Cu două duminici în urmă am auzit cum cei doi apostoli: Iacob şi Ioan, voiau ca să ceară de la Dumnezeu foc din cer, pentru ca să-i pedepsească pe samaritenii care nu voiau să-i găzduiască pentru o noapte. Isus îi dojenise sfătuindu-i că ei trebuie să-i iubească şi pe samariteni, oameni consideraţi de iudei ca eretici şi duşmani. Evanghelia de astăzi ne face să înţelegem că atunci când Isus a auzit întrebarea cărturarului: „Oare este aproapele meu?”, a înţeles că este vorba despre o îndoială comună a multora dintre evrei, cum că toţi oamenii, deci şi samaritenii cei dispreţuiţi, sunt aproapele nostru, şi aceasta îl făcu să povestească parabola Samariteanului Milostiv.
Aceasta este una din parabolele cele mai frumoase. Acţiunea se desfăşoară pe drumul cel mare care duce de la Ierusalim, la Ierihon. Ierusalimul se află la o altitudine de 806 metri de la nivelul Mării, iar Ierihonul se află sub nivelul Mării cu 250 metri. Aşadar, cel care călătoreşte de la Ierusalim la Ierihon, trebuie să coboare mai bine de un kilometru.
Pe cele două laturi ale drumului, sunt peşteri, râpe şi prăpăstii, nu puţine la număr. Pe vremea lui Isus, acela era locul unde se ascundeau tâlharii, care atacau călătorii şi mai ales caravanele negustorilor.
Isus povesteşte ceea ce i s-a întâmplat unuia dintre aceştia. Tâlharii i-au întins o cursă, în care, de fapt, a şi căzut. Apoi, l-au bătut zdravăn, i-au luat tot de a avut marfă şi bani, şi l-au lăsat mai mult mort, la marginea drumului.
Nu mult după aceea au trecut pe acolo un preot şi un levit, adică, un fel de dascăl, cum am spune noi. Aceştia s-au uitat la dânsul, şi, poate că l-au şi compătimit, dar din nefericire nu l-au ajutat cu nimic, şi şi-au continuat drumul! Poate că se grăbeau să ajungă cât mai repede la templu, pentru slujbă, cu gândul că s-or mai afla şi alţii, mai puţin grăbiţi decât ei, pentru a-i da o mână de ajutor acelui nefericit. Sau poate că-şi închipuiau că omul acela nu ar fi evreu, adică vreun păgân sau vreun samaritean, adică un necurat, de care nu era învoit să se atingă nici un evreu, cu atât mai puţin preotul ori levitul.
Numai samariteanul s-a îngrijit de omul căzut în mâna tâlharilor. El n-a mai ţinut cont de religie şi nici de naţionalitate. I-a spălat rănile, l-a bandajat, l-a pus pe dobitocul lui, cu care l-a dus la un han şi s-a îngrijit de dânsul în ziua aceea. Iar a doua zi, mai înainte de plecare, i-a dat hangiului o sumă de bani, cu rugămintea ca să aibă grijă de omul acela, şi, orice va mai cheltui în plus, la reîntoarcere, el îi va achita totul.
La sfârşitul parabolei Isus a întrebat: „Oare dintre aceştia trei care vi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” Vrând-nevrând, învăţatul în lege a trebuit să răspundă că samariteanul era acela. Prin această parabolă Isus a vrut să ne înveţe că aproapele nostru sunt toţi oamenii, deci şi duşmanii. În felul acesta Isus a subliniat adevărul evanghelic, după care noi toţi avem obligaţia de a ajuta pe fiecare om căzut în nenorocire.
Nicoleta era o fată de 11 ani care frecventa una din şcolile elementare din Milano, numită „Maria Neprihănită”, condusă de surori. Tatăl ei era un bijutier bogat. Mai avea doi fraţi şi o surioară. În una din zile a auzit povestindu-se la şcoală parabola Samariteanului Milostiv. I-a plăcut mult această parabolă şi îşi zicea în inima ei: „Aşa ceva se putea întâmpla numai pe vremea aceea, şi, numai unor oameni adulţi, nu şi în zilele noastre când omenirea a ajuns la aşa o civilizaţie, şi mai ales copiilor de vârsta mea!” Nu ştia, sărmana, că un fapt asemănător , se va petrece chiar şi cu dânsa!
Într-o dimineaţă mergea la şcoală împreună cu surioara ei Graziella, şi a fost răpită de patru tâlhari mascaţi... După aceea, bandiţii au telefonat părinţilor să pregătească vreo câteva milioane dacă vor să-şi mai vadă fata vie şi sănătoasă.
Părinţii fetei cu toate că erau bogaţi au trebuit să mai împrumute ceva bani pentru a-şi putea răscumpăra fiica, pe care i-a depus într-un anumit loc indicat de tâlhari. După 19 zile tâlharii au eliberat-o pe Nicoleta, la timp de noapte, lăsând-o pe drumul pustiu, departe de locuinţele oamenilor. Copila tremura de frică şi de frig, pentru că era îmbrăcată numai cu o salopetă, şi mai ales că aceea era o noapte de decembrie. Între timp, reuşi să-şi dezlege mâinile, pentru că bandiţii o lăsaseră acolo cu mâinile legate şi legată la ochi.
Nu ştia unde se află, şi aşa stătu o bucată de vreme la marginea drumului, încercând să oprească vreo maşină, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie, pentru a nu-şi crea, oamenii, probleme. Printre toţi oamenii aceia ea nu a aflat nici un samaritean milostiv, aşa cum aflase omul cel căzut printre tâlhari pe drumul Ierihonului.
În cele din urmă, luându-şi inima în dinţi a plecat aşa într-o doară, nici ea nu ştia încotro merge, dar după o bucată bună de drum a dat de o casă mare. La miez de noapte, a încercat să sune şi să bată în poartă, dar nimeni nu-i răspundea. Locatarii acelei case dormeau ori poate le era teamă să iasă din cauza vreunei surprize neplăcute. În cele din urmă, o doamnă în vârstă de la etajul doi coborî, şi în câteva cuvinte, copila îi spuse ce-i cu dânsa şi de ce se află acolo la o oră atât de târzie. Doamna aceea, o luă şi o duse în casă, îi dădu ceva de-ale mâncării, ca să se mai întremeze. Între timp îi pregăti o baie, apoi telefonă la poliţie şi părinţilor ei.
Şi cu aceasta, trista întâmplare a Nicoletei luă sfârşit, care s-a şi reîntors la şcoala surorilor. Acum, Nicoleta, înţelegea mai bine parabola Samariteanului Milostiv, pentru că o trăise în toată cruzimea ei.
Nu ştiu dacă în viaţa voastră veţi da peste un călător prădat şi bătut, părăsit la marginea drumului undeva de locuinţe omeneşti, dar sunt absolut sigur că veţi întâlni colegi şi colege aflaţi în situaţii critice, când vă veţi putea asuma rolul de samaritean milostiv, faţă de aceştia sau faţă de acestea. Spre exemplu, acesta ar putea fi un elev timid, fricos, din cauză că părinţii îi sunt divorţaţi şi că el nu mai are nici un sprijin în lume...
Mulţi dintre copii sunt indiferenţi în faţa unor astfel de probleme, şi de multe ori îl mai umilesc şi ei pe colegul lor nefericit. Uşor este să râzi şi să-ţi baţi joc de cei slabi lipsiţi de apărare. Dorinţa lui Isus este de a veni în ajutorul unor astfel de copii. El doreşte să le spuneţi o vorbă bună şi să-i ajutaţi, după posibilităţi.
De obicei, bunătatea începe a se învăţa în propria familie printr-o exercitare continuă cu fraţii, cu surorile, cu părinţii şi cu rudele cele mai apropiate.
În una din zile, o doamnă întâlni pe stradă o fată cam de 11 ani, care ducea pe spate un copil cam de vreo trei ani, pe care o întrebă:
- Nu-i prea greu pentru tine, copilul acesta să-l duci pe spate?
- Prea greu? Cum să fie greu? Ăsta-i fratele meu - răspunse copila.
Desigur, că şi vouă vi se va prezenta ocazia de a veghea la căpătâiul vreunei rude bolnave, când îi veţi putea alina durerea prin vreun serviciu oarecare.
Sfinţii şi părinţii Bisericii îl numesc pe Isus „Samariteanul milostiv”. Pentru ce? Pentru că se îngrijeşte de oameni şi le vindecă rănile pricinuite de mânie, de ură, de invidie şi de toată gama nefastă a păcatelor. El ne vindecă şi sufletele noastre rănite de păcat... Aceasta o face în timpul spovezii şi tot de atâtea ori când ne spovedim şi-i cerem iertare. Cea mai bună metodă pentru a-i arăta recunoştinţa este dragostea pe care trebuie s-o avem faţă de cunoscuţii şi de prietenii noştri, faţă de toţi oamenii.
Aceasta este una din parabolele cele mai frumoase. Acţiunea se desfăşoară pe drumul cel mare care duce de la Ierusalim, la Ierihon. Ierusalimul se află la o altitudine de 806 metri de la nivelul Mării, iar Ierihonul se află sub nivelul Mării cu 250 metri. Aşadar, cel care călătoreşte de la Ierusalim la Ierihon, trebuie să coboare mai bine de un kilometru.
Pe cele două laturi ale drumului, sunt peşteri, râpe şi prăpăstii, nu puţine la număr. Pe vremea lui Isus, acela era locul unde se ascundeau tâlharii, care atacau călătorii şi mai ales caravanele negustorilor.
Isus povesteşte ceea ce i s-a întâmplat unuia dintre aceştia. Tâlharii i-au întins o cursă, în care, de fapt, a şi căzut. Apoi, l-au bătut zdravăn, i-au luat tot de a avut marfă şi bani, şi l-au lăsat mai mult mort, la marginea drumului.
Nu mult după aceea au trecut pe acolo un preot şi un levit, adică, un fel de dascăl, cum am spune noi. Aceştia s-au uitat la dânsul, şi, poate că l-au şi compătimit, dar din nefericire nu l-au ajutat cu nimic, şi şi-au continuat drumul! Poate că se grăbeau să ajungă cât mai repede la templu, pentru slujbă, cu gândul că s-or mai afla şi alţii, mai puţin grăbiţi decât ei, pentru a-i da o mână de ajutor acelui nefericit. Sau poate că-şi închipuiau că omul acela nu ar fi evreu, adică vreun păgân sau vreun samaritean, adică un necurat, de care nu era învoit să se atingă nici un evreu, cu atât mai puţin preotul ori levitul.
Numai samariteanul s-a îngrijit de omul căzut în mâna tâlharilor. El n-a mai ţinut cont de religie şi nici de naţionalitate. I-a spălat rănile, l-a bandajat, l-a pus pe dobitocul lui, cu care l-a dus la un han şi s-a îngrijit de dânsul în ziua aceea. Iar a doua zi, mai înainte de plecare, i-a dat hangiului o sumă de bani, cu rugămintea ca să aibă grijă de omul acela, şi, orice va mai cheltui în plus, la reîntoarcere, el îi va achita totul.
La sfârşitul parabolei Isus a întrebat: „Oare dintre aceştia trei care vi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” Vrând-nevrând, învăţatul în lege a trebuit să răspundă că samariteanul era acela. Prin această parabolă Isus a vrut să ne înveţe că aproapele nostru sunt toţi oamenii, deci şi duşmanii. În felul acesta Isus a subliniat adevărul evanghelic, după care noi toţi avem obligaţia de a ajuta pe fiecare om căzut în nenorocire.
Nicoleta era o fată de 11 ani care frecventa una din şcolile elementare din Milano, numită „Maria Neprihănită”, condusă de surori. Tatăl ei era un bijutier bogat. Mai avea doi fraţi şi o surioară. În una din zile a auzit povestindu-se la şcoală parabola Samariteanului Milostiv. I-a plăcut mult această parabolă şi îşi zicea în inima ei: „Aşa ceva se putea întâmpla numai pe vremea aceea, şi, numai unor oameni adulţi, nu şi în zilele noastre când omenirea a ajuns la aşa o civilizaţie, şi mai ales copiilor de vârsta mea!” Nu ştia, sărmana, că un fapt asemănător , se va petrece chiar şi cu dânsa!
Într-o dimineaţă mergea la şcoală împreună cu surioara ei Graziella, şi a fost răpită de patru tâlhari mascaţi... După aceea, bandiţii au telefonat părinţilor să pregătească vreo câteva milioane dacă vor să-şi mai vadă fata vie şi sănătoasă.
Părinţii fetei cu toate că erau bogaţi au trebuit să mai împrumute ceva bani pentru a-şi putea răscumpăra fiica, pe care i-a depus într-un anumit loc indicat de tâlhari. După 19 zile tâlharii au eliberat-o pe Nicoleta, la timp de noapte, lăsând-o pe drumul pustiu, departe de locuinţele oamenilor. Copila tremura de frică şi de frig, pentru că era îmbrăcată numai cu o salopetă, şi mai ales că aceea era o noapte de decembrie. Între timp, reuşi să-şi dezlege mâinile, pentru că bandiţii o lăsaseră acolo cu mâinile legate şi legată la ochi.
Nu ştia unde se află, şi aşa stătu o bucată de vreme la marginea drumului, încercând să oprească vreo maşină, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie, pentru a nu-şi crea, oamenii, probleme. Printre toţi oamenii aceia ea nu a aflat nici un samaritean milostiv, aşa cum aflase omul cel căzut printre tâlhari pe drumul Ierihonului.
În cele din urmă, luându-şi inima în dinţi a plecat aşa într-o doară, nici ea nu ştia încotro merge, dar după o bucată bună de drum a dat de o casă mare. La miez de noapte, a încercat să sune şi să bată în poartă, dar nimeni nu-i răspundea. Locatarii acelei case dormeau ori poate le era teamă să iasă din cauza vreunei surprize neplăcute. În cele din urmă, o doamnă în vârstă de la etajul doi coborî, şi în câteva cuvinte, copila îi spuse ce-i cu dânsa şi de ce se află acolo la o oră atât de târzie. Doamna aceea, o luă şi o duse în casă, îi dădu ceva de-ale mâncării, ca să se mai întremeze. Între timp îi pregăti o baie, apoi telefonă la poliţie şi părinţilor ei.
Şi cu aceasta, trista întâmplare a Nicoletei luă sfârşit, care s-a şi reîntors la şcoala surorilor. Acum, Nicoleta, înţelegea mai bine parabola Samariteanului Milostiv, pentru că o trăise în toată cruzimea ei.
Nu ştiu dacă în viaţa voastră veţi da peste un călător prădat şi bătut, părăsit la marginea drumului undeva de locuinţe omeneşti, dar sunt absolut sigur că veţi întâlni colegi şi colege aflaţi în situaţii critice, când vă veţi putea asuma rolul de samaritean milostiv, faţă de aceştia sau faţă de acestea. Spre exemplu, acesta ar putea fi un elev timid, fricos, din cauză că părinţii îi sunt divorţaţi şi că el nu mai are nici un sprijin în lume...
Mulţi dintre copii sunt indiferenţi în faţa unor astfel de probleme, şi de multe ori îl mai umilesc şi ei pe colegul lor nefericit. Uşor este să râzi şi să-ţi baţi joc de cei slabi lipsiţi de apărare. Dorinţa lui Isus este de a veni în ajutorul unor astfel de copii. El doreşte să le spuneţi o vorbă bună şi să-i ajutaţi, după posibilităţi.
De obicei, bunătatea începe a se învăţa în propria familie printr-o exercitare continuă cu fraţii, cu surorile, cu părinţii şi cu rudele cele mai apropiate.
În una din zile, o doamnă întâlni pe stradă o fată cam de 11 ani, care ducea pe spate un copil cam de vreo trei ani, pe care o întrebă:
- Nu-i prea greu pentru tine, copilul acesta să-l duci pe spate?
- Prea greu? Cum să fie greu? Ăsta-i fratele meu - răspunse copila.
Desigur, că şi vouă vi se va prezenta ocazia de a veghea la căpătâiul vreunei rude bolnave, când îi veţi putea alina durerea prin vreun serviciu oarecare.
Sfinţii şi părinţii Bisericii îl numesc pe Isus „Samariteanul milostiv”. Pentru ce? Pentru că se îngrijeşte de oameni şi le vindecă rănile pricinuite de mânie, de ură, de invidie şi de toată gama nefastă a păcatelor. El ne vindecă şi sufletele noastre rănite de păcat... Aceasta o face în timpul spovezii şi tot de atâtea ori când ne spovedim şi-i cerem iertare. Cea mai bună metodă pentru a-i arăta recunoştinţa este dragostea pe care trebuie s-o avem faţă de cunoscuţii şi de prietenii noştri, faţă de toţi oamenii.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu