte a bătăliilor cu turcii, cu tătarii, cu ungurii, cu nemţii... El ştie bine toate acestea, însă dacă îi întreabă şi pe elevi, asta o face numai pentru a controla cunoştinţele lor şi pentru a şi le fixa în memorie.
Apostolii au răspuns prompt la întrebarea lui Isus din cele ce-şi aminteau ei că auziseră spunându-se despre Învăţătorul lui: cum că unii ziceau că este Ioan Botezătorul, alţii cum că ar fi Ilie prorocul, iar în cele din urmă unii mai spuneau că Isus ar fi vreunul din prorocii din vechime, reîntors la viaţă.
După aceea, Isus i-a mai întrebat: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”
La întrebarea aceasta apostolii nu puteau răspunde tot cu atâta uşurinţă, şi tăceau. Fără îndoială, Isus era pentru ei cineva mult mai mare şi mai vrednic de admiraţie, dar cine anume, asta era greu de spus. Atunci cu toţii şi-au aruncat privirile spre Petru, pentru că el era cel mai mare dintre ei, şi el trebuia să răspundă.
De fapt. Petru a vorbit în numele tuturor şi a spus că Isus este Cristos, Mesia, Mântuitorul cel făgăduit de Dumnezeu, pentru că prorocii au predicat numai, dar care mai apoi, împreună cu tot poporul lui Israel, şi ei au aşteptat venirea lui Mesia pe lume.
Părerile oamenilor referitoare la Isus, aşa cum le-au prezentat apostolii, erau nişte păreri pozitive, pentru că oamenii îi cunoşteau măreţia şi autoritatea. Însă noi ştim din Evanghelii că mai existau şi unele păreri negative despre Isus. Fără îndoială că apostolii le cunoşteau şi pe acelea, dar din dragoste şi din respect faţă de Învăţătorul lor, nu i le-au mai spus.
Unii dintre iudei, mai ales cărturarii şi fariseii susţineau că Isus, cu învăţătura lui îi îmbrobodeşte pe oameni, cu alte cuvinte îi prosteşte, spunând că el este Fiul lui Dumnezeu; alţii susţineau că Isus ar fi un hulitor de cele sfinte şi posedat de duhul cel rău.
Chiar şi în zilele noastre care ştiu prea bine că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea bârfesc şi îl înjură.
O elevă din clasele inferioare, fiica unei familii bune creştine, se duse într-o zi la o colegă de a ei, a cărei părinţi erau atei, necredincioşi. În timpul conversaţiei din casa aceea, i-a fost dat să audă, cum că Domnul Cristos nu a fost Dumnezeu, că Evanghelia este împotriva progresului, a civilizaţiei, şi că oamenii care se mai duc la biserică sunt nişte înapoiaţi, nişte nebuni...
Fata aceasta, micuţă fiind, nu ştia cum să vorbească şi să discute cu oamenii adulţi, cu atât mai mult cu cât acesta era primul ei contact cu nişte oameni necredincioşi. Şi-a pus la inimă conversaţia auzită, şi toată noaptea nu a putut dormi, gândindu-se: Pentru ce mai există şi asemenea oameni care nu vor să creadă în Isus? Şi dacă nu cred în el, pentru ce îl bârfesc şi îl înjură?
De obicei, aceasta se întâmplă pentru că asemenea oameni nu-l cunosc bine pe Isus, din cauză că nu i-au citit Evanghelia şi nu au meditat-o. Ei cunosc creştinismul numai pe dinafară pentru că au văzut o procesiune, ori poate pentru că au observat faptele mai puţin civilizate a unor creştini nevrednici de numele de creştin.
Mai există şi un alt soi de oameni care nu cred în Isus, din cauză că învăţătura lui îi incomodează. Citind Evanghelia unii ca aceştia observă că Isus osândeşte egoismul, păcatul, războaiele, divorţul, beţiile, faptele necurate, etc. Şi pentru că nu vor să-şi schimbe viaţa, ei nu primesc învăţătura lui Cristos.
Charles de Foucauld s-a născut în Franţa dintr-o familie catolică. Părinţii îi muriseră pe când el mai era încă mic, şi prin grija unor rude apropiate a făcut prima sfântă Împărtăşanie. Când era aşa cam de vârsta voastră, el mai credea în Cristos, dar mai apoi vagabondând de la un Colegiu la altul, printre oameni necredincioşi, el şi-a pierdut credinţa. De la vârsta de 14 ani n-a mai păşit pragul nici unei biserici şi nici nu s-a mai apropiat de sfintele sacramente.
Odată cu pierderea credinţei, nici de poruncile lui Dumnezeu n-a mai vrut să ştie. În loc să studieze serios se ţinea numai de chefuri şi de petreceri cu tovarăşii de teapa lui... În cele din urmă s-a împrietenit cu o fată, cu care a trăit necununat nici civil şi nici bisericeşte.
Datorită extraordinarelor sale calităţi, în cele din urmă a reuşit să se înscrie la o şcoală militară. Mai apoi, travestit în rabin a cutreierat în lung şi-n lat tot Marocul, necunoscut oarecum europenilor până atunci. A întocmit primele hărţi geografice a acelei ţări, pentru care Franţa l-a răsplătit cu o medalie de aur.
Atât în Maroc cât şi în Anglia, a avut ocazia să admire religiozitatea musulmanilor, care, la ora fixată pentru rugăciune, cu toţii cădeau cu faţa la pământ, pentru a se închina... Nisipurile nesfârşite ale Saharei îl făceau să-şi îndrepte gândul către Creatorul lumii... De abia atunci a înţeles el să gândească şi să trăiască o viaţă cinstită şi ordonată.
Reîntors în Franţa, s-a dus să-şi vadă sora, şi în vreme ce-i povestea succesele pe tărâm ştiinţific, micuţa lui nepoţica l-a întrebat: „Nene, dacă spui că ai făcut lucruri atât de mari pentru Franţa, pentru omenire, dar pentru Dumnezeu ce-ai făcut? La această întrebare, pusă de o copilă, Charles n-a mai spus nimic, şi începu să se ruşineze de felul lui de viaţă de până atunci. Prin meritele surorii lui, a nepoţelei şi a domnului Nuvelin din Paris, Charles s-a convertit şi s-a spovedit pentru prima dată după 12 ani.
Acum credea în Isus şi căuta să trăiască în cea mai strânsă prietenie cu el. Dorea să-l facă cunoscut şi iubit şi de alţii, din care cauză s-a călugărit şi a fost sfinţit preot. S-a dus în Sahara unde a trăit printre musulmani mai bine de zece ani, pe care-i ajuta şi pe care-i trata ca pe nişte adevăraţi fraţi şi ca pe adevărate surori. Prefera să i se spună: „fratele universal”, adică fratele tuturor oamenilor pe care-i întâlnea. În anul 1916 a fost martirizat şi nu peste multă vreme va fi declarat sfânt.
Ce învăţătură putem trage noi din istorisirea vieţii lui Charles de Foucauld?
Mai întâi de toate putem învăţa că din cauza prieteniilor rele, chiar şi copiii cei buni pot să nu mai creadă în Isus, să nu mai vină la biserică şi să nu mai observe poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, în vreme ce convieţuirea printre creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu ne ajută la recâştigarea şi la păstrarea credinţei. Deci, şi voi, dragi copii, prin purtarea voastră şi prin cuvintele voastre puteţi fi de mare folos colegilor şovăielnici ori necredincioşi de a crede în Isus şi în a-l iubi. Dar, pentru a putea deveni cu toţii nişte buni apostoli, mai întâi de toate trebuie să cunoaşteţi bine învăţătura lui Isus şi să o practicaţi.
În timpul unei lecţii de religie, preotul a întrebat: „Cine este Isus Cristos?” Iar copii au răspuns: „Isus este Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi” „Este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om şi care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră!”
- Excelente sunt răspunsurile acestea, spuse preotul, dar pe acestea le-aţi mai spus şi altădată, pentru că le-aţi învăţat la catehism. Acum, scrieţi ce vă dictez eu şi tot în scris să-mi daţi răspunsurile:
1. Cine este Isus Cristos pentru mine?
2. Ce părere am eu despre dânsul?
Iată şi câteva din răspunsurile primite:
- Isus este prietenul meu.
- Isus este acela către care eu mă rog, şi-mi dau toată silinţa de a-l asculta. Orice mi s-ar întâmpla în viaţă, voi căuta să fiu cât mai aproape de el, căci atunci sunt sigur că nu mă va părăsi nici el.
- Cine vrea să pună vreo întrebare în legătură cu cele ce aţi auzit citindu-se în sfânta Evanghelie?
Atunci o elevă, s-a ridicat în picioare şi a spus:
- Dacă Isus este Dumnezeu şi ştie toate, el ştia şi cele ce se vorbea despre dânsul. Atunci de ce i-a mai întrebat şi pe apostoli că „Cine zic oamenii că sunt eu?”.
Atunci preotul i-a invitat pe elevi să răspundă la această întrebare a colegei lor, şi aşa cum era şi de aşteptat, răspunsurile au fost diferite.
Dintre toate cel mai mult a plăcut răspunsul unuia dintre elevi, care a spus:
- După părerea mea, Isus s-a purtat cu apostolii exact aşa cum se poartă profesorul cu elevii lui în şcoală. Spre exemplu, la istorie domnia sa ne întreabă dacă ştim datele exacte a bătăliilor cu turcii, cu tătarii, cu ungurii, cu nemţii... El ştie bine toate acestea, însă dacă îi întreabă şi pe elevi, asta o face numai pentru a controla cunoştinţele lor şi pentru a şi le fixa în memorie.
Apostolii au răspuns prompt la întrebarea lui Isus din cele ce-şi aminteau ei că auziseră spunându-se despre Învăţătorul lui: cum că unii ziceau că este Ioan Botezătorul, alţii cum că ar fi Ilie prorocul, iar în cele din urmă unii mai spuneau că Isus ar fi vreunul din prorocii din vechime, reîntors la viaţă.
După aceea, Isus i-a mai întrebat: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”
La întrebarea aceasta apostolii nu puteau răspunde tot cu atâta uşurinţă, şi tăceau. Fără îndoială, Isus era pentru ei cineva mult mai mare şi mai vrednic de admiraţie, dar cine anume, asta era greu de spus. Atunci cu toţii şi-au aruncat privirile spre Petru, pentru că el era cel mai mare dintre ei, şi el trebuia să răspundă.
De fapt. Petru a vorbit în numele tuturor şi a spus că Isus este Cristos, Mesia, Mântuitorul cel făgăduit de Dumnezeu, pentru că prorocii au predicat numai, dar care mai apoi, împreună cu tot poporul lui Israel, şi ei au aşteptat venirea lui Mesia pe lume.
Părerile oamenilor referitoare la Isus, aşa cum le-au prezentat apostolii, erau nişte păreri pozitive, pentru că oamenii îi cunoşteau măreţia şi autoritatea. Însă noi ştim din Evanghelii că mai existau şi unele păreri negative despre Isus. Fără îndoială că apostolii le cunoşteau şi pe acelea, dar din dragoste şi din respect faţă de Învăţătorul lor, nu i le-au mai spus.
Unii dintre iudei, mai ales cărturarii şi fariseii susţineau că Isus, cu învăţătura lui îi îmbrobodeşte pe oameni, cu alte cuvinte îi prosteşte, spunând că el este Fiul lui Dumnezeu; alţii susţineau că Isus ar fi un hulitor de cele sfinte şi posedat de duhul cel rău.
Chiar şi în zilele noastre care ştiu prea bine că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea bârfesc şi îl înjură.
O elevă din clasele inferioare, fiica unei familii bune creştine, se duse într-o zi la o colegă de a ei, a cărei părinţi erau atei, necredincioşi. În timpul conversaţiei din casa aceea, i-a fost dat să audă, cum că Domnul Cristos nu a fost Dumnezeu, că Evanghelia este împotriva progresului, a civilizaţiei, şi că oamenii care se mai duc la biserică sunt nişte înapoiaţi, nişte nebuni...
Fata aceasta, micuţă fiind, nu ştia cum să vorbească şi să discute cu oamenii adulţi, cu atât mai mult cu cât acesta era primul ei contact cu nişte oameni necredincioşi. Şi-a pus la inimă conversaţia auzită, şi toată noaptea nu a putut dormi, gândindu-se: Pentru ce mai există şi asemenea oameni care nu vor să creadă în Isus? Şi dacă nu cred în el, pentru ce îl bârfesc şi îl înjură?
De obicei, aceasta se întâmplă pentru că asemenea oameni nu-l cunosc bine pe Isus, din cauză că nu i-au citit Evanghelia şi nu au meditat-o. Ei cunosc creştinismul numai pe dinafară pentru că au văzut o procesiune, ori poate pentru că au observat faptele mai puţin civilizate a unor creştini nevrednici de numele de creştin.
Mai există şi un alt soi de oameni care nu cred în Isus, din cauză că învăţătura lui îi incomodează. Citind Evanghelia unii ca aceştia observă că Isus osândeşte egoismul, păcatul, războaiele, divorţul, beţiile, faptele necurate, etc. Şi pentru că nu vor să-şi schimbe viaţa, ei nu primesc învăţătura lui Cristos.
Charles de Foucauld s-a născut în Franţa dintr-o familie catolică. Părinţii îi muriseră pe când el mai era încă mic, şi prin grija unor rude apropiate a făcut prima sfântă Împărtăşanie. Când era aşa cam de vârsta voastră, el mai credea în Cristos, dar mai apoi vagabondând de la un Colegiu la altul, printre oameni necredincioşi, el şi-a pierdut credinţa. De la vârsta de 14 ani n-a mai păşit pragul nici unei biserici şi nici nu s-a mai apropiat de sfintele sacramente.
Odată cu pierderea credinţei, nici de poruncile lui Dumnezeu n-a mai vrut să ştie. În loc să studieze serios se ţinea numai de chefuri şi de petreceri cu tovarăşii de teapa lui... În cele din urmă s-a împrietenit cu o fată, cu care a trăit necununat nici civil şi nici bisericeşte.
Datorită extraordinarelor sale calităţi, în cele din urmă a reuşit să se înscrie la o şcoală militară. Mai apoi, travestit în rabin a cutreierat în lung şi-n lat tot Marocul, necunoscut oarecum europenilor până atunci. A întocmit primele hărţi geografice a acelei ţări, pentru care Franţa l-a răsplătit cu o medalie de aur.
Atât în Maroc cât şi în Anglia, a avut ocazia să admire religiozitatea musulmanilor, care, la ora fixată pentru rugăciune, cu toţii cădeau cu faţa la pământ, pentru a se închina... Nisipurile nesfârşite ale Saharei îl făceau să-şi îndrepte gândul către Creatorul lumii... De abia atunci a înţeles el să gândească şi să trăiască o viaţă cinstită şi ordonată.
Reîntors în Franţa, s-a dus să-şi vadă sora, şi în vreme ce-i povestea succesele pe tărâm ştiinţific, micuţa lui nepoţica l-a întrebat: „Nene, dacă spui că ai făcut lucruri atât de mari pentru Franţa, pentru omenire, dar pentru Dumnezeu ce-ai făcut? La această întrebare, pusă de o copilă, Charles n-a mai spus nimic, şi începu să se ruşineze de felul lui de viaţă de până atunci. Prin meritele surorii lui, a nepoţelei şi a domnului Nuvelin din Paris, Charles s-a convertit şi s-a spovedit pentru prima dată după 12 ani.
Acum credea în Isus şi căuta să trăiască în cea mai strânsă prietenie cu el. Dorea să-l facă cunoscut şi iubit şi de alţii, din care cauză s-a călugărit şi a fost sfinţit preot. S-a dus în Sahara unde a trăit printre musulmani mai bine de zece ani, pe care-i ajuta şi pe care-i trata ca pe nişte adevăraţi fraţi şi ca pe adevărate surori. Prefera să i se spună: „fratele universal”, adică fratele tuturor oamenilor pe care-i întâlnea. În anul 1916 a fost martirizat şi nu peste multă vreme va fi declarat sfânt.
Ce învăţătură putem trage noi din istorisirea vieţii lui Charles de Foucauld?
Mai întâi de toate putem învăţa că din cauza prieteniilor rele, chiar şi copiii cei buni pot să nu mai creadă în Isus, să nu mai vină la biserică şi să nu mai observe poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, în vreme ce convieţuirea printre creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu ne ajută la recâştigarea şi la păstrarea credinţei. Deci, şi voi, dragi copii, prin purtarea voastră şi prin cuvintele voastre puteţi fi de mare folos colegilor şovăielnici ori necredincioşi de a crede în Isus şi în a-l iubi. Dar, pentru a putea deveni cu toţii nişte buni apostoli, mai întâi de toate trebuie să cunoaşteţi bine învăţătura lui Isus şi să o practicaţi.
În timpul unei lecţii de religie, preotul a întrebat: „Cine este Isus Cristos?” Iar copii au răspuns: „Isus este Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi” „Este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om şi care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră!”
- Excelente sunt răspunsurile acestea, spuse preotul, dar pe acestea le-aţi mai spus şi altădată, pentru că le-aţi învăţat la catehism. Acum, scrieţi ce vă dictez eu şi tot în scris să-mi daţi răspunsurile:
1. Cine este Isus Cristos pentru mine?
2. Ce părere am eu despre dânsul?
Iată şi câteva din răspunsurile primite:
- Isus este prietenul meu.
- Isus este acela către care eu mă rog, şi-mi dau toată silinţa de a-l asculta. Orice mi s-ar întâmpla în viaţă, voi căuta să fiu cât mai aproape de el, căci atunci sunt sigur că nu mă va părăsi nici el.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu