Maria, Marta şi fratele lor, Lazăr, erau prietenii lui Isus, care, deseori îl primeau cu drag în casa lor. Ocaziile nu lipseau, pentru că Betania, acolo unde locuiau ei, se afla numai la trei kilometri de Ierusalim. Aşa se face că Isus atunci când se simţea obosit şi mai ales în trecerea lui spre cetatea sfântă, se abătea şi pe la casa aceasta ospitalieră pentru a se mai odihni.
În evanghelia de astăzi, sfântul Luca descrie una din aceste vizite la Betania, pentru care trebuie să-i fim recunoscători. Intrând el în casa prietenilor, aceştia i-au oferit mai întâi apă şi toate cele de trebuinţă pentru a-şi spăla mâinile şi picioarele prăfuite de drumul cel lung. Pe vremea aceea drumurile nu erau asfaltate ca în zilele noastre. Apoi, cele două surori îl invitară să se odihnească.
Probabil că în ziua aceea Lazăr nu era acasă, pentru că de data aceasta evanghelistul nu ne spune nimic despre dânsul. Maria s-a aşezat la picioarele lui Isus, exact aşa cum obişnuiau ucenicii rabinilor, care se aşezau la picioarele rabinilor pe nişte rogojini sau chiar pe pământul gol, pentru a le asculta învăţătura. Isus, vorbea degajat cu Maria, pe care o învăţa calea Domnului.
Între timp, Marta lucra de zor la bucătărie pentru a pregăti un prânz ceva mai deosebit. Pregătise ea multe mese mari, ca la sărbători, cu oameni mai mulţi ori mai puţini, dar de data aceasta voia cu tot dinadinsul să se depăşească pe ea însăşi. Preocupată cu tot ceea ce avea de făcut, la un moment dat se adresă lui Isus cu scopul de a o trimite pe Maria ca s-o ajute. Însă, Isus o dojeni oarecum pe Marta, în vreme ce Maria rămase şi pe mai departe la picioarele lui Isus.
Pentru ce a dojenit-o Isus pe Marta? Poate pentru că dădea prea multă atenţie pregătirii prânzului? Voia el ca Maria să rămână la picioarele lui, să-l asculte şi să se roage, fără să se mai ocupe de treburile casei? Nu. Categoric nu. Însuşi Isus muncise ani şi ani la dulgherie, şi îi îndemna pe oameni să muncească. Aşadar, pentru ce de data aceasta nu-i dădea dreptate Martei? Asta numai din cauză că Marta credea că pregătirea prânzului era lucrul cel mai interesant, chiar şi decât ascultarea învăţăturilor sale.
Isus nu dispreţuieşte nici câtuşi de puţin munca Martei, întrucât de mai multe ori se bucurase de ospitalitatea ei. Chiar şi în ziua aceea a mâncat din cele pregătite de dânsa şi i-a mulţumit pentru toată grija şi osteneala depusă, dar mai ales pentru afecţiunea ei. Cu toate acestea, pentru Isus tot mai mult valora învăţătura decât cel mai mare banchet posibil. Mai bucuros ar fi fost dacă ar fi văzut-o şi pe Marta la picioarele sale, iar după aceea să se mulţumească chiar şi numai cu o gustare simplă.
Marta era prietena lui Isus, şi prietenilor trebuie spus totdeauna adevărul, chiar şi în cazul când acesta este mai puţin plăcut... Desigur, trebuie procedat cu delicateţe, şi nu de faţă cu alţi oameni, mai ales dacă aceştia sunt străini familiei. Desigur că şi Isus o înştiinţase pe Marta cu multă delicateţe, şi poate chiar cu zâmbetul pe buze, ceea ce putem deduce din însăşi cuvintele sale: „Marta, Marta...!”
Multe sunt şi în zilele noastre stăpânele caselor, aşa cum era Marta pe vremuri, care este şi patroana lor. De multe ori, duminica sau la anumite sărbători şi prin casele noastre vin musafiri, vin oaspeţi. Atunci mama nu mai merge la biserică pentru că trebuie să pregătească mai multe feluri de bucate, desigur, nu pentru Isus, aşa ca Marta, ci pentru oaspeţi. Deseori, chiar şi câte una dintre voi, fetelor, trebuie să rămâneţi acasă pentru a da o mână de ajutor. Participarea la sfânta liturghie, ascultarea evangheliei lui Isus, vi se pare un lucru mai puţin important decât o mâncare bună.
Uneori nici băieţii nu merg la biserică sub diferite pretexte: ba că au nişte lecţii de învăţat, ba că astăzi este la televizor un meci interesant, etc... Sfânta liturghie şi cuvintele lui Isus li se par mai puţin importante decât munca şi distracţiile.
Unor asemenea băieţi şi fete, Isus le adresează aceleaşi cuvinte, pe care le-a adresat Martei: „De multe, chiar de prea multe lucruri vă ocupaţi, însă voi nici nu vreţi să ştiţi de lucrul cel mai important...”.
A da o mână de ajutor mamei la bucătărie, nu-i un lucru rău, însă asta nu în timpul liturghiei, care aşa cum ştiţi, nu durează decât un ceas... Aveţi destul timp şi după aceea! Totul se poate face atunci când ştii să drămuieşti bine timpul. Participarea la liturghie în zilele de duminică ori de sărbătoare şi cele câteva minute de rugăciune seara şi dimineaţa, vă vor ajuta foarte mult să vă reculegeţi spre a vă putea întrebuinţa bine timpul pentru ca să vă puteţi îndeplini bine toate datoriile.
Şase elevi dintr-o şcoală catolică din Anglia, între 13 şi 15 ani, s-au hotărât să exploreze o mină veche şi părăsită. Aşa cum era de aşteptat, ei s-au rătăcit prin labirintul de galerii al minei. După ce au tot umblat ei preţ de câteva ore, în cele din urmă şi-au dat seama că situaţia era disperată. Hrana li se împuţinase, iar cele câteva lumânări pe care le mai aveau erau pe sfârşite. În cele din urmă ajunseră într-o galerie ceva mai mare. Acolo au îngenuncheat şi au început să spună Rozariul. Rugăciunea aceasta i-a calmat şi i-a încurajat.
La un moment dat, unul dintre ei zări o gaură în peretele hubei, dar nu mai mare decât grosimea unui creion, care mergea în sus, şi spuse: „Această gaură trebuie să fie făcută de un vierme, ceea ce înseamnă că nu suntem departe de suprafaţa pământului”. Elevii aceştia învăţaseră la şcoală că nici un vierme nu coboară mai mult de cincisprezece picioare în pământ.
Atunci începură să sape în acea direcţie trasată de vierme. Munceau băieţii cu rândul câte un sfert de oră: unul săpa pământul, altul ţinea lumânarea, iar ceilalţi se rugau cu glas tare. După câteva ceasuri de muncă încordată ajunseră la suprafaţă, simţind boarea proaspătă a aerului reconfortant, în vreme ce admirau bolta înstelată a cerului. „Mulţumim lui Dumnezeu, suntem salvaţi!” strigară cu toţii într-un glas. Erau fericiţi atât ei cât şi părinţii lor, care îi aşteptau îngrijoraţi.
Noi nu ne putem pronunţa dacă salvarea acelor copii a fost sau nu a fost un fapt extraordinar, însă un lucru este absolut sigur: ei s-au purtat ca nişte adevăraţi creştini, şi-au unit munca cu rugăciunea. Rugăciunea le-a dat liniştea sufletească, şi numai aşa au putut ieşi la suprafaţă din acea mină părăsită.
Poate veţi spune că aceasta a fost una din acele întâmplări rare. Însă viaţa voastră nu este oare una din acele întâmplări unice pe care Dumnezeu v-a dat-o ca s-o trăiţi, şi, care odată şi odată se va sfârşi? Toţi oamenii trebuie să trăiască în mod înţelept, cu curaj şi cât mai frumos. Rugăciunea vă va ajuta şi va fi pentru voi un moment de odihnă şi de reflecţii asupra vieţii, pe care după ce aţi revăzut-o cu seninătate în faţa lui Dumnezeu să faceţi îndreptările de rigoare. Aceasta, pentru că erorile şi rătăcirile, fac şi acestea parte din viaţa fiecărui om.
De obicei, în viaţa noastră, se află Marta, care munceşte şi care ar vrea să ocupe primul loc. Ea ar vrea să limiteze şi să îngrădească cât mai mult activitatea Mariei, adică rugăciunea făcută la picioarele lui Isus... De aceea să ne rugăm mult şi bine pentru a înţelege necesitatea rugăciunii, aşa cum a înţeles-o Maria.
În evanghelia de astăzi, sfântul Luca descrie una din aceste vizite la Betania, pentru care trebuie să-i fim recunoscători. Intrând el în casa prietenilor, aceştia i-au oferit mai întâi apă şi toate cele de trebuinţă pentru a-şi spăla mâinile şi picioarele prăfuite de drumul cel lung. Pe vremea aceea drumurile nu erau asfaltate ca în zilele noastre. Apoi, cele două surori îl invitară să se odihnească.
Probabil că în ziua aceea Lazăr nu era acasă, pentru că de data aceasta evanghelistul nu ne spune nimic despre dânsul. Maria s-a aşezat la picioarele lui Isus, exact aşa cum obişnuiau ucenicii rabinilor, care se aşezau la picioarele rabinilor pe nişte rogojini sau chiar pe pământul gol, pentru a le asculta învăţătura. Isus, vorbea degajat cu Maria, pe care o învăţa calea Domnului.
Între timp, Marta lucra de zor la bucătărie pentru a pregăti un prânz ceva mai deosebit. Pregătise ea multe mese mari, ca la sărbători, cu oameni mai mulţi ori mai puţini, dar de data aceasta voia cu tot dinadinsul să se depăşească pe ea însăşi. Preocupată cu tot ceea ce avea de făcut, la un moment dat se adresă lui Isus cu scopul de a o trimite pe Maria ca s-o ajute. Însă, Isus o dojeni oarecum pe Marta, în vreme ce Maria rămase şi pe mai departe la picioarele lui Isus.
Pentru ce a dojenit-o Isus pe Marta? Poate pentru că dădea prea multă atenţie pregătirii prânzului? Voia el ca Maria să rămână la picioarele lui, să-l asculte şi să se roage, fără să se mai ocupe de treburile casei? Nu. Categoric nu. Însuşi Isus muncise ani şi ani la dulgherie, şi îi îndemna pe oameni să muncească. Aşadar, pentru ce de data aceasta nu-i dădea dreptate Martei? Asta numai din cauză că Marta credea că pregătirea prânzului era lucrul cel mai interesant, chiar şi decât ascultarea învăţăturilor sale.
Isus nu dispreţuieşte nici câtuşi de puţin munca Martei, întrucât de mai multe ori se bucurase de ospitalitatea ei. Chiar şi în ziua aceea a mâncat din cele pregătite de dânsa şi i-a mulţumit pentru toată grija şi osteneala depusă, dar mai ales pentru afecţiunea ei. Cu toate acestea, pentru Isus tot mai mult valora învăţătura decât cel mai mare banchet posibil. Mai bucuros ar fi fost dacă ar fi văzut-o şi pe Marta la picioarele sale, iar după aceea să se mulţumească chiar şi numai cu o gustare simplă.
Marta era prietena lui Isus, şi prietenilor trebuie spus totdeauna adevărul, chiar şi în cazul când acesta este mai puţin plăcut... Desigur, trebuie procedat cu delicateţe, şi nu de faţă cu alţi oameni, mai ales dacă aceştia sunt străini familiei. Desigur că şi Isus o înştiinţase pe Marta cu multă delicateţe, şi poate chiar cu zâmbetul pe buze, ceea ce putem deduce din însăşi cuvintele sale: „Marta, Marta...!”
Multe sunt şi în zilele noastre stăpânele caselor, aşa cum era Marta pe vremuri, care este şi patroana lor. De multe ori, duminica sau la anumite sărbători şi prin casele noastre vin musafiri, vin oaspeţi. Atunci mama nu mai merge la biserică pentru că trebuie să pregătească mai multe feluri de bucate, desigur, nu pentru Isus, aşa ca Marta, ci pentru oaspeţi. Deseori, chiar şi câte una dintre voi, fetelor, trebuie să rămâneţi acasă pentru a da o mână de ajutor. Participarea la sfânta liturghie, ascultarea evangheliei lui Isus, vi se pare un lucru mai puţin important decât o mâncare bună.
Uneori nici băieţii nu merg la biserică sub diferite pretexte: ba că au nişte lecţii de învăţat, ba că astăzi este la televizor un meci interesant, etc... Sfânta liturghie şi cuvintele lui Isus li se par mai puţin importante decât munca şi distracţiile.
Unor asemenea băieţi şi fete, Isus le adresează aceleaşi cuvinte, pe care le-a adresat Martei: „De multe, chiar de prea multe lucruri vă ocupaţi, însă voi nici nu vreţi să ştiţi de lucrul cel mai important...”.
A da o mână de ajutor mamei la bucătărie, nu-i un lucru rău, însă asta nu în timpul liturghiei, care aşa cum ştiţi, nu durează decât un ceas... Aveţi destul timp şi după aceea! Totul se poate face atunci când ştii să drămuieşti bine timpul. Participarea la liturghie în zilele de duminică ori de sărbătoare şi cele câteva minute de rugăciune seara şi dimineaţa, vă vor ajuta foarte mult să vă reculegeţi spre a vă putea întrebuinţa bine timpul pentru ca să vă puteţi îndeplini bine toate datoriile.
Şase elevi dintr-o şcoală catolică din Anglia, între 13 şi 15 ani, s-au hotărât să exploreze o mină veche şi părăsită. Aşa cum era de aşteptat, ei s-au rătăcit prin labirintul de galerii al minei. După ce au tot umblat ei preţ de câteva ore, în cele din urmă şi-au dat seama că situaţia era disperată. Hrana li se împuţinase, iar cele câteva lumânări pe care le mai aveau erau pe sfârşite. În cele din urmă ajunseră într-o galerie ceva mai mare. Acolo au îngenuncheat şi au început să spună Rozariul. Rugăciunea aceasta i-a calmat şi i-a încurajat.
La un moment dat, unul dintre ei zări o gaură în peretele hubei, dar nu mai mare decât grosimea unui creion, care mergea în sus, şi spuse: „Această gaură trebuie să fie făcută de un vierme, ceea ce înseamnă că nu suntem departe de suprafaţa pământului”. Elevii aceştia învăţaseră la şcoală că nici un vierme nu coboară mai mult de cincisprezece picioare în pământ.
Atunci începură să sape în acea direcţie trasată de vierme. Munceau băieţii cu rândul câte un sfert de oră: unul săpa pământul, altul ţinea lumânarea, iar ceilalţi se rugau cu glas tare. După câteva ceasuri de muncă încordată ajunseră la suprafaţă, simţind boarea proaspătă a aerului reconfortant, în vreme ce admirau bolta înstelată a cerului. „Mulţumim lui Dumnezeu, suntem salvaţi!” strigară cu toţii într-un glas. Erau fericiţi atât ei cât şi părinţii lor, care îi aşteptau îngrijoraţi.
Noi nu ne putem pronunţa dacă salvarea acelor copii a fost sau nu a fost un fapt extraordinar, însă un lucru este absolut sigur: ei s-au purtat ca nişte adevăraţi creştini, şi-au unit munca cu rugăciunea. Rugăciunea le-a dat liniştea sufletească, şi numai aşa au putut ieşi la suprafaţă din acea mină părăsită.
Poate veţi spune că aceasta a fost una din acele întâmplări rare. Însă viaţa voastră nu este oare una din acele întâmplări unice pe care Dumnezeu v-a dat-o ca s-o trăiţi, şi, care odată şi odată se va sfârşi? Toţi oamenii trebuie să trăiască în mod înţelept, cu curaj şi cât mai frumos. Rugăciunea vă va ajuta şi va fi pentru voi un moment de odihnă şi de reflecţii asupra vieţii, pe care după ce aţi revăzut-o cu seninătate în faţa lui Dumnezeu să faceţi îndreptările de rigoare. Aceasta, pentru că erorile şi rătăcirile, fac şi acestea parte din viaţa fiecărui om.
De obicei, în viaţa noastră, se află Marta, care munceşte şi care ar vrea să ocupe primul loc. Ea ar vrea să limiteze şi să îngrădească cât mai mult activitatea Mariei, adică rugăciunea făcută la picioarele lui Isus... De aceea să ne rugăm mult şi bine pentru a înţelege necesitatea rugăciunii, aşa cum a înţeles-o Maria.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu